Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Diavolii şi cetăţenii sovietici de Ruxandra Cesereanu


Cum pot să fie pedepsiţi ateii, corupţii, delatorii, intriganţii şi cine poate să îi pedepsească adecvat? De obicei, Dumnezeu face acest lucru. în romanul Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov, însă, Satana (şi trupa sa de intervenţie) este cea care pedepseşte şi sancţionează în funcţie de culpă. Acest lucru se întâmplă întrucât (auto)mitologizării negre a aparatului de represiune (care a cultivat programatic spaima cetăţenilor faţă de NKVD, KGB etc.), Bulgakov îi opune sanificator o mitologie a diavolilor pedepsitori, a căror funcţie este tocmai aceea de a contracara minciuna instaurată de societatea totalitară sovietică. Este cât se poate de inedită această mitologie diavolească (igienizatoare, cum am precizat) şi ea trebuie înţeleasă ca având background-ul politic sugerat de Bulgakov. Romanul Maestrul şi Margareta are, în mod evident, componente bogomilice: acestea creează o ramificaţie complexă, care se verifică în structura duală a romanului - pe de o parte, istoria lui Hristos (Yeshua Ha Nozri din Yerushalaim) relatată de un scriitor neagreat de regimul comunist (Maestrul, sinteză simbolică a scriitorilor disidenţi şi opozanţi din URSS), pe de altă parte istoria diavolilor care, însă, nu îl neagă pe Dumnezeu, ci îl recunosc pe Acesta şi îi fac pe oamenii indiferenţi sau atei să ajungă să îl recunoască, la rândul lor într-un fel sau altul. în bogomilismul primar, Hristos şi Satana erau fraţi: Hristos era fratele mai mare, Satana, fratele mai mic; iar fratele mai mic era dator să recunoască primordialitatea fratelui mai mare. Woland îl recunoaşte pe Hristos, dacă nu ca frate mai mare al lui, cel puţin ca egal; în orice caz, împlineşte cererea lui Hristos ca Maestrului să îi fie dăruită odihna (şi împlinirea dragostei în eternitate alături de Margareta), iar Pilat din Pont să fie iertat. Nu în zadar, romanul Maestrul şi Margareta are ca motto câteva versuri celebre din Faust de Goethe, mai exact autoportretul lui Mefisto: ,Cine eşti tu, la urma urmei, spune?/ O parte din acea putere/ Ce veşnic răul îl voieşte/ Şi veşnic face numai bine". Dacă ar fi să caut opusul paradoxal al acestor versuri, atunci aş cita din cea mai pregnantă şi tulburătoare epistolă a Apostolului Pavel, aceea către Romani (7.19): ,Căci nu binele pe care îl vreau, îl fac, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acesta îl săvârşesc" (chiar dacă sensul cuvintelor Apostolului Pavel este legat de disputa între trup şi duh, între carne şi spirit, înăuntrul aceleiaşi făpturi).

Despre moscoviţi ni se precizează de la început că nu sunt locuitori, ci cetăţeni. Romanul debutează de altfel cu discuţia literar-religioasă dintre doi ,buni cetăţeni sovietici": Mişa Berlioz şi Ivan Bezdomnîi. Dacă Berlioz este un ateu convins (adaptat mimetic după regimul pe care îl slujeşte) şi un nomenclaturist, Bezdomnîi nu este pervertit întru totul în comunism, ci doar dezorientat şi imatur, scriind un poem antireligios despre Iisus, dar în care îl înfăţişează pe Iisus ca şi cum acesta ar fi existat. Amestecându-se în discuţia celor doi, Woland, specialistul în magie (cum se va prezenta mai târziu) îi chestionează mieros pe cei doi literaţi dacă sunt atei. ,în ţara noastră - răspunde Berlioz, n.m. - ateismul nu mai miră pe nimeni". Când disputa între Berlioz şi Woland iese la iveală, aceştia discutând despre cel de-al şaselea argument al lui Kant (cum că Dumnezeu există), Bezdomnîi conchide năvalnic, incult şi agresiv: ,Kant ăsta ar merita băgat pe vreo trei ani la răcoare, la Solovki!" Or, Solovki era o celebră închisoare sovietică pentru deţinuţi politici, provenită dintr-o fostă mănăstire adaptată de regim la sistemul penitenciar, din pricina numărului mare de presupuşi ,duşmani ai poporului". Cu alte cuvinte, Bezdomnîi reacţionează ca un acolit al regimului comunist, virtual comisar al poporului, la o adică. Nu este de mirare, de aceea, că în prima fază, Bezdomnîi îl bănuieşte pe Woland a fi spion, emigrant rus, şi intenţionează să-l aresteze spre a-l da, se deduce, pe mâna NKVD-ului. Pentru a se mula pe psihologia lui Bezdomnîi, atunci când i se înfăţişează întâia oară, Koroviev se preface a fi un vigilent cetăţean sovietic: este, însă, un fals vigilent cetăţean sovietic, întrucât ridiculizează reacţiile pavloviene de om nou comunist pe care le are Ivan Bezdomnîi. Care sunt pedepsele pe care le vor primi Berlioz şi Bezdomnîi de la Satana? Pentru că este ateu absolut, Berlioz va muri, fiindu-i tăiat capul de o vatmaniţă comsomolistă, după cum precizează Woland. S-ar fi putut, poate, ca Berlioz să moară şi în alt mod, dar ceea ce vrea să pedepsească Woland este raţiunea sovietică vidă a lui Berlioz, creierul înregimentat în solda unui regim injust şi neprincipial. Ca să-l îndrepte, în schimb, pe Bezdomnîi, Woland nu-l va ucide pe poetul proletcultist, ci îl va ,zdruncina", creându-i o stare de schizoidie. Internat la clinica psihiatrului Stravinski, Ivan Bezdomnîi încă mai încearcă să sesizeze miliţia pentru a trimite cinci motociclete cu mitraliere care să-l captureze pe consultantul străin. în prima etapă a nebuniei sale agresive, Ivan este încă un cetăţean vigilent şi un ,bun sovietic"! Şi tocmai de aceea el va fi cel mai adecvat spre a fi iniţiat şi spre a parcurge un traseu de neofit. Iniţierea va fi, însă, dublă; Woland îl va iniţia brutal, printr-o nebunie metamorfotică (schimbându-i, adică, creierul de om nou, delobotomizându-l), dar cel care îl va iniţia profund şi blând (printr-un fel de al doilea botez, spiritual), sfătuindu-l să nu mai scrie versuri proletcultiste (,oribile"), după cum recunoaşte Bezdomnîi însuşi) este Maestrul. Datorită acestei iniţieri, Bezdomnîi redescoperă valorile şi principiile adevărate ale existenţei: moartea, ucenicia, prietenia, filozofia. Nu este de mirare, de aceea, că, în finalul romanului, după ce a devenit ucenicul Maestrului, Ivan Bezdomnîi este melancolicul, solitarul şi profundul profesor de filozofie Ponîrev. Făptura sa a fost atât de zguduită din temelii, încât şi la fostul său nume a trebuit să renunţe. Satana l-a făcut să iasă din starea de lobotomizat al regimului comunist, iar Maestrul l-a făcut să descopere dimensiunea metafizică a existenţei.

Trupa de diavoli este, însă, mult mai complicată, alcătuită fiind din indivizi punitivi faţă de tot felul de vicii ale cetăţenilor sovietici: Koroviev, Azazello, Behemoth ori Hella vor aplica pedepse muritorilor găunoşi din Moscova, în funcţie de defectele acestora, dar şi de propria lor fantezie (căci diavolii bulgakovieni sunt inventivi şi se adaptează după viciile păcătoşilor).

Deşi romanul doar sugerează atmosfera totalitară, repere există destule în acest sens. Neînţelegând dispariţia Maestrului, Margareta bănuieşte, de pildă, că acesta a fost deportat, semn că deportarea era legată de locuitorii care dispăreau fără nici o explicaţie din lumea vizibilă. Deportarea este, însă, doar o primă etapă a represiunii; în cazul suspiciunii Margaretei în privinţa sorţii Maestrului, Bulgakov se referea, însă, cât se poate de limpede, nu la deportare, ci la detenţie politică. Iar atunci când Azazello o acostează pentru a o convinge să devină regina balului Satanei, Margareta suspectează la început că va fi arestată (întrucât ea ştie că nu este o bună cetăţeană sovietică, ci o opozantă, atâta timp cât încurajase scrierea unui roman despre Hristos şi Pilat din Pont, adică a unei literaturi interzise, subversive). Margareta are conştiinţa statutului său de rebelă faţă de sistemul sovietic; la fel, Maestrul, care cunoaşte exact calitatea de literatură de sertar a manuscrisului său.

În sfârşit, descinderile miliţiei şi poliţiei secrete în apartamentul 50 de pe Sadovaia 302 bis sunt înfăţişate mai întâi în treacăt, apoi amănunţit. Percheziţiile variate, chiar şi atunci când este vorba de un comando de 12 anchetatori (12 noi ,apostoli", comisari ai regimului) nu dau rod decât la ultima descindere: diavolii sunt amuzaţi de sosirea în trombă a trei automobile din care coboară trupa de intervenţie a poliţiei secrete; aceasta este dotată cu mitraliere, şperacle, măşti de tifon, fiole de cloroform. Pentru a imita zelul războinic al comisarilor comunişti, Behemoth îi aşteaptă tot în ipostază comisărească, deschizând focul cu un Browning. Dar înfruntarea va fi gândită de Behemoth (cel mai şugubăţ dintre diavoli) doar ca un joc amuzant. Satana nu are cu cine să se măsoare, iar vajnicii comisari comunişti (enkavedişti) nu sunt decât nişte ageamii. Prin această scenă, Bulgakov demitizează de fapt renumitul aparat de represiune din URSS, dar morala este cât se poate de clară: răul există nu fiindcă ar veni de la diavol, ci fiindcă tocmai făptura omenească pervertită de regimul totalitar conţine germenele răului, care poate spori prin delaţiune, fanatism, dogmatism etc. Mitologiei negre comuniste care construise în mentalul colectiv imaginea comisarilor omnipotenţi şi omniscienţi, proiectaţi ca nişte dumnezei pedepsitori, Mihail Bulgakov le opune o altă mitologie, aceea a diavolilor hâtri, dar cu simţ etic (magicieni, hipnotizatori, agenţi paranormali sau chiar gansteri cum îi proiectează făpturile umane ori Puterea sovietică). Iar rolul acestor diavoli este să ironizeze şi să deprogrameze ,creierul spălat" al cetăţenilor sovietici (acolo unde acest lucru mai este posibil, precum în cazul lui Ivan Bezdomnîi) sau să pedepsească în mod absolut şi exemplar, acolo unde deprogramarea nu mai este posibilă (precum în cazul literatului nomenclaturist Berlioz sau al baronului Meigel). Cine altcineva decât Satana este cel mai bun precursor al comuniştilor, în această demonstraţie cu tâlc, dar întoarsă pe dos, a lui Bulgakov? întrucât diavolii preiau atributele terifiante ale străinilor, invadatorilor, intruşilor agresivi, atribute pe care comisarii comunişti le avuseseră ei înşişi (în cadrul automitologizării negre pe care şi-o asumaseră, pentru a inculca teama în rândul populaţiei) până nu de mult. Demonstraţia diavolilor va fi aceea că bunii sovietici şi comisarii NKVD-işti pot fi pedepsiţi, la rândul lor, şi nu oricum, ci prin imitaţie şi grotesc. Trupa de intervenţie a lui Woland nu face altceva decât să maimuţărească în oglindă comportamentul comuniştilor, revelând astfel falsitatea şi ipocrizia acestora. Este şi aceasta o lecţie de măiestrie, chiar dacă altfel decât suntem obişnuiţi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara