Numărul curent: 42

Lecturi la zi:
DGLR faţă cu receptarea critică de Marius Chivu


Apariţia, la sfîrşitul anului trecut, a primelor două volume (literele A-B şi C-D) ale Dicţionarului General al Literaturii Române (Editura Univers Enciclopedic, 2004) editat de Academia Română (iniţiator şi coordonator general Eugen Simion) nu a stîrnit un interes critic pe măsura demersului. Deşi nici nu se poate spune că nu a beneficiat de comentarii în detaliu sau de articole bine tensionate. Spuneam în alt loc că din cauza numărului extins de colaboratori (aprox. 150), puţini critici şi istorici literari din interior au avut îndrăzneala şi interesul (cu excepţia cîtorva ,rebeli": Dan C. Mihăilescu, Nicolae Florescu sau Mircea Popa) să critice dicţionarul. Atît cît a fost, receptarea ne poate da însă o imagine concludentă despre meritele şi neajunsurile acestor prime două volume.

Părerea generală a fost că DGLR a beneficiat din plin de precedenţa celorlalte două dicţionare importante de acest gen: Dicţionarul scriitorilor români coordonat de clujenii Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu (a cărui informaţie se oprea în 1989) şi Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, un prim volum elaborat de Institutul ,Al. Philippide" din Iaşi, plus altele specializate numai pe un sector anume (Enciclopedia exilului literar românesc realizată de Florin Manolescu, Dicţionarul etnologilor români al lui Iordan Datcu sau Dicţionarul presei literare româneşti. 1790-1990 alcătuit de Ion Hangiu ş.a.), dicţionare pe care le valorifică şi încearcă să le şi aducă la zi, depăşindu-le, în acelaşi timp, în intenţii şi în acoperirea literaturii române (,anvergura cuprinderii informaţiilor, atît pe verticala istoriei, cît şi pe orizontala geografiei" - Ion Simuţ, în Dilema veche, nr. 90/2005), ca varietate a profesiunilor scrisului, a speciilor şi genurilor literare, precum şi a instituţiilor. Pentru prima dată, s-a remarcat, un dicţionar de acest fel pune laolaltă scriitori, publicişti şi editori, traducători din şi în limba română, opere literare şi scrieri filozofice, publicistice, folclorice etc., publicaţii periodice, societăţi literare şi culturale, scriitori basarabeni şi din zonele limitrofe, scriitori evrei de limbă română din Israel, scriitori, publicişti, reviste şi instituţii culturale din diaspora şi din exil ş.a.m.d., adică cam ,tot spaţiul literaturii române şi toate fenomenele din interiorul lui", cum spune în prefaţă E. Simion.

Într-o cultură căreia îi lipsesc astfel de instrumente, DGLR vine să umple, aşadar, un gol imens, recunoaşterea dificultăţii şi a utilităţii demersului Academiei fiind, astfel, premiza tuturor comentariilor critice făcute pînă acum. Analizele în detaliu, precum şi varietatea observaţiilor şi a reproşurilor critice au dezechilibrat însă decisiv balanţa receptării. Comentatorii au luat cu o mînă mai mult decît ce au dat cu cealaltă.

Trei tipuri de reproşuri s-au făcut dicţionarului: stilistice (în sensul larg) şi ideologice, acestea ţinînd direct de metodologia şi de criteriile de redactare, şi, evident, tehnice. Ca efect imediat al numărului foarte mare de colaboratori, s-a observat că s-ar fi impus o selecţie: nu toţi semnatarii meritau să-şi aducă modestele contribuţii la dicţionar. Unii scriitori sau teme au încăput pe mîini nepricepute, semnatarii fiind practic depăşiţi de subiect, fapt care a condus la diferenţe calitative mari între tratări: stiluri nepotrivite, cînd plate, cînd pamfletare, abordări sumare, anacronice, şcolăreşti sau chiar rău-voitoare, texte cu omisiuni, inexactităţi şi chiar cu erori (,articolele despre Avangardă, Dadaism, Constructivism sînt pline de inexactităţi", scrie Paul Cernat), fără trimiteri încrucişate, cu bibliografii neasimilate... Mircea Anghelescu a scris (în Cuvîntul, nr. 1/2005): ,Autorii moderni sînt privilegiaţi printr-o atenţie deosebită şi prin aducerea la zi a viziunii critice în articole datorate atît unor autori mai tineri, cît şi veteranilor... în timp ce unii autori ceva mai Ťclasiciť rămîn într-o ramă vetustă, favorizată şi de faptul că acelaşi autor este obligat să interpreteze la distanţă de un sfert de secol acelaşi scriitor pentru care probabil nu are multă simpatie" şi încă (în Dilema veche, nr. 90/2005): ,Mai multe texte referitoare la autori din sec. XIX, mari şi mici - dar mai ales mari - sînt masiv sau total îndatorate celor din dicţionarul de la Iaşi... Problema este că viziunii vechi de treizeci de ani i s-ar fi cuvenit o replică modernă, profitînd de studiile şi publicaţiile din această perioadă de timp, nu simple schimbări de topică."

Din cauza confuziei sau, şi mai rău, a ideologizării cu tendinţă a criteriilor de redactare, a ,viciului de procedură", altfel spus, i s-a reproşat dicţionarului, aproape în unanimitate, eufemizarea şi bagatelizarea contextului politic, a angajamentului biografic şi a publicisticii ideologice a unor scriitori. ,Cosmetizarea estetică", dezideologizarea a făcut că scriitori precum Alexandru Andriţoiu, Paul Anghel, Costache Anton, Aurel Baranga, Mihai Beniuc, Marcel Breslaşu, Ion Brad, Nina Cassian, Horia Deleanu ş.a. să iasă absolut onorabil. Polemizînd cu prefaţa lui E. Simion în care acesta respingea excesele şi pamfletul ca abordări de dicţionar, Dan C. Mihăilescu (în Idei în dialog, nr. 1-2/2005) a vorbit despre ,neacceptarea adevărului politic infam din biografia autorilor şi biografia operei" ca de un ,lavaj politic al biografiilor vinovate, în numele valorilor estetice", considerînd că ,învăluirea în eufemisme a unor destine şi opere literare constituie o practică la fel de non-academică... În numele lui Ťcele rele să se spele, cele bune să se-aduneť, se falsifică istoria, se trunchiază şi trafichează adevăruri incomode, se manipulează biografii." Paul Cernat (în Bucureştiul cultural) condamnă şi el ,falsa dezideologizare" (,nu de pamfletarism e vorba aici, ci de informaţie!") şi observă că ,strategia eufemizarii politicului prin cultural şi estetic priveşte şi extrema dreaptă interbelică". Ştefan Borbély scrie şi el (în Dilema veche, nr. cit.) despre ,surdinizările estetice", dar, spre deosebire de ceilalţi comentatori, crede că ,a-i acuza pe coordonatori de edulcorare ar fi o greşeală... Retardarea metodologică a multor medalioane se explică, în principal, prin reticenţa autorilor de a situa fenomenul literar în context politic sau ideologic." Aici intervin pentru că mi-e greu să cred, de pildă, că articolul despre Mihai Beniuc a rămas în forma iniţială dată de Roxana Sorescu, o cercetătoare dincolo de orice suspiciune de acest gen. Cred că Ştefan Borbély se înşală: mai mult ca sigur că medalionul respectiv, ,capodoperă a escamotării" este ,croşetat" ulterior conform indicaţiilor coordonatorului. ,Edulcorarea nu i se poate reproşa coordonatorului", insistă Şt. Borbély, dar prefaţa e explicită. Cred că Dan C. Mihăilescu, simţind cenzura pe propriile texte şi demonstrînd asta pe larg în Idei în dialog, are dreptate cînd, discutînd acelaşi caz Beniuc, acuză, de fapt, ,opacitatea lui Eugen Simion la condamnarea trecutului, cantonarea în estetic o dată cu punerea între paranteze a umbrelor biografiei". Este acesta un efect extrem de pervers: nu mai ştii ce şi cui anume să reproşezi neajunsurile medalioanelor în condiţiile ,intervenţiilor" coordonatorului în virtutea păguboasei stilistici a escamotării politice, oricît de nevinovate s-ar dovedi.

De aici au decurs, probabil, clientelismul, opţiunile canonice nejustificate şi ierarhizările forţate sau de-a dreptul bizare. Disproporţiile de tratare, tonul elogios şi spaţiile exagerate acordate unor autori minori au sărit în ochi imediat. Ion Brad, N. Batzaria, N. Crevedia, Nicolae Danciu Petniceanu, Ion Cristoiu şi alţi autori modeşti şi foarte modeşti beneficiază de spaţii mai mari decît cele acordate unor Gabriela Adameşteanu, Ştefan Agopian, Sorin Alexandrescu, Sorin Antohi, Emil Brumaru, Mircea Cărtărescu, Radu Cosaşu, Gheorghe Crăciun, I.P. Culianu şi alţi autori care tocmai ei fac gloria unui dicţionar, expediaţi grosolan, minimalizaţi prin abordare, subevaluaţi în verdict. La fel se întîmplă şi cu revistele Contrafort, Contrapunct şi Dilema; ,confiscare canonică în beneficiul grupării de la Caiete critice", o spune verde-n faţă P. Cernat. Dan C. Mihăilescu e la fel de categoric: ,Pe cât de mari sunt meritele dicţionarului, care beneficiază de oameni perfecţi profesional în context, precum Gabriela Omăt, Florin Faifer, Dan Horia-Mazilu, Roxana Sorescu, Nicolae Mecu, Elvira Sorohan, Dorina Grăsoiu, Andrei Nestorescu, Dan Mănucă, Mariana Vartic, Daniel Cristea-Enache... pe-atît de urît sare-n ochi je m'en fiche-ismul coordonatorului general distribuind accentele, verdictele şi spaţiile". Dacă P. Cernat vorbeşte, în aceeaşi linie, despre ,filtrul canonic al coordonatorului general" şi despre ,partizanate şi subiectivisme excesive", Ion Simuţ găseşte ,inevitabil" (în cel mai pozitiv comentariu la DGLR ) faptul că ,cel mai vulnerabil e sectorul de literatură contemporană, cu multe inconsecvenţe, lacune şi disproporţii".

În fine, un ultim efect, nu şi cel mai puţin important, al tuturor viciilor de procedură, y compris şi de componenţă a colectivului este cel legat de aspectul tehnic, considerat de M. Anghelescu punctul de ,coerenţă interioară şi de unitate metodologică" al unui dicţionar. Or, ce constată comentatorii: cazuri de bibliografii selective, incomplete sau neactualizate (la Budai-Deleanu, de pildă, e un gol bibliografic de vreo 15 ani), haotice (unele titluri sînt însoţite de numele editorului şi al prefaţatorului, la altele nu pare nici măcar editura), ediţii postume nemenţionate, la publicaţiile periodice lipsesc bibliografiile ş.a., dar, mai ales, autori nemenţionaţi. Gabriel Dimisianu remarcă (în Adevărul literar şi artistic, nr. 4/2005) absenţa lui D. Drăghincescu, Ion Simuţ deplînge absenţa scriitorilor din Bihor şi a Florinei Ilis, Şt. Borbély remarcă lipsa Caietelor Echinox şi a Sandei Cordoş, Dan C. Mihăilescu face o listă întreagă, în fine, din cauza lipsei a numeroşi scriitori bănăţeni, Robert Şerban numeşte lucrarea (în Orizont, nr. 3/2005) Dicţionarul parţial al literaturii române... Aceste lipsuri pot fi recuperate la reeditările ce vor urma, dar cum vor fi rezolvate celelalte carenţe!? Medalioane întregi par că ar trebui rescrise, redimensionate, revăzute şi adăugite sau, după caz, împuţinate. Ar fi, însă, atunci, un alt dicţionar, condamnat să fie mai bun.

Una peste alta, primele două volume ale DGLR nu au prea făcut faţă examenului receptării critice, impresia generală fiind că, în ciuda ambiţiei demersului colectiv, meritele rămîn, mai degrabă, individuale: dicţionarul este un instrument de lucru vast şi util însă improvizat, eterogen, neajunsurile şi vicierea punctelor esenţiale făcîndu-l vulnerabil, trebuind creditat numai parţial, cu precauţie. Data viitoare, recenzia volumului III, literele E-K.