Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Dezinvoltura stângăciei de Alex. Ştefănescu

Paula Isac, Poemele toamnei, poezii, postfaţă de Ion Machidon, Bucureşti, Ed. Amurg sentimental, 2015. 200 pag.

Paula Isac nu se află la prima carte şi probabil nici la ultima. Este angajată, se observă imediat, cu multă energie şi hotărâre în activitatea scriitoricească, din care şi-a făcut un mod de viaţă. Devotamentul ei faţă de literatură este impresionant Şi trebuie să admitem că impetuoasa autoare are o parte din calităţile care fac din cineva un scriitor: sensibilitate aproape dureroasă, trăiri intense, curajul de a fi neconvenţională.

Îi lipsesc, însă, alte calităţi, la fel de importante: o cultură literară bine însuşită, spirit critic, bun-gust. Drept urmare, ea se scaldă în amatorism cu o voluptate din care reiese că nu ştie în ce situaţie păguboasă se află.

Aproape toate textele din volumul Poemele toamnei suferă de naivitate. Autoarea ne comunică adevăruri banale cu aerul că ne face cunoscute mari descoperiri. Şi, în acţiunea de formulare a acestor truisme, asociază cuvintele între ele cu o dezinvoltură a stângăciei pe care am mai întâlnit-o doar la poeţi fără har din prima parte a secolului XIX. Iată un exemplu:

„Boala, pe om când îl înhaţă,/ Din braţe nu-l mai lasă!/ Precum un câine hămesit/ Când dă de un os,/ Mârâie furios.” (Crochiuri).

Nu-i adevărat? E adevărat. Dar această constatare dramatică poate însemna ceva doar în discuţia dintre un bolnav aflat în spital şi cineva venit să-l viziteze, nu are legătură cu literatura.

S-a scris în foarte multe feluri despre boală de-a lungul timpului, Paula Isac ar fi avut de la cine să înveţe. Un autor care a fost contemporan cu noi, Marin Sorescu, ne-a lăsat, de pildă, mai multe poezii improvizate chiar pe patul de suferinţă. Şi în ele găsim naivitate, dar este o naivitate jucată, cu efect artistic:

„Mă scol din pat cu un mare efort de voinţă./ E un act de eroism/ Să mă bărbieresc,/ Mai ales că bărbieresc un străin,/ Care se holbează la mine speriat/ Parcă m-ar întreba: tu cine eşti, măi slăbănogule?/ Mai rentează meseria de frizer astăzi?/ Şi care mai e preţul?/ Eu am de gând să-mi las barbă/ Şi să mă fac schivnic/ Retras în peştera fără sfârşit a nopţii.” (Mă scol din pat...)

Iată un alt exemplu de naivitate propriu-zisă, lipsită de farmec, din cartea Paulei Isac:

„Satul românesc,/ un loc pitoresc/ azi, e părăsit,/ doar de stafii bântuit!/ Năpasta nu l-a ocolit,/ ci din plin l-a lovit!” (idem).

„Crochiul” se poate rezuma prin formula de largă circulaţie nu-i aşa că-i aşa? Fără îndoială, chiar aşa e, toţi ştim – sau, în orice caz, mulţi dintre noi – ce s-a întâmplat cu satul românesc. S-a scris şi în ziare! Iar ca să spui despre satul românesc că e un loc pitoresc şi atât înseamnă să adopţi registrul stilistic al unor pliante turistice.

De la naivitate la o interpretare puerilă a faptelor vieţii nu-i decât un pas. Pas pe care autoarea îl şi face de multe ori, producând în cele din urmă şi un umor involuntar:

„Îmi duc mâna la inimă.../ ticăie cuminte,/ îmi duc mâna la tâmplă.../ arde, e fierbinte!/ Creier şi cord,/ de ce nu vă puneţi de acord?” (ibidem).

Poate că nu se pun de acord pentru că unul e preşedinte, iar celălalt – primministru.

Dar versurile cele mai antipatice din carte sunt versurile sfătoase, de genul:

„Sunt lovituri în viaţă, atât de dure/ pe care omul trebuie să le îndure/.../ Sunt lovituri venite şi din ură,/ calomnii vărsate pe gură...” (Lovituri);

„Omului înrăit nu-i cere/ Căinţă pentru fapta sa,/ A ucide, pentru el, e o plăcere,/ Nicicând nu va regreta.” (Omul înrăit şi ucigaş).

Chestia cu calomniile vărsate pe gură m-a stupefiat. Întorc cartea şi mă uit la fotografia autoarei de pe coperta a IV-a. Ce femeie frumoasă! Ce figură desenată de Dumnezeu într-un moment de inspiraţie! Şi ce mod nefericit de exprimare!

Din carte nu lipsesc nici discursurile pe teme cetăţeneşti, cum este cel despre tăierea ilegală şi iresponsabilă a pădurilor în România:

„După atâta prădăciune,/ singurul lucru ce-ar mai fi putut rămâne/ sunt pădurile, scumpă comoară,/ norocul divin pentru această ţară.” (Cu inima secure).

În posfaţa sa – intitulată cu schepsis În loc de postfaţă – Ion Machidon se remarcă şi el printr-un mod nefericitoriginal de a se exprima:

„Poeta Paula Isac nu şi-a făcut intrarea în literatură dând din mâini şi din picioare, ci prin meşteşugul scrisului său”.

Ni se oferă astfel încă o mostră din ceea ce am numit o dezinvoltură a stângăciei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara