Numărul curent: 47

Istorie Literară:
Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu - Mihail Sebastian de Marta Petreu

Ce măsură ce atmosfera politică s-a încins în vederea alegerilor, iar guvernul lui Duca a luat măsuri - dure, multe abuzive - contra legionarilor, presa de toate culorile l-a criticat constant, în numele legii. Cuvîntul l-a criticat şi el, dar mai rar în numele legii, şi mai des în numele legiunii. Fostul oficios al regelui s-a transformat peste noapte într-un "adevărat oficios al Gărzii de Fier", căreia i-a luat "făţiş" apărarea. Asasinarea - de către poliţie! - a studentului gardist Virgil Teodorescu (episod evocat de Eliade în Noaptea de Sînziene) l-a făcut pe Nae Ionescu să diagnosticheze, în editorialul din 25 noiembrie, "disoluţia revoluţionară" a vieţii publice româneşti, care "a intrat în era asasinatelor". În vreme ce presa democrată făcea repetate apeluri la nefolosirea armelor în viaţa politică, Nae Ionescu explică tacticos (asemănător cu Sebastian, în articolul Atentatul de la Viena) că s-a trecut într-o perioadă istorică a "luptelor cu mînă armată, în care viaţa indivizilor nu mai contează", că firea românilor nu e nicidecum paşnică, istoria noastră fiind doldora de "asasinate politice", dar făcute "de boieri", şi că acum, prin legionari, s-a ivit un nou tip uman, pentru care "viaţa nu are nici un preţ", care "nu se intimidează de moarte", ci "abdică de la existenţa individuală, cu scopul precis de a potenţa pe cea a colectivităţii"; mai mult, aceştia consimt nu numai să moară, "ci şi să omoare". Totuşi, ei nu trebuie consideraţi criminali, ci "oameni noi", sau, mai precis: "jertfe". În numeroasele sale intervenţii pentru Legiune, Nae Ionescu - ca ultimul intrat în sprijinirea legionarilor, poate vrînd şi să îşi recupereze întîrzierea şi să reducă avantajele mai vechilor sprijinitori ai acesteia, precum Nichifor Crainic sau Dragoş Protopopescu - avertizează guvernul că măsurile antilegionare vor avea consecinţe nefaste pentru ţară. Şi, pretextînd că descrie o stare de fapt - violenţa legionară - în realitate o legitimează, legitimînd în mod poteţial crima şi anarhia:

"Noi le ştim o singură hotărîre Ťtareť: aceea de a rezista violent oricărei măsuri nelegale",

scrie el despre legionari. Căutîndu-i pe cei vinovaţi de persecutarea legionarilor, Nae trimite mereu "mai sus" de poliţie, acolo "de unde au pornit ordinele": el indică lumea evreiască (internaţională, românească), apoi pe Titulescu şi pe Duca, şi, în final, în Roluri blestemate, o indică aluziv pe Elena Lupescu. Din punctul său de vedere, apelul la calm şi la lege pe care îl fac alte ziare nu este o soluţie. Soluţia va veni prin revoluţia colectivistă, pe care o aduc legionarii, şi care a fost întîrziată la noi peste măsură de "pasivitatea laşă a burgheziei în descompunere". Legitimarea legionarilor şi antisemitismul merg mînă în mînă; el se declară pe faţă contra "evreilor Ťasimilaţiť" şi cere explicit:

"1. ca evreii să se declare evrei, 2. ca evreii să nu-şi mai bage nasul unde nu le fierbe oala",

adică în politica românească. Iar cînd guvernul face imprudenţa să se laude că a fost o zi de linişte, Nae Ionescu sare ca ars:

"Liniştea? Care linişte? A renunţat Garda de Fier la propaganda ei? Nu! A încetat Cuvîntul să scrie ce scria? Nu! A schimbat d. Goga linia d-sale de conducere? Iarăşi nu!"

Cuvîntul, plin de ştiri legionare, se îmbogăţeşte în 29 noiembrie cu un nou colaborator, ideologul legionar Vasile Marin, fără ca prin asta să-şi piardă vreun membru al redacţiei.
În timp ce Adevărul şi Dimineaţa făceau apel la calm şi la nerecurgerea la arme în politică, iar la celălalt pol Nae Ionescu arăta că s-a intrat în mod fatal în epoca asasinatelor, Sebastian publică, în 15 decembrie 1933, unul din "cursivele" sale îndrăcite cu ţintă imediat actuală: Omul cu revolverul. El descrie un om care umblă peste tot cu revolverul la el şi trage:

"Umblă prin ţară şi trage. Trage cum respiră. E o funcţie biologică a lui. Revolverul face parte din anatomia lui şi dacă o biologie neglijentă a uitat să i-l aplice ca pe o a treia mînă, el şi-a complectat singur lipsurile. ş...ţ ŤOmul cu revolverulť distribuie gloanţe la orice oră din zi şi noapte, în toate judeţele României, ciuruind harta ţării cu focurile lui revoltate. Mai ieri era în Bucureşti, ieri la Brăila, azi la Ploieşti, mîine la Buzău. Dacă e frig - el trage. Dacă e cald - el trage. Dacă îl întrebi cît e ceasul, tot trage. Dacă nu-l întrebi - el trage mereu".

Tînărului jurnalist politic, care remarcase de ceva vreme prezenţa revolverului în campania electorală, acest personaj itinerant şi înarmat îi pare hazliu, căci scos din "comediile americane de cinematograf", mai ales că gloanţele lui nu omoară, ci, cel mult, "deteriorează un tur de pantaloni". Descris cu vervă şi simpatie, "omul cu revolverul" este, după Sebastian, emblematic:

"Căci în fond, dacă acest personagiu se poate plimba prin ţară şi să tragă cum vrea, unde vrea - este pentru că în oarecare măsură el exprimă sumar o sensibilitate publică".

Şi anume, exprimă "năduful" populaţiei deziluzionate. Ceea ce omul de rînd exteriorizează printr-o înjurătură, omul cu revolverul exprimă cu arma:

"Dumneata, necăjitul meu prieten şi cetitor, înjuri. El trage. Dar amîndoi pentru acelaşi năduf".

Mai mult, după ce "a tras astfel, cu egală pasiune, sub trei guverne", sub Duca e silit să se adapteze:

"dacă lucrurile merg mai departe cu aceeaşi vervă, omul nostru va fi silit să-şi schimbe pistolul cu o mitralieră, spre a se numi de aici încolo Ťomul cu mitralierăť",

scrie profetic Sebastian. Textul acesta - pe linia de atac a ziarului, plin de umor şi totodată profetic, dacă ne gîndim la felul cum a sfîrşit primul-ministru Duca - trimite nu numai la legionarii gata să riposteze cu arma, ci şi la un incident real din Bucureşti - la un conflict între Poliţie şi George Brătianu, conflict în care şeful Partidului Liberal-Georgist a tras în aer. Larg comentat în toată presa (Sebastian însuşi îi consacră articolul de fond, în acelaşi număr din 15 decembrie în care publică şi tableta), incidentul a stîrnit şi reacţii de tip moralist-prozastic: Vinea, de pildă, l-a comentat în Facla în 14 decembrie, Sebastian în 15 decembrie, iar M. Sevastos, în Dimineaţa, în 19 decembrie. Ca umor negru, tableta lui Sebastian e perfectă. Ca reacţie la realitate, reprezintă în mod corect Cuvîntul, cu tot ce însemna acesta: pentru că, în vreme ce Vinea diagnostica "domeniul abuzului", în vreme ce M. Sevastos moraliza pedant cazul, Sebastian îşi îndreptăţeşte pistolarul să treacă, în numele actualităţii, la mitralieră.

În 9 decembrie 1933, Consiliul de Miniştri a interzis Garda (data era astfel calculată, pentru ca aceasta să nu se poată reînscrie la alegeri sub alt nume). Simultan, poliţia a început arestările (peste 1 700 de legionari au fost arestaţi; se pare însă că numărul era mai mare, Corneliu Zelea Codreanu declarînd peste 10000 de arestaţi, cifra fiind însă contestată de istorici), iar presa, protestele. Presa democrată a protestat, în numele legii, contra acestei măsuri:

"Protestăm deci în numele legii în contra dizolvării gărzilor devastatoare ale dlui Codreanu, fiindcă suntem de părerea... că legalitatea trebuie apărată", scria Vinea în Facla. Nae Ionescu a reacţionat în trepte; întîi a contestat legalitatea deciziei; apoi l-a acuzat pe premier că dizolvarea Gărzii (care într-adevăr "a făcut uz de arme. Dar niciodată neprovocată"), este o măsură cu o semnificaţie mai largă, îndreptată în general "împotriva mişcării noastre naţionale". Şi că asta dovedeşte că premierul Duca acţionează contra intereselor sale şi ale partidului liberal, în numele "unei oculte antinaţionale" şi, mai ales, "din ordinul cuiva care îi stă la spate": cineva care "vrea să dovedească în văzul lumii - spre intimidarea noastră" că are la dispoziţie un "instrument" de "sugrumare" a "mişcărilor naţionale". Trimiterea, transparentă şi azi, nu numai în epocă, este la Elena Lupescu. Apoi, cu 3 zile înainte de începerea alegerilor, Nae Ionescu propune, ca măsuri de "pace", eliberarea legionarilor, reînscrierea lor pe listele electorale şi amînarea alegerilor.

Ce face Sebastian, cînd "familia" şi "casa" Cuvîntului se declară trup şi suflet solidare cu gardiştii eliminaţi de pe listele electorale? El - cel acuzat ulterior de presa evreiască că s-a simţit "la dînsul acasă, cot la cot cu naţionaliştii integrali" - declară public, în "cursivul" din 21 decembrie, că nu votează. Nici el, nici prietenii săi, spune Sebastian, nu merg la vot:

"Am întreprins o mică anchetă politică în jurul meu, în lumea prietenilor şi tovarăşilor mei de lucru, scriitori, profesori, medici, oameni de carte, toţi din acea mult pătimită Ťgeneraţie tînărăť, în numele căreia atîţia şefi de plutoane ideologice îşi permit să enunţe adevăruri absolute. Şi am făcut o constatare, care este prea generală, ca să nu aibă un sens precis. Nici unul dintre ei, nici unul vă spun, nu este înscris în listele electorale. Niciunul nu votează".

Abţinerea sa şi a prietenilor săi de la vot nu se datorează nici lipsei de preocupare pentru politică, scrie mai departe Sebastian, nici indiferenţei faţă de "criza istorică" pe care o traversează ţara. "Refuzul lor de a face un act de prezenţă politică" este "normal", pentru că:

"Din cîte partide noi şi vechi se agită, din cîte mişcări cuminţi sau dezmăţate se Ťlanseazăť ş...ţ niciuna nu încadrează gîndirea acestei elite, niciuna nu răspunde întrebărilor ei, niciuna nu soluţionează gravele ei aşteptări".

Cu alte cuvinte, dacă legiunea a fost eliminată de pe listele electorale, "elita" în care se învîrteşte Sebastian nu mai e reprezentată de nimeni, de "niciuna" din formaţiunile politice rămase pe liste. "Cei care nu votează", scrie Sebastian, stau "în slujba" acelor "puţine lucruri mari şi serioase" din ţară, dar care nu sînt reprezentate la urne de nici un partid de pe listele electorale. Citit în conexiune cu evenimentele politice interne şi cu editorialele lui Nae Ionescu, articolul lui Sebastian este unul de supunere clară la linia politică de ultimă oră a Cuvîntului şi de solidarizare cu Garda de Fier aflată la anaghie.

Peste cîteva zile, adică în ajunul Crăciunului şi în toiul alegerilor, în vreme ce Nae Ionescu explică De ce alegerile acestea nu însemnează nimic - pentru că nu au fost libere şi pentru că guvernul a scos Garda de Fier din joc -, Sebastian îi preia ca un ecou ideea, lămurindu-şi astfel cititorii: Cu sînge sau nu, tot una e. Titlul în sine e un manifest. Conţinutul acestui articol de fond spune că alegerile nu au fost libere şi nu au nici o valoare. Grav în acest text nu este faptul că ideile lui Sebastian le prelungesc şi le repetă pe acelea ale lui Nae Ionescu (nu ar fi pentru prima oară; simbioza intelectuală în care trăiau cei doi făcea ca ideile să treacă de la Nae la Sebastian, iar unele floricele stilistice de la Sebastian la Nae; vezi, în acest ultim sens, felul cum îşi începe Sebastian articolul din 9 decembrie, Primul ministru la microfon, şi cum îşi începe Nae editorialul din 17 decembrie, Ce e de făcut - şi ce nu se va face). Grav e că pentru tînărul comentator politic "e tot una" dacă alegerile au fost sau nu însîngerate, dacă alegătorii au fost maltrataţi sau nu, dacă au fost omorîţi sau nu. (Pentru uzul cititorului inocent de astăzi, alegerile interbelice, mai ales acelea organizate de liberali, se desfăşurau în sînge, lăsînd în urmă morţi şi răniţi.) Indiferenţa lui dacă alegerile s-au făcut cu sau fără vărsare de sînge (ştim că el însuşi era la adăpost, deoarece nu s-a prezentat la vot) e declarată din titlu.

"Să aibe oare vreo importanţă pentru situaţia politică a ţării modul cum s-au făcut aceste alegeri",

întreabă el retoric. Apoi continuă:

"Faptul de a fi fost foarte sălbatice sau de a fi fost din contră foarte gentile schimbă oare efectiv ceva din funcţia parlamentului ieşit din asemenea alegeri, angelice sau drăceşti?"

Răspunsul lui este că nu, fiindcă în România "parlamentele... sunt... organe de execuţie servilă, la ordinul şi dispoziţia guvernului", deci nu contează dacă alegerile au fost sau nu sîngeroase. La raţionamentul său falacios (care reuneşte două chestiuni într-una singură, dar dă un unic răspuns) se poate replica pedestru că, şi dacă parlamentul este sub papucul guvernului, tot contează dacă alegerile au fost sau nu libere, dacă au fost sau nu însîngerate. Putem să presupunem că dacă bătăuşii electorali i-ar fi spart lui capul, Sebastian ar fi fost mai sensibil la sînge şi mai puţin sofist. Pentru întreaga echipă redacţională de la Cuvîntul, inclusiv pentru Sebastian, în acel moment conta numai un anume fel de sînge, cel... verde. Exact din acest număr, Zelea Codreanu devine colaborator al Cuvîntului şi, deci, coleg cu Sebastian; aşa că indiferenţa de pagina întîi a lui Sebastian faţă de sîngele alegătorilor este corectată în mod spectaculos cu îngrijorarea, legitimă, de pagina a treia a lui Zelea Codreanu faţă de sîngele legionarilor săi, al "copiilor" bătuţi în închisori "din ordinul bancherilor iudeo-masoni".

În cele 8 zile care mai rămăseseră pînă la suspendarea Cuvîntului, Sebastian şi-a făcut datoria de redactor pînă la capăt; în 30 decembrie, de pildă, scrie la moartea colonelului Macia, elogiindu-l încă o dată (şi, în treacăt, pe Franco), conform slăbiciunii sale pentru figurile de revoluţionari autoritari şi aventuroşi. În ultimul număr al Cuvîntului, din 1 ianuarie 1934, Sebastian a publicat un text cultural, Unde literatura răspunde în politică, despre Curtius. Iar apele verzi în care, după cum a observat I. Ludo, s-a scăldat zglobiu ca un " păstrăv", au avut vreme să se înroşească nu numai de sîngele legionarilor maltrataţi de autorităţi, ci şi de sîngele unei victime a legionarilor: preşedintele Consiliului de Miniştri, I. G. Duca.

Prin Nae Ionescu, dar şi prin alţi comentatori, inclusiv prin mai modesta contribuţie a "arhanghelului Mihail circumcisul, angelul păzitor al onoarei patronului", cum l-a numit Ludo, Cuvîntul prevestise că va curge sînge. În ajunul Crăciunului, în acelaşi număr în care Sebastian îşi declara pe pagina întîi nepăsarea faţă de sîngele alegătorilor, Zelea Codreanu făgăduia, pe pagina a treia, că cei "peste 10 000 de copii români" închişi (adică de legionari; cifra, cum am mai spus, este cu multe mii exagerată) "nu vor rămîne nerăzbunaţi".
Şi n-au rămas.

Chiar în ziua de Crăciun, Nae Ionescu îşi scrie "colindul": un editorial intitulat, semnificativ, Măcelul. Este un text ieşit din comun, unul codat, ale cărui chei sunt presărate în editorialele anterioare, în ideologia mişcării legionare (mai ales în partea ei religioasă) şi în atmosfera de catastrofă şi de război civil a ultimelor săptămîni din anul 1933. Cu stilul multistratificat al autorilor români, care ştiu să sugereze mai mult decît scriu, directorul ziarului contruieşte un text pe mai multe nivele: nivelul religios, apoi contextul istoric al naşterii lui Isus, şi, în sfîrşit, contextul contemporan românesc.

Editorialul începe abrupt şi sumbru: "Toate trebuiesc plătite. Şi cele rele, desigur. Dar şi cele bune". Apoi descrie circumstanţele istorice ale naşterii pruncului sfînt, felul cum evreii au recurs la "ajutor străin" şi cum era o vreme de "năpastă a lui Dumnezeu", cînd - şi deodată Nae Ionescu trece de la timpul trecut al verbelor la timpul prezent - "ne putem aştepta la orice". Atunci, la naşterea lui Isus, au fost omorîţi paisprezece mii de prunci, iar moartea lor, dincolo de faptul că "Herodes era, lăuntric, o spăimîntătoare pocitanie", trebuie să aibă - scrie editorialistul - şi un alt sens, unul "mai adînc". Sumbrul teolog îl numeşte:

"Şi de aceia socotesc că toţi copiii aceştia au trebuit să moară pentru că se născuse Hristos",

în înţelesul că Herodes a avut grijă

"ca prin moartea atîtor nevinovaţi să se depună mărturie sîngeroasă - jertfă - pentru naşterea Celui prin care se mîntuia lumea".

Încredinţat că "toate nădejdile noastre purced printr-un act de răscumpărare", "jertfa" făcîndu-se cu "nevinovaţi", Nae Ionescu scrie simultan şi despre pruncii ucişi la naşterea lui Isus şi despre "copiii" sacrificaţi în "Jilavele" României - aceştia din urmă, insistent menţionaţi şi în "Scrisoarea" lui Corneliu Zelea Codreanu ("Ucide-ţi copiii cu propriile tale mîini, ne trebuie nimicirea viitorului tău, Românie", scrie Zelea Codreanu că i-ar fi fost ordonat României de către "iudeo-masoneria" internaţională), şi în articolul Atentatul contra Crăciunului, de Dem. Theodorescu, publicat chiar alături de Măcelul lui Nae Ionescu. Pentru cine cunoaşte chiar şi numai superficial ideologia legionară, insistenţa ideologului de la Cuvîntul pe jertfa "de răscumpărare" şi pe aceea "de mărturie", insistenţa pe ideea de răscumpărare în avans a "nădejdilor noastre" etc. sună foarte legionar; în Măcelul, Nae Ionescu a făcut o lectură legionară a circumstanţelor istorice ale naşterii lui Isus şi, totodată, o interpretare cristică a circumstanţelor politice din ultimele săptămîni din România. Conform acestui text codat, legionarii sînt jertfa de răscumpărare pentru speranţele României. După aceste aluzii ingenios întreţesute în trama cristică (şi nu mai trebuie să ne mirăm că, în 1940, Cioran l-a comparat pe Zelea Codreanu cu Isus), Nae Ionescu flutură ameninţarea: binele şi răul se plătesc deopotrivă, chiar şi atunci cînd omul nu e decît "unealta" lui Dumnezeu: "Pedeapsa pentru cele rele" vine, chiar dacă "mai tîrziu". Herodes şi Iuda Iscariotul (aşadar, un rege şi un trădător... cu siguranţă, Nae Ionescu avea în vedere nu numai personajele biblice...) au plătit fiecare în parte, "mîna lui Dumnezeu" coborîndu-se "greu" peste ei.
Avertismentul întunecat al lui Nae Ionescu - la adresa lui Duca, dar şi a regelui! - este clar, deşi cifrat:

"ne putem aştepta la orice".

În articolul său din 31 decembrie (scris înainte să ştie de asasinatul căruia îi căzuse victimă Duca, articol datat 28 decembrie), comentînd intenţia lui Duca de a impune o "lege pentru apărarea statului", a repetat acest avertisment, în termeni expliciţi: "s-ar putea ca în urma dizolvării acţiunea ei şGărziiţ să devină mai puternică şi să ia alte căi". Iar în 1 ianuarie 1934, în editorialul său intitulat "1933-34", editorial scris în 29 decembrie 1933, din nou fără să ştie încă de atentatul reuşit contra lui Duca, Nae Ionescu repetă formula din Măcelul:

"Măsura brutală şi absolut nejustificată a dizolvării Gărzii de Fier e de natură a ridica tot felul de aprehensiuni. ş...ţ ne putem aştepta la orice".

Iar ceea ce era aşteptat s-a întîmplat: Duca a fost asasinat de legionari, în 29 decembrie, în gara din Sinaia, probabil cu complicităţi înalte şi tenebroase. "Oficiosul Gărzii" a mai apărut în 1 ianuarie 1934, apoi a fost suspendat. În ultimul său număr al seriei întîi, Sebastian, conştiincios pînă la capăt, publică un text despre Curtius. În 2 ianuarie 1934, Nae Ionescu a fost arestat, se pare că pentru instigare la crimă. Lumea politică şi intelectuală, în frunte cu Iorga, a protestat pentru arestare. Totuşi, Nae Ionescu nu a fost eliberat decît la mijlocul lunii martie. Nu a fost implicat în procesul celor trei legionari criminali, apărînd doar ca martor.
*
Despre Sebastian, în această perioadă imediat următoare suspendării ziarului său, nu ştim prea multe. În vreme ce Nae Ionescu era în arest, Sebastian lucra probabil la romanul său. Un jurnal al tînărului scriitor, dacă a existat, azi nu mai există. (E mai mult decît interesant că Jurnalul său, cel care a cutremurat, pe bună dreptate, la apariţie intelighenţia românească, şi continuă s-o cutremure, dar pe care va trebui să îl recitim altfel, începe în 12 februarie 1935: un moment cînd, după calculele mele - calcule făcute conform a tot ceea ce ştiu pînă acuma - Sebastian se schimbase la faţă, începuse să renunţe la ideologia de extremă dreaptă în care se zburdase ca "păstrăvul în apă" şi de care se îmbibase.)

Singurul lucru verificabil pe care îl cunoaştem pînă în acest moment pentru începutul anului 1934 este o scrisoare de-a lui Sebastian către I. Ludo, redactorul şi editorul revistei evreieşti Adam. E o epistolă - fără dată, sau cu data omisă de Ludo la transcrierea ei în revista Adam; conform calculelor mele, trebuie să fie din februarie 1934 - scrisă de Sebastian în apărarea lui Nae Ionescu (atacat de I. Ludo într-o broşură). Sebastian îi reproşează lui Ludo că atacă un om care nu-i poate răspunde - aluzie la faptul că Nae Ionescu era închis:

"a înjura un om fără putinţa de a răspunde este un gest oribil",

scrie, cavalereşte, Sebastian. În realitate, I. Ludo nu făcuse decît să îşi republice în broşură un atac anti-Nae mai vechi, apărut în revista Adam în decembrie 1933: Si vis pacem - sparge geamuri. Iată scrisoarea lui Sebastian către Ludo:

"Domnule Ludo, / Vei putea convorbi cît vei vrea, cu propria d-tale conştiinţă, despre cît eşti d-ta de bun evreu şi despre cît de prost evreu sînt eu. Vei putea avea voluptatea de a te indigna copios împotriva trădării mele de neam, dar nu mă rabdă inima să nu-ţi spun că a înjura un om fără putinţa de a răspunde este un gest oribil, de o urîţenie ce îi serveşte în acelaşi timp şi de pedeapsă. / Doresc din toată inima ca galbena d-tale broşură să se vîndă cît mai repede. Vei fi de două ori cîştigat: 1) îţi vei încasa banii învestiţi; 2) vei scăpa de mărturia unei mizerii care va fi astfel consumată./ Aşi vrea să ştii că acest lucru ţi-l spune cineva care crede cu îndîrjire că micul d-tale atentat moral este o faptă profund neevreiască. /Mihail Sebastian".

E o epistolă, cum spuneam, de solidarizare cu Nae Ionescu, lezat - în timp ce se afla închis - de republicarea, îi broşură independentă, a unui articol mai vechi al lui Ludo. Scrisoarea - comentată cu o vervă nebună de I. Ludo, care n-a scăpat ocazia şi a dat glas reproşurilor evreilor la adresa prezenţei lui Sebastian, ca "hamal ideologic", în ziarul care "muncea de zor să scoată pe evrei din presa politică" - arată că în primele luni ale anului 1934 Sebastian era solidar cu fostul sau director.

În primăvara anului 1934, Sebastian - care îşi începuse "cartea evreiască" încă din străinătate, şi care la întoarcere, în vara anului 1931, îi ceruse lui Nae Ionescu să i-o prefaţeze - îşi încheie romanul De două mii de ani... Şi, conform înţelegerii, aşteaptă prefaţa. Tocmai pentru că Nae era arestat şi anchetat, Sebastian, moralmente vorbind, nu îşi putea permite să renunţe la prefaţa acestuia. Mai ales că tînărul scriitor anunţase în presă, încă din februarie 1933, că, avînd el "o carte furtunoasă şi iritantă", o va publica prefaţată de "cuvîntul calm" al profesorului său, ce va clarifica lucrurile din start. În 15 martie 1934, Nae Ionescu a fost eliberat, iar apoi i-a scris prefaţa, astfel încît în iunie 1934 cartea a ieşit pe piaţă, la editorul Ciornei, căruia i-o recomandase Camil Petrescu.

Romanul se petrece în trei timpi: 1923, 1929 şi 1933, şi pune "problema evreiască" din perioadele antisemite (1923 şi 1933). Deşi Sebastian a refuzat identificările, mulţi comentatori au observat că De două mii de ani... este un roman cu cheie, Nae Ionescu fiind figurat de Ghiţă Blidaru, Camil Petrescu de Vieru, G. Racoveanu de Marin Dronţu, Cioran de Pîrlea, iar Sebastian însuşi de naratorul romanului. De două mii de ani... este o declaraţie explicită de dragoste şi supunere a lui Sebastian în faţa lui Nae Ionescu, naratorul (adică figura lui Sebastian) stînd sub "ochiul lui şal lui Blidaruţ de stăpîn predestinat"; iar "stăpînul" îi trezeşte tînărului adorator instinctul - masochist! - de supunere:

"Este pînă azi singurul om căruia simt că e obligatoriu să mă supun, fără să am însă prin aceasta sentimentul unei abdicări, ci, dimpotrivă, al unei împliniri, al unei reintegrări",

scrie, fără nici o precauţie sau ezitare, Sebastian. Natura masochistă a relaţiei dintre cei doi - relaţie recunoscută aici, în proiecţia ei romanescă, fără nici un echivoc - este clară. Simultan cu sclavia, apare însă şi o compensare: eroul se simte foarte bine ca supus sau sclav al lui Blidaru, pentru că alături de acesta se află în miezul problemelor universale, într-un adevărat comandament strategic al lumii, de unde Blidaru îi arată pe hartă "centrele de criză" (Austria, care refuză Anschluss-ul, de pildă) şi unde aşteaptă, ca la un pupitru de comandă, împlinirea prevestirilor revoluţionare ale profesorului: schimbarea hărţii lumii printr-o revoluţia mondială:
"Am impresia uneori la cursul profesorului că suntem adunaţi într-un fel de mic cartier general ideologic al unui imens război mondial şi că aşteptăm din ceas în ceas telegramele catastrofelor, pe cenuşa cărora visăm un nou pămînt".

Din aceste fragmente se văd clar cîteva lucruri: se vede, în primul rînd, relaţia de dependenţă masochistă în care s-a prins Sebastian (cît de puternică e natura masochistă a legăturii lor se poate induce şi din faptul că ea a supravieţuit marelui scandal din 1934 şi a continuat aşa, în durere şi voluptate, apoi în umilinţă şi iritare, pînă la capăt); în al doilea rînd, se vede că Sebastian a mutat în romanul său problematica din editorialele lui Nae şi din articolele sale ("cursivul" şi "fondul", pe care le ţinea regulat); în al treilea rînd, e clar că Nae şi Sebastian aşteptau împreună marea răsturnare, ca să poată clădi, de asemenea, împreună, pe "cenuşa" lumii vechi, lumea cea nouă, "noul pămînt".

În acest roman explicit de dragoste şi supunere, "sclavul" vine însă şi cu o smucitură de răzvrătire: discutînd problema evreiască (şi anume, în termenii de pînă în septembrie 1933 ai lui Nae Ionescu), naratorul face o declaraţie de participare, în sensul platonician al termenului, la românitate, căci se declară "evreu, român şi dunărean". Este o persuasivă declaraţie de apartenenţă la românitate prin care contrazice, delicat, poziţia dintotdeauna antiasimilistă a lui Nae Ionescu. A fost declaraţia la care a răspuns Nae Ionescu în prefaţa sa.

La acest roman, repet, de dragoste şi supunere, anunţat de Sebastian însuşi ca "iritant", pentru că pune şi "problema evreiască", Nae a dat o prefaţă pe care chiar şi discipolii săi cei mai îngăduitori, Eliade şi Vulcănescu, de pildă, au considerat-o, pe bună dreptate, antisemită. Adică, la o declaraţie masochistă, un răspuns de stăpîn sadic!

Dacă aceeaşi prefaţă la acelaşi roman ar fi fost semnată de altcineva decît de Nae Ionescu, consecinţele nu ar mai fi fost la fel, iar romanul plus prefaţa ar fi trecut, poate, aproape necomentate. Scandalul care a urmat, unul imens, s-a datorat, în primul rînd, faptului că era implicat Nae Ionescu, adică fostul favorit al regelui, care se metamorfozase de curînd în ideologul Legiunii şi care fusese arestat, anchetat ş.a.m.d. La mijlocul lui iulie, presa de stînga - prin T. Teodorescu-Branişte, în Cuvîntul liber - a declanşat scandalul, şi anume pornind de la Nae, de la prefaţa lui, iar nu de la Sebastian. Putem spune că în realitate scandalul a fost al persoanelor implicate în el (Nae Ionescu-Sebastian), al combinaţiei insolite dintre un ideolog antisemit, care prefaţează în mod antisemit un roman evreiesc scris de un scriitor român, de origine evreiască, scriitor care a mai avut şi "norocul nemeritat" de a fi redactorul lui Nae Ionescu. Bătălia s-a dat însă, bineînţeles, şi la nivelul ideilor (atingînd subtilităţi teologice extreme). Iar tînărul scriitor a trăit totul ca pe-o "grea încercare". Extrema stîngă, extrema dreaptă, presa evreiască, presa democrată etc., plus duşmanii personali ai lui Sebastian (care nu erau deloc puţini, fiindcă scriitorul şi-i adunase în ani, prin nedreptele sale atacuri la persoană: de exemplu, scriitorii de la Viaţa românească, apoi Petre Pandrea, Belu Zilber; la fel, G. Racoveanu - acelaşi căruia îi dedicase, în 1932, polemica sa cu Pandrea -, portretizat în De două mii de ani... ca Marin Dronţu, s-a supărat şi a întreţinut ostilităţile) au sărit la cotitură. Extrema stîngă l-a avut ca ţintă mai ales pe Nae, extrema dreaptă şi duşmanii personali ai lui Sebastian, pe Sebastian, iar presa evreiască i-a ţintit şi pe Nae, şi pe Sebastian, ca pe un cuplu ce-a păcătuit antisemit împreună. Împreună, adversarii şi admiratorii lui Nae Ionescu şi ai lui Sebastian au creat o zarvă de presă, cu siguranţă şi de cafenea, enormă.
În Cum am devenit huligan, Sebastian şi-a mărturisit (totdeauna cu talent, uneori cu sinceritate, dar nu totdeauna şi cu adevăr!) dezamăgirea pentru ceea ce el sugerează a fi schimbarea oportunistă a lui Nae (iar noi ştim că nu era numai o simplă schimbare, ci ultimul segment al unei evoluţii politice ultranaţionaliste); a spus, lapidar, că în privinţa traseului politic al "directorului său de conştiinţă":

"Trebuie să recunosc astăzi: m-am înşelat".

Trauma de a se simţi trădat nu a fost însă suficientă pentru o ruptură. Dezamăgit de ceea ce el a diagnosticat drept oportunismul politic al lui Nae, Sebastian a continuat să-l iubească. La fel ca-n istoria lui de amor cu Leny Caler, pe care o găsim în detaliile ei chinuite în Jurnal, istorie în care a suferit, dar la orice tentativă de despărţire s-a lăsat adus înapoi şi "recuperat" prin cîte un mic gest afectuos al iubitei, şi în iubirea sa cu Nae, orice gest amical al seducătorului - iar, Nae Ionescu a fost seducătorul prin excelenţă - l-a electrizat şi l-a întors din drum. De pildă, în august 1934 (adică în plin scandal cu romanul, atacat din toate părţile şi apărat de prieteni şi admiratori), Sebastian pleacă într-o excursie la Balcic. Aici: merge în vizită la Nae. Iar acesta, spre fericirea şi satisfacţia sa, îl confiscă pur şi simplu, cu stilul său irezistibil:

"Joi dimineaţa am plecat la Balcic într-o excursie cu mai mulţi domni şi doamne. Seara, urma să mă întorc. S-a întîmplat însă o mică lovitură de teatru. M-am decis să-l văd pe Nae ş...ţ, şi m-am oprit să rămîn la el. Toate s-au întîmplat în cinci minute. M-a instalat într-o odaie superbă, mi-a dat un costum alb de marinar în echipajul vasului lui şi gata. Au fost patru zile excelente. Nu vă pot scrie acum. Sunt încă într-o excitaţie de spirit, care mă împiedică să scriu ca lumea o pagină. Vă voi povesti însă multe despre el, despre casa lui - care e magnifică - despre Balcic",

scrie Sebastian. Satisfacţia lui e vizibilă, chiar stridentă. De ce l-a reţinut Nae? De ce s-a dus Sebastian să-l caute? De ce l-a îmbrăcat Nae în "mariner"? De ce s-a lăsat Sebastian deghizat ca o păpuşă? Nu cumva pentru că Nae rămăsese, în ciuda prefeţei, "stăpînul", iar Sebastian simţea nu numai bucuria de a-i fi în preajmă, ci şi plăcerea de a i se supune? Nu cumva Sebastian se credea în continuare în "familia" Cuvîntului? Oare nu cumva se bucura şi pentru că este, în continuare, membru "în echipajul vasului" lui Nae? Şi prin complicitatea unui trecut comun de glorie, şi prin iubirea lor lesne încadrabilă în relaţiile de natură sado-masochistă, cei doi se dovedesc definitiv legaţi. Şi aşa au şi rămas, înlănţuiţi, pentru tot timpul scurt pe care îl mai avea fiecare de trăit.
*
Revenind la articolele lui Sebastian din Cuvîntul şi la ideologia de extremă dreaptă, antidemocratică şi revoluţionară, care emană din ele, trebuie să spunem că, în mediul în care se afla, Sebastian a devenit extremist de dreapta aşa cum se respiră: firesc şi fără nici un efort. Lectura articolelor lui, făcută chiar în paginile Cuvîntului, şi corelînd mereu textul discipolului cu textul magistrului său, şi pe amîndouă cu cronologia politică a României, arată fără nici o putinţă de înşelare că Sebastian, influenţat adînc de personalitatea şi de ideologia lui Nae Ionescu, a devenit antidemocrat şi "revoluţionar", încadrîndu-se în extrema dreaptă. Nu a fost legionar - a fost doar un extremist de dreapta. Şi, cum extremismul însuşi are grade sau intensităţi diferite, Sebastian a fost un extremist de dreapta moderat - formula sună aberant, dar reflectă realitatea articolelor sale - , nu unul "turbat". Adesea, ideile lui sînt cu un ton mai jos decît acelea ale lui Nae Ionescu sau decît vor fi în anii următori cele ale colegilor săi de generaţie, precum Eliade, Cioran ş. a.

Sebastian a fost "protocron", făcînd experienţa extremismului mai devreme decît alţi colegi de-ai săi. Anul lui de vîrf a fost 1933. Şi e o experienţă intelectuală insolită să-i citeşti textele "revoluţionare", unele sîngeroase, iar în paralel să constaţi că Eliade, prezent şi el mereu în Cuvîntul, scrie, acum şi aici, numai texte culturale: despre Upanishade, despre Renaştere, despre mătrăgună, sau că, "păcătuind", în vara anului 1933 scrie despre şomajul intelectual şi ţipă, pe pagina întîi a Cuvîntului, Mi-e foame! Cioran sau Eliade au început să guste din extremismul politic mai tîrziu decît Sebastian (Cioran, la sfîrşitul anului 1933 - deci pe vremea cînd Sebastian era la apogeul violenţei sale revoluţionare -, dar atingîndu-şi apogeul în 1936; Eliade s-a legionarizat la sfîrşitul anului 1935, pe cînd Sebastian se dezmeticise...). Sebastian a stat la Cuvîntul şi a scris pe linia ziarului său chiar şi după ce acesta a devenit oficiosul legiunii, tînărul comentator politic ajungînd coleg de ziar cu şefii legiunii, cu Vasile Marin şi cu Zelea Codreanu. Incompatibilităţile, a căror lipsă o acuza la alţii, nu au fost nici punctul lui tare, după cum a observat, numai pe baza lecturii Jurnalului, Norman Manea. Antisemitismul, etnicismul şi progardismul, făţişe la Nae Ionescu după ce acesta a fost expulzat din camarilă, nu l-au clintit din redacţie. Nu degeaba s-a întrebat I. Ludo - (care nu trebuie privit în nici un caz prin prisma pe care ne-o oferă Sebastian însuşi în Cum am devenit huligan), scandalizat de scrisoarea pe care Sebastian i-a trimis-o întru apărarea patronului său - de ce "junele evreu arian" nu a plecat din redacţia Cuvîntului "de la primul mîrîit etnicist". Noi ne putem întreba de ce nu a părăsit Cuvîntul măcar după primele semne de antisemitism brutal, din septembrie 1933. Deşi nu a scris nici un rînd explicit antisemit, Sebastian nu a fost apărătorul din Cuvîntul al drepturilor minorităţii evreieşti din România, ci dimpotrivă, cel care, subminînd drepturile tuturor minorităţilor, le-a subminat, implicit (prin acel straniu articol, Minorităţile în alegeri), şi pe ale comunităţii sale de origine. La fel, deşi nu a scris nici un articol explicit prolegionar, mi se pare neîndoielnic că, prin Omul cu revolverul şi mai ales prin Cei care nu votează, a dat şi el o mînă de ajutor atît Legiunii aflate la strîmtoare, cît şi extremei drepte în general. Poate că nu a făcut-o destul de violent şi de făţiş, cum o făcea prietenul şi colegul său de pagină, G. Racoveanu, dar a făcut-o recognoscibil, totuşi.

Absenţa documentelor - scrisori, jurnal etc. - ne împiedică să ne dăm seama care a fost starea de spirit a lui Sebastian la sfîrşitul anului 1933, cînd Nae Ionescu a devenit antisemit pe faţă. Poate că, deşi şi-a scris textele aşa cum le citim, nu s-a simţit, totuşi, chiar în largul său. Nu ştim cum s-a simţit nici cînd a fost asasinat I. G. Duca, "muza" lui eternă. Faptul că, după toate cîte se întîmplaseră - inclusiv după reacţiile evreieşti din 1933 şi 1934 la adresa textelor antisemite ale lui Nae Ionescu, reacţii pe care le cunoştea, ca dovadă scrisoarea sa către I. Ludo - i-a mai cerut directorului său prefaţa la De două mii de ani..., faptul acesta spune multe. Spune, de pildă, că Sebastian - care angajase prefaţa în 1931 - nu voia să-i întoarcă spatele lui Nae Ionescu în 1934; că voia să fie, în ochii acestuia şi în relaţia cu acesta, un om de onoare. Mai spune însă şi că Sebastian nu îşi pierduse încrederea în directorul şi patronul său, considerîndu-i - poate - antisemitismul făţiş de la sfîrşitul anului 1933 numai o manevră politică de moment. Oricum, din întreg pachetul ideologiei naeionesciene numai antisemitismul manifest şi prolegionarismul făţiş (pentru că Legiunea era antisemită) erau pentru Sebastian cu adevărat o problemă; cu aceste excepţii, el s-a înfruptat pe îndelete, ciugulind - delicat, ca Albă ca Zăpada din farfuriile tuturor piticilor - din toate ideile ultrareacţionare (dar pentru el ultrarevoluţionare) ale lui Nae.

Statutul grandios pe care îl avusese Sebastian la Cuvîntul - comentator politic, autor de prima pagină, bun de arătat regelui - trebuie luat şi el în consideraţie cînd ne gîndim la adezivitatea afectivă pe care a demonstrat-o Sebastian faţă de directorul său.

Iar acest statutul special al lui Sebastian la Cuvîntul, împreună cu faptul că el a fost un ziarist de dreapta, cu articole politice pe linia extremismului de dreapta a ziarului său, ne obligă să-i re-gîndim şi Jurnalul, şi restul textelor, precum şi complicatele lui relaţii cu Nae Ionescu, cu Eliade, cu elita criterionistă a generaţiei lui.

Poate că de aceea nu s-a putut desprinde de Nae Ionescu şi de Eliade, pentru că îl lega de ei nu numai dragostea (cum ne sugerează Jurnalul), ci în primul rînd un fundament ideologic comun şi complicitatea unui trecut glorios şi nu nevinovat. La urma urmelor, el a fost unul dintre discipolii "antidemocratici" ai profesorului, după cum a observat foarte exact Eliade în 1937 în postfaţa la Roza vînturilor. Poate că nu s-a putut despărţi de Eliade pentru "atîta lucru" cum este extremismul de dreapta tocmai pentru că el însuşi trecuse prin aceeaşi boală şi putea nădăjdui că, aşa cum el însuşi se vindecase, va exista vindecare şi pentru Eliade. Din toate informaţiile pe care pînă acum le deţin, solidaritatea lui Sebastian cu Nae Ionescu şi cu ideologia acestuia, de care era efectiv îmbibat, a început să se clatine abia la începutul anului 1935. Abia în martie 1935, în conferinţa ţinută la Institutul francez, Sebastian exprimă - foarte civilizat, deloc în stilul pamfletelor sale, în care îi executase nu cu mult timp înainte pe Lovinescu, Ralea, Ibrăileanu, Călinescu etc. etc. - rezerve coerente şi clare la adresa ideologiei năiste.

Iar faptul că Sebastian a fost, în siajul lui Nae Io­nescu, un ziarist politic de extrema dreaptă aruncă o lumină nouă şi asupra opţiunilor extremiste (şi de dreapta, şi de stînga) ale întregii generaţii '27.
Marta Petreu