Numărul curent: 50

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Dezvăluirile lui Constantin Beldie de Z. Ornea


Au apărut, în sfîrşit, memoriile lui Const. Beldie. Din păcate, nu în forma lor integrală. Lipseşte cel de al doilea volum sau numai capitole importante, aş spune esenţiale din substanţa manuscrisului. Fiul memorialistului, o figură pitorească a Bucureştilor ştiută, prin îmbrăcăminte şi comportament, mi l-a adus, la Editura Minerva, prin anii şaptezeci (şi nu cum crede prefaţatorul, dl. inginer Nicolae P. Leonăchescu, prin 1952), le-am citit cu plăcere şi admiraţie, pregătindu-mă să le public. M-am izbit de cerbicia cenzurii. Manuscrisul, în forma pe care am citit-o, avea cîteva ample capitole portret (despre C. Rădulescu-Motru, Nae Ionescu, H. Sanielevici, Emanoil Bucuţa şi altele de care nu-mi mai amintesc). Fireşte, cuiul lui Pepelea îl crea capitolul despre prietenul său Nae Ionescu, deşi era foarte critic, partea esenţială de aici era denunţarea unei veroase fraude (împreună cu Octav Onicescu) de la Centrala Cărţii a Culturii Naţionale, subvenţionate de Aristide Blank (prin anii 1924-1928), pe care profesorul de metafizică voia să o arunce în responsabilitatea memorialistului. Am stăruit mult pe lîngă factorii de la Cenzură şi alte înalte feţe pentru acest incriminat capitol, demonstrînd că e, de fapt, o demascare a filosofului şi gazetarului. Mi s-a răspuns că deşi am dreptate e contraindicat să se publice orice despre Nae Ionescu. N-am izbutit în strădaniile mele. Ani de zile a zăcut în dulapul redacţiei manuscrisul Beldie, eu refuzînd să-l public fără capitolul Nae Ionescu. Mărturisesc că pentru a facilita necesitatea numeroaselor lecturi făcusem, după manuscris, o copie dactilografiată care a rămas în redacţie şi după ce fiul memorialistului, dezarmat, venise să ridice originalul prin anii optzeci. Dar eu mai trăgeam nădejdea că odată, cîndva, voi publica aceste memorii savuroase. În sfîrşit, din 1990 le venise vremea. Cum prietenul Nicolae Manolescu mi-a cerut manuscrise interzise de cenzură pentru a le publica în România literară, i-am încredinţat capitolul despre Nae Ionescu din memoriile lui C. Beldie. A apărut, stîrnind destulă vîlvă. Tocmai cînd mă pregăteam să trimit la tipar memoriile, cineva din familia de moştenitori (mi se pare că era nora memorialistului) mi le-au cerut imperios comunicîndu-mi că vor apărea la Editura "Roza vînturilor" a d-lui Dan Zamfirescu. N-am avut ce face şi m-am executat, înmînînd manuscrisul emisarului. Fireşte, cartea nu a apărut. Risc o ipoteză. Dl. Dan Zamfirescu, un fan al directorului Cuvîntului, a refuzat să publice acest capitol şi... l-a făcut pierdut. Dacă ipoteza mea nu se verifică întrebarea, neliniştită, rămîne. Ce s-a întîmplat cu acele capitole (sau al doilea volum) din memoriile lui C. Beldie? Unde sînt, dacă mai sînt? Parcă premoniţial, fiul memorialistului îmi povestise că tatăl său era mult preocupat de soarta memoriilor sale şi lăsase drept testatori cîţiva prieteni (T. Vianu, Şerban Cioculescu, Arghezi, Perpessicius) care aveau fii care, la nevoie, să se ocupe de soarta memoriilor sale. Prevederea s-a dovedit zadarnică. Memoriile lui C. Beldie s-au publicat împuţinate. Asta, mărturisesc, puteam face şi eu, la Editura Minerva, prin anii şaptezeci. Dar n-am acceptat să le ciumpăvesc întregul, care, totuşi, acum s-a petrecut.
Uitînd pentru o clipă de această ciuntire a lor scandaloasă, memoriile lui Const. Beldie sînt un document extraordinar pentru cunoaşterea unei epoci. Cum mărturiseşte autorul, a asistat la instalarea, pe străzile Bucureştiului, a primului tramvai electric, a văzut, în acelaşi loc, primul automobil, primele demonstraţii cinematografice, primele audiţii radiofonice, i-a fost dat să asculte cel dintîi gramofon. Şi cu farmecul său stilistic de exemplar evocator, mărturiseşte: "Viaţa în Bucureştiul de atunci era patriarhală, leneşă, de trai bun şi lesnicioasă pentru toată lumea, iar oraşul, avea faţa unui tîrg mai procopsit, infestat de venetici şi, de aceea, mult colorat; şi cu două lumi deosebite, care se ignorau reciproc şi de departe: una, similievropenească prin gusturi, lux, maniere şi petreceri, cosmopolită prin interese, viţii şi tradiţii, purtîndu-şi frivolitatea prin cîteva localuri şi cluburi exclusive, într-un patrulater îngust de cîteva străzi, "Micul Paris", dincolo de care începea, brusc, cealaltă lume, mai greu de definit în diversitatea ei cu caractere tipice locale, lumea adevăraţilor bucureşteni, mahalagii care călcau Calea Victoriei o singură dată pe fiecare an, în serile cu iluminaţii de zece Mai. În Bucureştiul de odinioară, "oraşul cu o sută de oraşe", atît de drag prietenului Tudor Arghezi, pentru dulceaţa vieţii şi pitorescul promiscuităţilor, scriitorul aci de faţă a putut privi într-o lungă, prea lungă jumătate de veac, la desfăşurarea unor prefaceri epocale, legate toate de scurgerea neliniştită şi implacabilă a vremilor...". A copilărit, fireşte, într-o mahala, numită Gorgan ce cuprindea şi strada Brezoianu de astăzi, maidanul jocurilor sale fiind pe locul unde mai tîrziu s-a ridicat clădirea Ministerului Construcţiilor. Aici s-a format ca boem incorigibil şi din cauza distanţei opozite faţă de şcoala oficială. Această trăsătură i-a inculcat şi un soi boem de antiintelectualism premonitor din care au izvorît două cărticele (Glossa spiritului cărturăresc, Catehism pentru suflete nehotărîte) apărute imediat după primul război mondial (s-a născut în 1887). N-ar trebui să se înţeleagă de aici nu ştiu ce exagerare antiintelectualistă ci mai mult de o concepţie a trăirii autentice, în spiritul vieţii necontrafăcute, cu îngăduinţa tuturor plăcerilor pe care le-a ştiut practica din plin. Am uitat să notez că şi-a făcut copilăria pe maidanul şi mahalaua amintită împreună cu viitorul Gh. Urmuz, el - ca şi Arghezi - socotind, mai tîrziu, că Omul cu mîrţoaga al lui Ciprian a fost, de fapt, piesa de teatru a lui Urmuz. E, şi aici, o enigmă nesoluţionată a istoriei literare. Oricum, am ţinut să o menţionez. A avut multe meserii în tinereţea lui mereu agitată (învăţător sătesc, funcţionar la un laborator de analize medicale, corist în Corul Mitropoliei etc.). Dar marele său noroc a fost întîl-nirea cu prof. Rădulescu-Motru care, în 1908, îl angajează secretar de redacţie la Noua Revistă Română, unde funcţionează pînă în anul 1916. A învăţat, în aceşti opt-nouă ani, meşteşugul redacţional şi tipografic, ca şi deprinderile administrative ale făcătorului de reviste. În 1919 Rădulescu-Motru (nu uit să precizez că Beldie a făcut două războaie, cel din 1913 şi cel din 1916-1918) îl angajează din nou la acum înfiinţata revistă de mare ţinută Ideea Europeană. Beldie nu s-a distins, în cele două publicaţii, prin scris deşi la Ideea Europeană a semnat o rubrică de note acide, mult gustate, "Aplauze şi fluierături" - ci prin funcţiunile de extraordinar organizator al treburilor redacţionale (De aici i s-a tras, la începutul anilor treizeci, funcţiunea utilă de conducere a Recensămîntului General al Populaţiei din 1930, bine, solid plătită). Marile anchete organizate de Noua Revistă Română cu înalte personalităţi europene pe diverse teme, stringente, iniţiate de Rădulescu-Motru, rămase notorii, au avut în Const. Beldie pe talentatul redactor, bun la toate. Revista a prins şi s-a impus, cronica literară deţinînd-o Ion Trivale iar publicist stimat fiind H. Sanielevici, devenit bun prieten cu Beldie. Ideea Europeană a funcţionat, desigur, în rotonda Pasajului Român (distrus de bombardamentul din 1944). Aici s-au remarcat, prin scrisul lor, Ramiro Ortiz, Cora Irineu, Virgil Bărbat, Nae Ionescu (care semna şi N. Ivaşcu, N.I.), Virgil Madgearu şi alţii. Motru a adus, pentru a doua sa revistă (a existat pînă în 1928), maşini noi de tipărit şi cules iar Beldie a vegheat instalarea lor cu dichis. Beldie cultivînd viaţa liberă, agrea, deşi căsătorit şi cu copil, mult femeia. Celebra dormeză din redacţia celor două reviste, aflate în inima Bucureştilor, dacă ar mai fi şi ar putea vorbi, ar povesti multe despre berbantlîcurile lui Beldie şi Nae Ionescu. Într-un loc menţionează, "aveam să-l aud, dar fără să-l ascult, sfatul insinuant al vechiului meu prieten Nae Ionescu de la Noua Revistă Română şi Ideea Europeană, pe atunci un ţigănos de golan, levantin isteţ şi ros de ambiţii, care-mi spunea tot la ureche: "Degeaba, bă! n-o s-ajungem la nimic decît numai prin muieri!" Maximă înţeleaptă, pe care Nae - filosoful şi profesorul de mai tîrziu al unei generaţii - a şi urmat-o în pragul ascensiunii sale uluitoare, şifonîndu-şi pantalonii cu dungă impecabilă la "picioarele adipoase ale "prinţeselor" la menopauză". Beldie se referă, aici, la episodul amoros al lui Nae Ionescu cu prinţesa Maruca Cantacuzino, înlocuit, apoi, cu cel cu Cella Delavrancea. Dar Beldie e, aici, nedrept cu prietenul său. Cariera sa uluitoare de profesor şi filosof (plecase la studii în Germania cu o bursă acordată de Rădulescu-Motru, care îl ştia bine de la Noua Revistă Română) s-a datorat, incontestabil, marilor sale daruri şi ştiinţei de carte dar, mai ales, cum se ştie, iscusinţei socratice de a-şi prezenta cursurile, dînd studenţilor sentimentul că ideile expuse se nasc atunci aievea, la catedră. Apoi ar fi de adăugat că a sa carieră s-a datorat nu numai "protecţiei de fuste" ci şi harului său de extraordinar gazetar la Cuvîntul, pe care, în 1928, l-a acaparat ca director, apoi colaborării active, după 1930, cu Camarila Regală, al cărui membru ascultat a fost pînă în 1933, cînd a virat-o spre mişcarea legionară, al cărui mentor doctrinar a devenit şi, tot pe atunci, averea (inclusiv vilele de la Băneasa şi Balcic) i s-a datorat reprezentanţei căpătate, prin nazişti, a lui I.G. Farbenindustrie în România, gras plătită, plus un automobil Mercedes, cu şofer angajat de firmă. Beldie mărturiseşte că n-a ascultat sfatul prietenului său Nae Ionescu, el rămînînd toată viaţa un diletant cu inimă iubeaţă de licean. Diletant, deşi aşa se recomandă, n-a prea fost, cultivînd femeia, de obicei tînără, constant şi cu stăruinţă. Cu unele dintre aceste amoruri , cum a fost cel cu Cora Irineu (un extraordinar reporter de atmosferă al timpului), a ştiut să-şi dezvăluie sufletul, totul transformîndu-se într-o veritabilă prietenie amoroasă. S-a îngrijit să-i publice eseurile reportericeşti ca şi fragmente benigne din corespondenţa ei într-un volum intitulat Scrisori bănăţene, în 1924, anul morţii ei. Această stranie scriitoare, iubita lui Beldie, s-a sinucis cu un revolver într-o călătorie. Şi e greu de ştiut dacă asta s-a datorat libertinajului lui Beldie ci, cum se străduie să ne convingă memorialistul, unei maladii de familie (alţi fraţi şi o soră a scriitoarei au sfîrşit-o la fel). Beldie s-a îngrijit de înmormîntarea ei la cimitirul Bellu, azvîrlind pe ţărîna ce acoperea mormîntul ei amintita carte, în semn de omagiu şi infinită dragoste. Prefaţatorul acestor memorii povesteşte că a găsit la Biblioteca Academiei scrisorile originale ale Corei Irineu (depuse de Beldie), cu pasajele amoroase către memorialistul nostru şi e, desigur, regretabil că, în 1975, la reeditarea cărţii pasajele eliminate de Beldie n-au fost aşezate la locul lor. Relevabile sînt opiniile despre Rădulescu-Motru şi dezvăluirea faptului că revistele amintite, întemeiate şi conduse de filosof, n-aveau altă sursă de finanţare decît veniturile iniţiatorului.
E bine, desigur, că au apărut aceste plăcute, extraordinare memorii ale lui Const. Beldie. Dar, încă o dată, unde sînt capitolele lipsă sau chiar al doilea volum al său?

P.S. Mulţumiri călduroase editurii Albatros pentru apariţia acestei frumoase ediţii. Fireşte, editura Albatros a publicat manuscrisul ce i s-a încredinţat, şi nu cade în responsabilitatea ei absenţa capitolelor menţionate.

Constantin Beldie, Memorii. Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1906-1950), Ed. Albatros, 2000.