Numărul curent: 36

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi:
„Dialog peste generaţii“ de Elisabeta Lăsconi

O apariţie relativ recentă (Niculae Gheran, Andrei Moldovan, Liviu Rebreanu prin el însuşi, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008) celebrează un veac de la debutul prozatorului (Luceafărul, 1 noiembrie 1908), publicată fiind în colaborare cu Muzeul Judeţean Bistriţa - Năsăud, care valorifică în planul de cercetare ştiinţifică fondul documentar "Rebreanu" de la Biblioteca Academiei Române.

Cartea întreţine "constanta Rebreanu" în peisajul nostru literar: nu un cult, deşi îl merită din plin, ci fireasca datorie faţă de romancierul român suprem. Eugen Lovinescu era dispus să sacrifice pe altarul lui Ion toate romanele de până la el, dar noi astăzi, privind retrospectiv cele 9 romane ale scriitorului, recunoaştem că rămâne fără egal. La interval de câţiva ani, o monografie ori un eseu, o antologie sau un volum din ediţia critică ni-l redescoperă pe Liviu Rebreanu şi îi probează perenitatea.

Atât numărul cât şi titlurile eseurilor şi ale exegezelor recente par simptomatice pentru fascinaţia pe care continuă s-o exercite scrisul rebrenian: Liviu Rebreanu şi paradoxul organicului de Mircea Muthu (1993), Liviu Rebreanu sau lumea prezumtivului de Dan Mănucă (1995), Rebreanu: dincolo de realism de Ion Simuţ (1996), Liviu Rebreanu - utopia erotică de Adrian Dinu Rachieru (1997) Alt Rebreanu de Liviu Maliţa (2000) şi Liviu Rebreanu, Ipostaze ale discursului epic (2001) de Gheorghe Glodeanu.

Noua carte realizată "la patru mâini" se impunea ca dat necesar nu doar specialiştilor, ci şi unui public mai larg. Ea ne propune o autobiografie a lui Rebreanu, reconstituită atent din mărturiile scriitorului. Autorii au folosit o tehnică uitată, cea a mozaicului, pentru că au decupat din toată literatura confesivă a scriitorului bucăţi de mărimi felurite, apoi le-au încasetat după altă logică, respectând regula strictă a efectului creat: cea de a pune într-o nouă lumină. Le-a reuşit o scriere interesantă, surprinzătoare în multe locuri.

Literatura confesiunii rebreniene se compune din interviuri şi mărturii, din jurnal şi din scrieri cu vădit caracter autobiografic. Li se adaugă şi conferinţe, ca şi variate intervenţii publicistice. Într-un cuvânt, autorii au avut de revăzut un material vast şi de selectat pasajele ce se cereu extrase, recombinate şi revalorizate. Muncă migăloasă, pretenţioasă, imposibil de împlinit fără seriozitate, fără erudiţie şi gust, şi chiar fără imaginaţie, muncă din care iese un tom masiv de 460 de pagini pline ochi!

Cartea se deschide cu două texte pregătitoare, "Cuvânt înainte" şi "Cronologie", finalul îl formează "Addenda. Alte mărturisiri", obligatoriile "Surse bibliografice" şi utilii "Indici de persoane" şi "Indici de titluri", toate probând valoarea unui excelent instrument de lucru şi de sugestii pentru oricine pătrunde în "teritoriul Rebreanu", tentat de noi descoperiri. Aşadar o lucrare filologică substanţială şi o scriere ce-l reinventează pe Liviu Rebreanu din propriile mărturii.

Cele douăsprezece capitole, de la "I. Profesiune de credinţă" până la "XII. Vreme trece, vreme vine" schiţează simultan o autobiografie şi un autoportret. Ordonarea mărturiilor respectă "urzeala cronologică", în care "se ţes" detaliile vieţii interioare, atmosfera unei epoci percepută de un spirit creator, activităţi şi instituţii care l-au acaparat şi preocupat (Teatrul Naţional, Societatea Scriitorilor Români, Direcţia pentru Educaţia Poporului), şantierul propriei creaţii înconjurat de câmpul vast al lecturilor.

Am regăsit în fiecare capitol pasajele care m-au frapat şi m-au fascinat citind Jurnalul sau apelând la aparatul critic din Opere. Câteva mi s-au părut insolite şi esenţiale ca date care surprind personalitatea unică a scriitorului: evocarea naşterii sub o ploaie de stele, cele dintâi amintiri - "luminaţia" de la un "bal filantropic", ambiţiile familiei de a-l vedea învăţător, dorinţa lui de a studia medicina şi acceptarea soluţiei, cariera militară, un traseu complicat în opţiunea scrisului în maghiară, în germană şi în română.

Corelate, mărturiile dovedesc un scriitor care s-a construit pe sine cu efort uriaş, înainte de a construi edificiul romanesc. Iată anii de liceu - "... am făcut două clase de liceu la unguri, apoi trei la saşi, apoi iar la unguri, în Oedenburg (azi Sopron), apoi la Budapesta." Rebreanu recunoaşte la temelia formării lui cultura germană, pe care s-au grefat lecturile: "Apoi am cunoscut literatura ungară, apoi cea rusă, în traducere nemţească. Pe români nu-i ştiam aproape deloc. Cultura franţuzească a venit mai târziu, după ce mă formasem."

Construirea de sine a prozatorului român începe cu limba literară. Revenit acasă, după ce abandonase cariera militară, îi citeşte pe Creangă (şi înţelege prea puţin), pe Caragiale (şi nu înţelege nimic), aşa că reînvaţă limba română cu resursele ei expresive, cu dicţionar şi caiet alături. I se adaugă în timp profesionalismul lecturii. Nu ştiu dacă în primele decenii ale secolului XX un alt scriitor român avea o atât de întinsă arie de lecturi şi acorda atâta atenţie romanului care se scria în lumea întreagă şi în propria literatură.

Liviu Rebreanu citise romanele ce reînnoiau specia sau inovau arta ficţiunii ale marilor scriitori francezi (André Gide şi Marcel Proust), englezi (John Galsworthy şi Thomas Hardy, Charles Morgan, Aldous Huxley şi Virginia Woolf), germani (Thomas Mann şi Alfred Döblin), era la curent şi cu ce se scria în Rusia sovietică. Preferinţa i se îndreaptă spre Joseph Conrad, cu al cărui destin literar probabil simte afinităţi secrete. Admiraţia i-o provoacă însă capodoperele - Don Quijote şi Călătoriile lui Gulliver, Război şi pace şi Fraţii Karamazov, Wilhelm Meister şi Suflete moarte.

Profesionalismul scrisului, în cazul său, are ca tovarăş de drum profesionalismul lecturii şi nu mă îndoiesc că îşi citea cu alţi ochi decât ai criticului pe contemporani, îi respecta cu atât mai mult cu cât n-ar fi recurs niciodată la formulele ori stilul acestora, cum reiese din mărturiile despre Mihail Sadoveanu şi Hortensia Papadat-Bengescu, Cezar Petrescu şi Ionel Teodoreanu. Preţuieşte romanele şi dramaturgia lui Camil Petrescu şi comentează cu fineţe opera lui Panait Istrati, are politicoase rezerve faţă de romanele scrise de critici.

Descoperim în Rebreanu un observator atent al vieţii literare şi al celei politice, nuanţează prin comentarii întâmplări şi evenimente: regimul lui Carol al II-lea, guvernarea legionară şi Ion Antonescu, pierderea Transilvaniei, schimbările din Rusia sovietică. Peripeţiile sale din cursul Primului Război Mondial, atacurile presei atât de dreapta cât şi de stânga ies la lumină şi în aceste pagini. Se văd şi dificultăţile de care a avut parte în toate etapele vieţii - de la greutăţile supravieţuirii după venirea la Bucureşti până aproape de sfârşit.

Ni se restituie un portret al omului cu griji gospodăreşti, al scriitorului ca membru al unei tagme, al pasionatului de mişcarea teatrală văzută din interior. Din bogăţia şantierului de creaţie au rămas doar momentele semnificative legate de geneza cărţilor, de elaborarea şi redactarea lor, ele probează travaliul reluat cu alte încercări de la o carte la alta, aventura creaţiei ce se reia de fiecare dată cu surprizele ei. Aici se conturează ceea ce s-ar numi, fără emfază ori exagerare, titanismul scriitorului.

Şi se desprinde imaginea unui Rebreanu reprezântând pe români şi specificul naţional în conferinţele pe care le susţine în mai multe ţări europene. Textul despre viaţa spirituală a românilor (Patria românească) încheie "Addenda", el este suportul pentru conferinţele ţinute în limba germană în 1942 la Berlin, Leipzig, Dresda, Breslau, Viena, la Zagreb. Ni se relevă un bun cunoscător al istoriei europene în care se integrează cea a românilor şi un incisiv polelmist cu diferitele tipuri de propagandă ce au însoţit destinul neamului său şi care înfloreşte primejdios în perioada interbelică.

Biografia interioară a romancierului conturează profilul unui autor care a meditat intens şi continuu asupra speciei literare căreia i s-a dedicat. Se găsesc presărate în răspunsuri la interviuri diferite definiţii ale romanului ce indică o conştiinţă teoretică remarcabilă, deşi nu o pretinde niciodată, dimpotrivă, îşi păstrează "perspectiva internă", adică vederea din interiorul procesului creator. Doar un exemplu, cu tatonări foarte interesante, în care proclamă în mod şocant subiectivitatea romanului:

"Aş încerca o definiţie legată însă de un lucrător, un închipuitor de romane. Iată! ŤRomanul este o proiecţie în afară a trăirilor mele, organizate într-un cosmos nou.ť Ori, altfel: romanul e o lume nouă, născută din lumea subconştientului meu. Sau: romanul este o viaţă de ficţiune, izvorâtă dintr-o viaţă adevărată: a mea! Vezi, în definiţie autorul e prezent. Nu-l pot înlătura! Şi acestea sunt definiţiile formulate de un autor de romane calificat drept obiectiv!" (pag. 82)

Multe dintre subiectele propuse în interviuri se dovedesc interesante şi astăzi: dificultatea vieţii de scriitor, problemele unei bresle, traducerea şi promovarea literaturii române în străinătate, raporturile scriitorilor cu presa şi critica literară. Actualitatea lor ne lămureşte asupra ciclurilor pe care le reia la jumătate ori trei sferturi de secol lumea românească. Şi dintr-un astfel de unghi, cartea este un mesaj al unui dialog la care autorii ne obligă.

Şi revenind la obiectul şi subiectul acestei cărţi, Liviu Rebreanu ca romancierul suprem al prozei noastre, cred că apariţia lui a fost marele noroc al literaturii române. La rândul său, Liviu Rebreanu a avut marele noroc al unui filolog care i s-a dedicat cu totul. Ca istoric literar, Niculae Gheran se dovedeşte pe măsura scriitorului pe care s-a încumetat să ni-l restituie cu o acribie, o pasiune şi un devotament unice. Îi mai rămâne o singură datorie (faţă de Liviu Rebreanu, faţă de noi şi faţă de sine): încheierea trilogiei biografice!