Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Proză:
Devastarea bibliotecii de Mircea V. Ciobanu

Micul golf de la periferia Vladivostokului se numea Ulisse. Nu e singurul nume explicit intertextual de aici: mai spre est, un alt golf se intitulează Patrocle (prietenul ucis al lui Ahile, vă mai amintiți?). Iar numele fiordului, în jurul căruia se arcuiește în sinusoide neregulate orașul, este chiar un plagiat după celebrul golf din Istanbul: Cornul de Aur.
Ulise se află la extremitatea sud-estică a orașului-port și are o formă de coadă de pește. O observi din autobuz, ocolind golful pe drumul de pe creasta dealului, care înconjoară acest spațiu, iar în final coboară spre chei. Aici, închizând arcul acestei ieroglife (corpul peștelui virtual plutind în Marea Japoniei), ca într-o parcare de lungă durată, stă acostată o navă-amiral pe invers, un monstru nautic de până la potopul lui Noe: cazarma noastră plutitoare. O epavă, în principiu, purtând în burta ei de rechin mort un cantonament al echipei de salvamari.
Luni de zile nu văzusem aici nicio carte, cu excepția statutelor-regulamentelor, pe care le toceam, mă rog, regulamentar-statutar (ar fi ceva de spus despre aceste „scrieri canonice”, pe care vroiam să le exclud din narațiune; un articol dintrun regulament definea o anume aliniere în termeni religioși: „Frontul e un loc sfânt”). Ei bine, era acolo o bibliotecă, dar șefa acesteia, soția unui ofițer, ar fi fost cică într-un prelung concediu de maternitate. Cum nu era vorba de o instituție de primă necesitate, nimeni nu se deranja.
Biblioteca era, așadar, un eden închis, cu ușile ferecate, ca orice paradis adevărat. Era situată la primul nivel inferior, imediat sub puntea principală, cu o ieșire spre pupă. Treceam în fiecare zi pe lângă ea. Două sau trei hublouri mari dădeau spre babord, iar in interior, prin alte ferestruici, mici de o palmă, ne zădărau zilnic cărțile frumos aranjate pe polițe, neatinse decât de sărurile din aer. Macarie ironiza interogativ: „biblioteca e pentru a facilita accesul la cărți sau pentru a-l interzice?” Știam că trăim într-o țară cu multe cărți tăinuite în „depozite speciale”, dar curajul lui de a rosti acest adevăr ne umilea.
Docentul, lup bătrân, cu imunitate la carte, la întrebarea mea, a răspuns interogativ: biblioteca? este aici o bibliotecă? Iar Behemot mi-a zis simplu, fără pathos: biblioteca? o, dar ea niciodată nu a funcționat! Docentul – ca să nu las imaginația cititorului în derută ontologică – purta numele unui interlop dintr-un film, jucat de Evgheni Leonov; iar Behemot… semăna cu un hipopotam, deci cu sine însuși. Dar și cu motanul lui Bulgakov.
Făceam abstracție de „existența” bibliotecii, așa cum ignoram multe alte încăperi fără acces, din motivul inutilității lor, odată ce nava nu mai era corabie, ci cazarmă. Pescajul ei rămânea neschimbat, probabil, nu din cauza șarjei stabile, ci mai curând deoarece ea stătea – ca pe un postament – pe mormanul de deșeuri menajere și fiziologice pe care îl genera. O parodie a Arcei lui Noe în vârful Araratului. Un fel de înălțare pe propriul rahat.
Alții, mai fericiți, traversau mări și oceane, pe când noi, echipa de „salvatori”, ne bălăceam la periferia absolută a lumii, în așteptarea vreunei catastrofe, care să ne solicite. Am să va povestesc cumva cu altă ocazie cum a-ți rata viața înseamnă a lipsi de la marile cataclisme necesare.
Orice privire aruncată fugar prin hublou desena pe retina ochilor cotoarele cărților, care ne făceau din ochi batjocoritor. Noaptea, întinși pe saltele umplute cu dopuri de plută – nu știți ce sunt saltelele de plută? – visam cum personajele ieșeau dintre coperte și se sufocau în spațiul strâmt al bibliotecii ferecate, rugându-se să fie eliberate.
Până la jaf – dacă nu punem la socoteală esotericele statute militare – , exista pe toată nenorocita noastră navă statică (și am descoperit că o citiseră foarte mulți) o singură „carte”– un volum despre rezistența antifascistă, temă „eroică”, implicit previzibilă. Unicul detaliu literar inedit pe care îl reținuseră toți (!) era că fasciștii, dacă cineva refuza să divulge „secretul”, îi băgau sticlă pisată în fund.
Bine, am cunoscut până atunci biblioteca orală a lui Macarie, care îmi recita din Andriușa Voznesenski, din Jenea Evtușenko sau îmi rezuma narațiuni din Vasea Aksionov. Dar asta era folclor. Volatil, efemer, sonor. Eu însă iubeam cărțile cu ochiul.
Și, ah, da, era cât pe ce să trișez, prin omisiune. A mai existat un soi de lecturi. Colective. Minime, dar obligatorii, lecturi din presa oficială, în cadrul orelor de informare politică. Aflam, în fiecare zi, că parcurgem un drum glorios, eroic, dar deloc s i m p l u . „Farwaater”- ul ne era permanent minat de agenții imperialismului, dar noi ne c o n t i n u a m neabătut calea, glisând printre s t â n c i l e subacvatice, ocolind aisberguri și locuri minate, spre orizonturile deschise ale ecuatorului fierbinte și – concomitent, într-un parcurs metafizic – spre polul perfecțiunii reci.
***
Într-o seară, surprinși de cât de simplu funcționează mecanismul unui jaf, am îndoit cu o rangă colțul de jos al ușii metalice și am pătruns, pe brânci, acolo. Nici pază, nici sistem de semnalizare, niciun înger cu aripi de foc, care să pedepsească violarea spațiului interzis. „Am îndoit”, „am pătruns” – e un fel de asumare a „vinei colective”. De fapt, au făcut spargerea Docentul și Behemot, mai mult dintr-un interes sportiv, testând o rangă găsită atunci când inspectau calele epavei („Oasele lui sunt ca niște țevi de aramă și mădularele ca niște drugi de fier” – scria despre Behemot Cartea lui Iov). Au încercat rezistența câtorva uși, au insistat mult dar inutil asupra intrării în cambuză. Accesul la hrana spirituală a fost mai simplu. Primul a pătruns în paradis, pe brânci, Macarie. A ieșit cu un braț de cărți și cu ochii strălucind: avem hrană! Și nu-l citise pe Labiș! Și nici Docentului nu i-au scăpărat, similar, ochii. Iar Behemot a căscat.
După atâta abstinență, părea că am nimerit, dintr-o mănăstire, direct întrun cabaret. A doua zi toată cazarma (deh, „plutitoare”!) plutea în cărți. Chiar și cei care în viața lor n-au deschis decât, forțați, manualele școlare, citeau! Până și Docentul (zău!). Până și Behemot! Până și Macarie, cel alintat de cărțile selecte, îi citea pe acești clasici de duzină. În lipsa fișelor de cititor, cărțile circulau haotic. Un volum, odată scăpat din mâini, putea să nu mai revină la tine. Mi-era ciudă pe un tip cu numele (să fi fost poreclă?) Bema. Era comandantul echipei de tachelaj, specialist în arhaicele parâme, vele, noduri etc. Era un om de o prostie de nespus. De altfel, nici nu spunea niciodată nimic. Fidel discipol al proverbialei țarine, el putea să facă patru greșeli într-un cuvânt din trei litere, nu aduna nicio frază fără să schingiuiască gramatica, reducând construcția la absurd. Excepții erau citatele nedigerate, gata făcute de alții,: „Toată lumea – pe punte!”, „Când aduceți prânzul?” sau „Berea fără vodcă – bani aruncați în vânt!”
A luat o carte care îmi explica sistemul velier al navelor istorice: focul mic, focul mare, trincă, gabier, zburător, rândunică, farul proră, farul mare, farul pupă, arborele mare, arborele mic, dar și tachelajul propriu-zis. Idiotul trebuia să le știe de mult, la ce i-o fi trebuit asta acum (mai avea vreo două-trei luni până la demobilizare)? Aș fi vrut (am și încercat de atâtea ori), dar nu reușeam să-i fur cartea. Cel mai uimitor-revoltător era că ședea zile întregi, întins pe patul lui suspendat și citea. Idiotul știa carte!
***
Slujba militară se developa ca o mare pierdere de timp și iată, colegii mei de cătănie descopereau Tablele lui Moise ca alternativă a jocului de table și cărțile de lectură ca înlocuitor al cărților de joc. Matrozii care mai aveau doar câteva luni până la demobilizare, citeau tolăniți în paturile suspendate. Se conturase un ritual al nobleței: după cină și ciubuc, acești aristocrați de onoare ai marinei militare se întindeau ca în șezlonguri pe paturile suspendate și citeau, carte după carte, schimbând intermitent câte o privire sau câte o impresie de lectură: citind aceleași cărți, armonizându- și nivelul de cultură, aveau subiecte comune de discuție.
La fel de solemn și de concentrat era Bema. Citea una și aceeași carte despre parâme și noduri, enervându-mă la culme. Poate că numai privea desenele – aici însă eu pot să fiu subiectiv, pentru că nu puteam să-i iert confiscarea cărții –, dar privirea lui chinuitor-contemplativă (lectura era un exercițiu mai puțin obișnuit pentru el) amintea concomitent de expresia „Gânditorului” lui Rodin și a Omului de Neanderthal, reconstituit de Gherasimov.
Cei relativ mai „tineri” (tinerețea-bătrânețea era calculată exclusiv în termenele recrutării, nu ca vârstă fizică) citeau șezând pe paturile de jos. Încă și mai tinerii (existau, pe parcursul a trei ani de slujbă militară, șase categorii de vârstă) citeau doar în timpul liber, retrași undeva, pe punte… Cei tineri de tot, „bibanii”, se ascundeau, pentru că puteau fi pedepsiți pentru lenevirea cu cartea în mână, ca și pentru orice formă de lene vizibilă. Aceștia trebuiau să fie în activități ziua împrejur. Excepție o făceau cei care se pregăteau să stea de cart, ori care ieșeau din cart. Dacă știau să scape de supraveghere, bobocii se ascundeau în cele mai adânci și mai ascunse secțiuni ale labirintului stratificat din interiorul acestei epave (labirintul adevărat e tridimensional, nu construit într-un singur plan), dedesubtul tuturor punților, ca să citească!
Aveam senzația că facem un lucru care nu era permis oricui. Trebuia să lupți ca să obții o carte. Citeam orice: de la aventuri până la hotărâri ale congreselor de partid. Interdicțiile erau o strategie inedită de promovare a lecturii: o carte anume era vânată și citită cu lăcomie, ca un fruct oprit…
Cărțile s-au pomenit – pentru prima dată în viața lor – fără stăpân. Treceau din mână în mână, din compartiment în alt compartiment, de pe o punte pe alta. Erau smulse cu de-a sila din mâni mai slabe de către altele mai puternice, erau citite în paralel, erau uitate pe mese, pe paturi, pe punțile ruginite. Diferența de autoritate se răsfrângea și aici. Rechinii „împrumutau” pe o clipă cartea de la bibani, „ca s-o răsfoiască”, dar uitau s-o restituie.
Nu erau în vogă semnele de carte, ci un prost obicei de a îndoi colțul paginii la care se întrerupea lectura. Unele cărți arătau oribil: pagini cu urme ale îndoiturilor, paginiîncă îndoite: semn că volumele aveau câțiva cititori concomitent. Cum să pricepi care-i semnul tău?
Unele cărți erau părăsite, ca niște amante de care iubiții lor se plictisiseră, exact în locul în care aceștia se săturaseră de compania lor. „În locul” însemna concomitent pagina și locul fizic unde era „uitată” cartea. Puteai să întâlnești, pe multiplele punți și scări rătăcitoare, câte vreo amantă din astea abandonate, să te convingi că era cam incoloră, cam puțin surprinzătoare sau, dimpotrivă, puteai să înțelegi că „iubitul” nu avea gust. Fiindcă toată hoarda de cititori era, în cvasitotalitate, una puțin experimentată, chiar inocentă, se întâmpla adesea ca cineva să renunțe doar pentru că nu se putea aburca la înălțimea cărții, pentru că nu era demn de frumusețea ei. Și atunci o abandona rușinos „uitând-o” undeva. Dacă ar fi părăsit-o cinic și arogant în public, șiar fi etalat ignoranța.
Nimic nu era funcțional în această enormă navă pensionată, decât cabinele de pe prima punte inferioară, servind de cazarmă, și cele de pe puntea superioară, devenite sediu pentru statul-major al escadrei de nave auxiliare. Puteai să cobori pe treptele care duceau spre fostele secții de motoare, spre osia elicei, spre calele și depozitele fostei nave, ori spre alte servicii și secțiuni, acum dematerializate, fără să fii sigur că le vei da de capăt sau că vei găsi drumul înapoi. Unele scări (probabil, pentru a curma pofta curioșilor de a descinde în acest infern) au fost tăiate la jumătate de cale, astfel încât ele chiar atârnau deasupra hăului.
Pe aceste trepte coborau matrozii tineri și civilizau spații numai de ei știute. Înșurubau becuri aduse cu ei și citeau, la lumina palidă a acestor lămpi electrice de patruzeci de wați, marile – dar și foarte micile – cărți ale umanității, ascunzându-le apoi, ca pe niște purtătoare de taine. Uitând locul, sau cărțile fiind sustrase de alți colegi împătimiți de lectură, cititorii găseau alte volume și reluau-continuau lectura, ca proces, nu ca finalitate. Obscurele încăperi ale epavei deveneau un univers literar cu contururi fantastice, cu lumi care se interpătrundeau.
***
Fugeai, împreună cu tânărul Nikolai Rostov, după ce pușcașii francezi îți omorâseră calul și tu fusei doborât la pământ, pe dealul Pratzen, lângă Austerlitz. Alergai cuprins de revoltă („Vor să mă omoare pe mine? Pe mine, pe care toată lumea mă iubește?!”), de frică și rușine (cu puțin timp înainte te rupeai să intri în luptă) și doar ceața te ferea de cătarea puștii ostașilor lui Napoleon. Dar în acest moment filmul se rupea și reveneai, peste un timp, într-o altă ipostază: fugeai și aici, cuprins de panică, în păduricile de pe malul Potomacului, dar te numeai deja Henry Fleming. Vei fi visat glorie, dar te vei îngrozi la vederea soldaților fugind de frica inamicului, mult mai puternic. Te vei încleșta de brațul unui soldat mai în vârstă, în speranța să te apere, acesta te va scutura de pe braț, te va lovi cu arma, rănindu-te la cap. Și aceste zgârieturi sângerânde vor deveni, pentru camarazii pe care îi vei regăsi într-un târziu, „semnul roșu” ce va demonstra „curajul” tău.
Sau poate altfel se întâmplaseră toate? Era ca și cum toate telenovelele lumii, consumate fără pauze între ele, dar pe apucate, un episod din una urmând unui episod din alta, se adunau într-o singură producției, cu reluări zilnice, narațiunile alunecând spiraloid ca într-o bandă Möbius. Lecturile se amestecau și se completau uimitor. Povestea lui Ulise (relatată, în spațiul acestei biblioteci plutitoare, într-o versiune adaptată de Nikolai Kun), întreruptă – de dispariția subită a cărții – exact în locul în care eroul se va despărți de Calipso, va continua absolut firesc cu aventurile unei alte echipe exponențiale (sclavul Jim, un „Duce” și un „Rege”), călătorind pe Mississippi.
Dar tot atunci prietenul, care preferă un alt gen de aventuri, îți spune că povestea e alta: patru soldați au fost smulși de la țărm și duși cu pluta (râdeam, dar nu era de râs!) în largul mării. S-ar fi întâmplat pe una din insulele Kurile, în timpul unui uragan. Șalupa le-ar fi fost luată de curentul Oya shio (în japoneză : „curentul părinților”), ce trece de-a lungul Kurilelor; apoi de altul, Kuroshio (în japoneză: „curentul negru”), și dusă în oceanul învolburat. Au fost purtați de ape 49 de zile (cifră magică: de șapte ori câte șapte!), și-au mâncat cizmele și curelele, au băut apă de ploaie și, în fine, au fost salvați de un elicopter de pe un portavion american.
Un al treilea cititor nu crede acestei povești documentare și spune că asta s-a întâmplat altfel, cu nu știu care Enea sau poate cu unul numit Sindbad… Deh, fiecare cu lecturile lui. Singurele credibile, desigur. Iar cei mai puțin pretențioși, cititorii care nu își puneau întrebări, dar savurau aceste universuri, înțelegeau că toate sunt dintr-o singură carte…
Concentrat în lecturi, pe treptele acestei burți de chit care înghițea o lume, auzeai pași, care puteau fi ai colegilor tăi, coborând în această ilegală „sală de lectură”, dar puteau fi și pașii statuii Comandorului, care urca spre casa ucigașului său; auzeai foșnetul rochiei lui Jane Eyre ori poate plescăitul înotătoarelor lui Ihtiandru, omul-pește, care cobora spre trapa ce-l transporta în singura lume acceptabilă: stihia mării.
***
Eram cea mai cititoare cazarmă. Un chit metalic, ermetic, într-o autonomie absolută, legat cu parâme de oțel de țărm, dar raportând, la orele de „informare politică”, despre jaloanele epocale pe care le parcurgeam: am trecut ecuatorul, acum ne îndreptăm spre pol... Iar burta chitului, plictisită de rugina realităților palpabile, se refugia în universuri de hârtie.
Iar Bema, idiotul, nu a mai returnat cartea! Când tipul se demobiliza, i-am văzut-o, ascunsă la fundul valizei. Vasăzică, nu-și încheiase lecturile… Cititor nenorocit!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara