Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Desprinderea de Nicolae Stan

Da. Daaaaa!! Daaaaaaaaaaaaaa aaaaaaaaaaaaaa aaaaaaaaaaaaaaa!!!!!

Acesta este răspunsul. Acesta a fost mereu.

Am fost surd şi orb la întrebările tale de până acum. Nu le-am înţeles, nu le-am pătruns.

Când mă întrebai, retras lângă urechea mea dreaptă, ca prietenul meu cel mai statornic: Eşti pregătit, o, Constantine, să părăseşti această Vale a Plângerii şi să vii la mine, în cea mai senină dintre lumi? – mă simţeam agresat, trădat, jefuit. Eram revoltat, ca în faţa unei mari nedreptăţi. Nu! – răspundeam scandalizat.

M-am înşelat repetat. Aşa cum Arjuna, eroul meu iubit, a început cu refuzul de a lupta în bătălie împotriva rubedeniilor lui şi a lăsat arcul să-i cadă din mâini, pentru ca apoi, sub certurile şi îndemnurile temutului zeu Krişna, înţelegând separarea faţă de tot ce-nseamnă amestec, să se ridice-n picioare, în carul său de luptă, gata de atac, tot astfel şi eu, deşi cumva diferit, în limitele mele, mă smulg în final de lumea vâscoasă şi, săvârşind faptele prescrise de firea mea, te urmez cu bucurie, cu o fatalitate cerută, aşteptată, devenită doar a mea, ţâşnită din mine. Acum am înţeles, acum am acceptat, acum sunt liber.

Voi părăsi fericit, curând, praful şi pulberea, gloata şi piaţa. Voi fi uşor ca fulgul, slobod ca porumbeii...Voi veni la tine, în cea mai liniştită dintre lumi, unde eu sunt toate şi toate sunt în mine. Sunt gata!

însă, când voi privi spre ce las în urmă, la cei ce mi-au fost scumpi, mă voi umple imediat, sunt sigur, de un alean nu atât de intens pentru a mă reîntoarce, dar destul de prezent pentru ca dorul – un cuvânt pe care nu l-am rostit niciodată, până acum – să-mi năpădească toate ungherele. Încă nu mam sustras pe deplin. Încă mi-e drag de toţi ai mei şi de toate ale mele...Dar cel mai mult jinduiesc după corpul meu, pe care-l voi lăsa pradă viermilor, în scurt timp. Ah, curând...Iată, acum pornesc drumul către ieşire, acum încep lunga părăsire a trupului meu atât de iubit de mine însumi...

Cu un efort dureros, sfâşietor, mă adun din toate colţurile frumosului şi nobilului meu corp, începând de la unghii, de la degete, de la mădularele mici. Şi urmând direcţia dinspre jos către sus, dinspre picioarele drepte, zvelte, către capul aristocratic şi atât de distins!...Mă smulg cu tristeţe nesfârşită de pe carnea şi oasele şi muşchii şi nervii mei plăcuţi şi primitori. Ei mi-au fost casă, acoperiş, scut, vreme de douăzeci şi opt de ani care pentru mine au fost minunaţi, vijelioşi şi potoliţi, deopotrivă, încântători şi neobişnuiţi, niciodată plictisitori. Mă dezlipesc, iată, în suspine mute, de tălpile harnice, mari şi sigure, cu care-am călcat apăsat şi-am lăsat urme pe acest glob de humă; mângâi tăcut gleznele vrednice, mereu îndreptându-mă către direcţia bună, chiar dacă nu şi uşoară; urc îndurerat spre genunchii care nu s-au tăiat niciodată, deşi grota a fost adâncă, iar tâlharii, mulţi – mă separ de ei cu amărăciune, ca de adevărate turnuri de veghe ce mi-au permis avansarea, mişcarea, cucerirea; mă rup chinuitor, în bocete şi strigăte neauzite, de coapsele şi şoldurile care-ntotdeauna mi-au şoptit mirifice vorbe de dragoste, mi-au dat echilibru şi încredere, mai cu seamă că-n arcuirea lor drăgăstoasă au protejat şi hrănit mădularul princiar, puternic şi rarisim, cel pentru care fetele, femeile, oriunde ar fi fost, alergau fascinate şi arzând de dorinţă, aşa cum se povestea despre teribilul Terente, cu care m-a asociat, încă de la venirea pe lume, primul meu medic; mă desfac în jelanie mare de pe pieptul viguros, zdravăn şi atletic, precum al unui sportiv cuceritor de medalii; plâng deznădăjduit în mine, amarnic, fără alinare, atunci când ajung la umerii tineri, puternici şi mătăsoşi, cum numai fiinţele nobile pot avea, îi dezmierd cu tandreţe şi căldură, au fost mereu drepţi, au susţinut cu egală forţă şi iubire atât greutatea întregii familii, cât şi pe aceea a propriei vieţi, intimă şi adevărată, clocotitoare şi nonşalantă, de multe ori; sărut întristat, pentru ultima oară, braţele catifelate, albe şi vânjoase, palmele mari, cu degete înalte, pricepute la prindere şi apucare de orice fel, pe care deseori le-am expus cu mândrie ascunsă, ca pe antemergători care să dea seamă despre distincţia întregii făpturi, ce se va arăta la timp – dar ele, palmele mari, ferme şi elegante, au fost şi dăruite cu un talent ieşit din comun la proiectarea unor clădiri baroce, libere şi sofisticate, a unor grădini mistuitor de frumoase, au fost miruite cu ştiinţa scrisului profund şi unic, a foiletării a mii de pagini citite, adnotate, stocate şi ordonate pentru vremuri viitoare, atunci când toată munca acestor degete şi mâini ascultătoare, dedicate şi muncitoare, ar fi trebuit să dea mari capodopere, artistice şi ştiinţifice, în România şi în afară, pe care, într-un fel, lumea, care le cunoştea înzestrarea, le şi aştepta; şi urc din nou, înghiţindu-mi plânsul şi oftaturile, către faţa îngerească, frumoasă şi gânditoare, cu un amestec rar de energie şi destindere, cu ten deschis dar nu fragil, alb spre cărămiziu, mă desprind chinuit în sinea mea autonomă, căznit şi necăjit, de nasul grecesc, neted şi viril, cu nări sensibilie şi vibrante, tremurând imperceptibil de pasiunea întâlnirii unor lucruri noi şi plăcute, cu deprinderea accentuată de a depista, din vreme, cele două tipuri de mirosuri esenţiale-n viaţă, mirosul liniştitor al pâinii şi cel tulburător al femeii, miros umed şi lasciv, acesta din urmă; şi poposesc momente bune în verdele intens al ochilor puţin apoşi, în adâncul cărora cădeau fascinate, hipnotizate, mulţime de fete, de femei, unele mai îndrăgostite ca altele, le dezmierd frăgezimea încântătoare, scăpărătoare, cu care am privit minunăţiile acestei lumi trecătoare, dar ademenitoare şi mă dezleg şi de ei, în durere, jale şi hohot auzite doar de mine, cel ce pleacă în altă lume fără întristare, fără suspin...; plin de amărăciune că mă apropii de sfărşitul acestui ceremonial al durerii şi al ultimei încăntări, contemplu cu drag capul acesta dulce, semeţ, bine aşezat pe trupul măreţ şi impunător, intru înfiorat în mintea lui sclipitoare, subtilă, adâncă şi scăpărătoare ca a nimănui altcuiva, înzestrată cu miliarde şi miliarde de firişoare cu inteligenţă şi memorie excepţionale, vizionare, mult maturizate pentru vârsta lui – se ştie, de altfel, c-a fost mintea unui supradotat evident, care sărea în ochi de mic, dintotdeauna, şi care, dacă-ar fi avut ceea ce muritorii numesc timp, ar fi creat superbissime lucruri, demne de un prinţ al spiritului, pe care îl alint şi-l mângâi şi-l iubesc direct pentru ultima oară, încărcat de tristeţe nesfârşită, îl cinstesc şi-l sorb cu toată fiinţa mea infinită...; şi acum, mai îndurerat ca niciodată, ca un călător aflat la ultimul lui popas într-un ţinut în care a cunoscut fragila fericire pământească, am urcat, zguduit de plâns, stors de lacrimi amare, de neuitat vreodată, la părul vâlvoi, blond-auriu, abundent, răzvrătit şi mătăsos, pe care-l scuturam ca pe o coamă leonină, lucitoare şi superbă, către văzduhul ce mă proteja – de care mă desfac trudnic, căznit până la pieirea totală, de strălucirea şi de îmbrăţişarea lui, ultima, şi, tulburat, obidit ca nimeni altul, rămân aşa cum am venit, gol, fără nimic, fără averi şi fără giuvaeruri, fără bunuri de toate felurile şi fără frumuseţile de care m-am bucurat nespus, gol am sosit, gol voi pleca, aşa cum stă scris...

aflat la capătul drumului, stau minute bune înaintea splendidului meu trup, întins ca-n veşnicie pe aşternuturile albe ca zăpada, cum îmi plăceau, ale patului meu preferat, cu arabescuri din fier placat cu bronz şi cu încrustaţii de lemn brun. Nu mă pot depărta de el, mă îmbăt de farmecul lui nemaiîntâlnit, contemplându-i armonia şi perfecţiunea, superbia răpitoare şi nemişcarea maiestuoasă, frăgezimea tuturor membrelor şi dulceaţa pielii lui delicate. Îl sărut parte cu parte, potopit de şiruri amarnice de lacrimi, îl pipăi şi-l ating înfiorat, ca rămas bun pentru totdeauna, ah, pentru totdeauna, îl îmbrăţişez arzător şi recunoscător că m-a găzduit împărăteşte în acest mirific palat, cu adevărat regesc, alcătuit din carne şi sânge şi oase, în care m-am desfătat, ca un oaspete de lux, o viaţă.

Şi, cu un efort venit din alte sfere, neomenesc, întristat şi mâhnit, cotropit de păreri de rău neostoite, mă lepăd în veşnicie de magnificul meu corp, îl las cu neasemuită durere pradă ţărânei nivelatoare, şi, deodată uşor, din ce în ce mai uşor, despovărat, suplu şi liber, mă înalţ, mă înalţ, mă înalţ...

Stau în lumină albă.

Sunt la punctul zero. Ştiu totul. Sub mine sunteţi voi, cei pe care i-am îndrăgit, în scurtul meu popas pe pământ. Peste mine, într-un şuvoi de culori, într-un rogvaiv cunoscut, va fi urcuşul meu final, până la întâlnirea cu toate, cu totul. Iar în ţarcul fiecărei culori vă voi întâlni pe voi, cei dragi mie. Astea-s faptele precrise.

Sunt în lumină albă, dar lumina albă nu este-n mine. Sunt încă un ceva proaspăt sosit, care nu a trecut prin culorile însănătoşirii. Patruzeci de zile voi sta aici, mă voi învârti ca un uliu blând peste corpurile voastre sublime şi peste acareturile voastre, vă voi mângâia cu degete nevăzute şi vă voi vorbi cu glas neauzit, vă voi lovi clanţele uşilor, să mă recunoaşteţi, voi face scaunele de lângă voi să se mişte, spre stupoarea unora – dar greu veţi crede, greu veţi avea puterea să spuneţi: Da, este aici, cu noi, da, credem... Stau în lumina albă. Şi, privindu-vă, aleanul meu creşte, pe măsură ce culorile izbăvitoare vă vor aduce-n halourile lor strălucitoare, protectoare, iar eu voi intra-n cercul lor luminos, fericit că vă întâlnesc aievea, dar şi păşind tot mai uşor în fluxul necesar al tămăduirii. întâi, lângă mine, apoi cu totul peste mine fâlfâie aprins culoarea roşie. Vie şi limpede, intensă şi vitală. Înăuntrul ei, într-o piramidă de unde luminoase, roşie, calmă şi proaspătă, Francesca. Ruj roşu intens, ţinută îngrijită, ca de obicei. Îmbrăcăminte sumară, stil sport, părul tuns foarte scurt, cum te văzusem ultima dată – desfătarea amurgului vieţii mele!...E dimineaţa, eşti la o măsuţă afară, în curta căsuţei tale din Snagov. Îţi bei cafeaua şi fumezi, mai mult ca niciodată. Privirea-ţi este pironită-n aburii călduţi ai dimineţii. Rouă şi prospeţime, într-o explozie de roşu. Stârnită, memoria-mi aduce-n prezent, din neantul lumesc, un cuvânt pierdut: dorinţă. Francesca, amorul meu de lut, drăguţa şi înţeleapta mea, te desmierd, plimbându-mă drăgăstos peste faţa ta măslinie-arămie, peste castaniul perişorului tău tăiat până spre rădăcină, ca o pedeapsă, peste ochii tăi negri, febrili, scăpărători, peste picioarele tale dezvelite, oferite tăriei văzduhului, mie, plăcerea mea... Mulţumesc, văpaia mea de foc, pentru toate clipele de răsfăţ, de încântare şi de deliciu pe care mi le-ai oferit, iubita mea primară, Învăţătoarea Practică a tinereţii mele oprită brusc şi brutal, dar necesar, trandafirul meu ispititor, înmiresmat şi îmbătător!...Rămâi cu bine şi cu amintirea mea, frumoaso! Şi reînvi-o, drăguţa mea răbdătoare, aşa cum văd că faci acum, când te opreşti din mişcări, îţi încrunţi ochii pământeşti, te ştergi uşor cu palma dreaptă pe frunte, m-ai simţit, bârlogul meu tăcut, sclipitor şi voluptuos... Adio, Francesca, Fran, prea-plinul meu lumesc, doica mea de humă, cu obrăjori şi ochişori, cu năsuc în vânt şi buze fremătătoare, cu sânişori zglobii şi liberi, cu picioruşe drăgăstoase – corp perfect şi fermecător, adio!... Stau în culoarea albă. Sunt dezlegat de o ancoră pământească. Sunt mai uşor şi simt, pentru prima dată, fiorul nou al înălţimilor necunoscute până-acum. Sunt în culoarea albă, dar în alt loc decât în cel anterior. Mai sus. Iar peste mine, din senin, se abate, sub forma unor aripi în zbor, un nor călduţ şi rece, în acelaşi timp, de culoare verde. Mă las absorbit.

Atanasie... Atanasie Caragea, tristul şi deprimatul meu socru, cum stai aşa, pe terasa vilei tale singuratice, învăluit în verde, în faţa unui pahar cu whisky, simt c-ai renunţat la abilitatea ta, exersată-n timp, de a combina lucruri, de a le influenţa în avantajul tău, cu nemaipomenita ta isteţime...Nu te prăbuşi, Atanasie, semeţul meu tată-socru, doar ai fost tovarăşul meu de luptă, complicele meu inteligent şi devotat. Să n-ai teamă, să nu jeleşti necugetat! Oricum, inimosule, viaţa se duce ca norii pe cer, ca frunzele pe apă...Iată, părul tău argintiu, acum câteva luni, pe care-l netezesc îndelung, a albit total, e alb ca zăpada de munte, alb pur şi net. Smeadul şi energicul meu Atanasie, nu ţi-am spus niciodată cât de mult te-am îndrăgit, cât de tare m-a mişcat dragostea ta pentru mine, mândria ta de a-mi fi folositor, cu orice chip, în orice fel, chiar şi fatal. N-a fost doar o grijă de socru, am fost fiul tău... Şi fii atent, te rog, tatăl şi fratele meu, Atanasie, fii atent la memoria mea, la vorbele aruncate despre mine. Căci vor încerca să mă ponegrească, să mă pună la zid, din nou, vor spune c-a fost voia mea, c-a fost dorul meu de răzbunare. Să nu-i laşi, Atanasie! Tu, cu mijloacele tale iscusite, tată şi frate, Atanasie, să le spui că nu m-am luat după simpla mea voie, că, dimpotrivă, am renunţat la ea... Şi tu ştii asta, camarade! Să le povesteşti, în cuvinte puţine, despre drumul jertfei, priceputule, şi despre ridicarea peste voia mea otrăvită! Ridică-te, Atanasie, înalt şi maiestuos, cu bărbia ta voluntară, cu nasul tău uşor coroiat, cu ochii tăi iscoditori, ridică-te, dragul meu, ai pentru ce trăi: fiul meu, nepreţuitul tău nepot, scumpule, va veni curând, curând...Întâmpină-l în locul meu, iubeşte-l în locul meu, protejează-l în locul meu, dragule, şi vorbeşte-i neîncetat despre mine, povesteşte-i despre felul meu de a fi, despre cât de mult promiteam, despre cât de mult îşi puseseră toţi nădejdea în mine, despre planurile şi credinţele mele. Descrie-mă fizic, Atanasie, spune-i cât de înalt şi de distins eram, desenează-i coama mea leonină, blond-aurie, vorbeşte-i despre toate calităţile mele şi fă-i mărturisirea, din partea mea, că toate astea, toate aceste daruri zeieşti se vor împlini în el, iubirea vieţii mele, însutit, înmiit, sunt sigur, prea-bunule Atanasie, eu, tatăl lui absent...Şi cere-i iertare în numele meu, c-am fost nevoit să mă grăbesc, c-am fost, pentru un timp scurt dar fatal, orbit de-o idee, de-o acţiune pe care le-am considerat deasupra mea, cu mult deasupra mea, ca jertfa marilor mucenici, Atanasie, sprijinul meu, reduta mea fidelă... Şi ai grijă de toţi, vrednicule, priceputule, ascultă-mă, fii atent, acum te ţin de umerii tăi ridicaţi, mândri, drepţi – da, aşa, te-ai scuturat ca de un vis, te uiţi atent într-o parte şi-n alta a terasei, eşti derutat, m-ai simţit, cuceritorule, ai înţeles şi lacrimi mute-ţi joacă-n ochii tăi cafenii, apoşi acum, iartă-mă, nemaipomenitule, dar suferinţa te va aduce mai aproape de amintirea mea, de mine, de prea-iubitul tău fiu, laolaltă cu nemângâiata mea Anelise şi cu discreta sa mamă... Adio, Atanasie, îţi las totul în grijă, adio, bătrâne diplomat, priveşte cum se mişcă din senin frunzele ulmului din faţă, ştiu că-nţelegi, c-ai înţeles, magule, te las cu bine, bravule, ai grijă, te rog, te rog, te rog...

Stau în culoarea albă. Mai ridicat. Urcat fără efort, într-o revărsare gingaşă de maree ce-a cuprins aerul, mişcat de un mobil lăuntric, dinspre zonele joase către cele mai rarefiate, de sus. Nicio patimă nu mă stăpâneşte, nicio ambiţie şi niciun plan. Plutesc. Şi piramida galbenă a văzduhului, ivită lin, mă scaldă afectuos, vindecător.

eşti acoperit de galbenul solar, cosmic, la fel ca tot ce te înconjoară. Eşti în biroul tău de-acasă, ai încuiat uşa de la intrarea-n cameră şi te-ai refugiat la birou. Dar, spre deosebire de altădată, masa ta de lucru este goală. Înaintea ochilor tăi se află doar un caiet deschis la prima pagină, nescris încă. Priveşti în golul paginii lui, cu mîinile inerte, pe lângă corp, fără intenţia unei mişcări cât de mici. În mintea ta mereu întinsă, neguroasă şi tensionată, sunt eu. Au trecut două săptămâni de la îngroparea rămăşiţelor mele de lut, într-un cimitir vestit, în Bucureşti. Lumina galbenă este ea însăşi împietrită pe chipul şi pe corpul tău încordate... O, bravul şi întunecatul meu tată, câtă suferinţă ţi-am produs, câtă zbatere şi cât chin!... Nimic din ce-a fost în viaţa ta, până acum, nu va mai fi vreodată. Ai decis să schimbi totul, din rădăcini. Şi-ai dat demisia şi ţi-ai făcut dosarul de pensie, la cerere. Te-ai izolat nu numai de lume, dar de toţi cei apropiaţi, de minunata mea mamă, în primul rând!... Şi, cum te cunosc bine, nimeni şi nimic nu-ţi va schimba hotărârea. Şi de toate astea, sobrul şi tăcutul meu tată, eu sunt vinovat. Sunt lângă tine însă, îţi ating spatele musculos, înţepenit parcă într-o poziţie de atac. Îţi simt nasul vulturesc cum freamătă, cu nările dilatate. Îţi mângâi obrajii pământii, cândva arămii, înlemniţi şi ei. Ochii tăi sfredelitori, negri, sunt mai cătrăniţi ca oricând. Ficşi, nepătrunşi... Grijuliul şi prevăzătorul meu tată!... Simţi că te-ai deşteptat dintr-un vis şi nu-ţi mai găseşti rostul în lumea reală. Căci ce rămâne dintr-un om atunci când brusc se trezeşte dintr-un vis lung? Nimic, tăticuţule – aşa cum îţi spuneam în primii ani ai coplăriei, ştii? , – nimic, nimic, nimic, murmuri către niciunde, cu buzele încleştate. Totul e-n van, gândeşti, lumea se duce iute, ca norii pe cer...Dar ascultă-mă, mândrul şi cumpătatul meu tată: acum, eliberat, îţi pot spune ceea ce regret nespus că nu ţi-am spus niciodată – anume cât de mult te iubesc şi te admir, tăticuţule, cât de greu a fost drumul tău către mine, de undeva din mijlocul munţilor, în sărăcie şi singurătate, abandonat de mic de părinţii pe care nu i-ai cunoscut,, muncind şi tot muncind, metodic şi stăruitor, fiecare zi fiind, pentru tine, o victorie împotriva lumii vrăjmaşe, indiferente, criminale; cât de recunoscător îţi sunt de aici, din miezul lucrurilor care contează, că te-ai smuls, printr-o voinţă nemăsurată, din condiţia ce ţi s-a dat şi ai făcut paşi uriaşi către întâlnirea cu mine, pe care ai construit-o în detaliu, cum obişnuieşti!...; nu există cuvinte pământeşti, tăticuţule, cu care aş putea să-ţi şoptesc iubirea mea de fiu privilegiat că a avut un asemenea părinte!!!

ştiu că vei înţelege din ce în ce mai mult din ce-ţi spun. Ştiu totul. Ştiu că de două ori pe săptămână vei fi, cu siguranţă, în cimitirul din Bucureşti, unde odihnesc oasele mele. Acolo vei sta ore întregi, până spre seară, întunecat, cu chipul imobil, privind crucea şi poza mea pe ea. Îngrijitorii cimitirului se vor obişnui cu tine, îţi vor respecta suferinţa, nu te vor deranja nicio secundă. Ştiu, apoi, că-ţi vei construi, în micuţul tău oraş, pe care tu l-ai desenat, la marginea unei păduri, cu toate aprobările obţinute într-o singură zi, o căsuţă. Şi că acolo vei înnopta de cele mai multe ori, în întuneric şi singurătate, iar unica ta grijă, pe care i-ai transmis-o ca pe un ordin primarului, va fi ca nimeni altcineva să nu se-nvecineze cu tine...

Nu te pierde, tăticuţule, voi sta lângă tine mereu, te voi apăra şi te voi alina. Îţi voi da semne şi vei înţelege. Iată, acum, vezi cum se mişcă în sus şi în jos clanţa de la uşa camerei, deşi venerata mea mamă nu este cu tine, este tocmai în oraşul pierzaniei mele, încurajată de soţioara mea şi de socrii mei sufletişti...Ai tresărit, da, ai sărit ca un arc întins până la refuz, eşti lângă uşă, tăticuţule, nu-ţi vine să crezi, o priveşti vrăjit, aştepţi cu speranţă, dar eu nu mai pot repeta gestul. Ai priceput însă, deschizi uşa cu mişcări lente, ca şi cum ai proteja un duh prietenos, poposit ca prin minune în casă, respiri adânc, te plimbi fără ţintă prin toate camerele, iar în ochii tăi umbroşi s-a iţit un fir de lumină, vizibil în culoarea galbenă, moale, parcă născută direct dintr-un soare existent numai în capul tău precaut, circumspect, prudent.

Aşa, tăticuţule, iubitule şi muncitorule, ridică-te şi umblă. Stai în picioare, căci lîngă tine sunt. Mai mult, îţi strecor speranţa cea mare: mă vei reîntâlni în cea mai preţioasă fiinţă de pe pământ, peste doar câteva luni – băieţelul meu, durul şi, simultan, sentimentalul meu tată! Va veni, magnific, un prinţ dintr-o altă lume şi te va întreba de mine, tată al meu! Şi-i vei răspunde c-am fost cel mai bun şi cel mai drag fiu, c-am fost cea mai strălucitoare minte, că l-am aşteptat cu nerăbdare pe el, pe voinicelul meu, că l-am iubit, chiar când el nu era printre voi, chit că nu arătam, că l-am iubit cu infinită forţă, cum n-a fost vreodată iubită vreo fiinţă, oriunde ar fi fost ea şi oricând! Pentru că-mi hotărâsem destinul... Să-i vorbeşti, să-i murmuri, să-i şopteşti continuu vorbe de dragoste din parte-mi, scumpul meu tată...Şi iartă-mă pentru toată dezamăgirea şi pentru chinul nesfârşit prin care treci zilnic! Şi nu mă uita, tandrule, orgoliosule şi stăpânitul meu tată, nu mă uita, nu mă uita, nu mă uita...

Stau înfăşurat în lumina albă. Sunt deschis către toate, ca o fereastră neîngrădită. Şi sunt neverosimil de uşor, ca însuşi aerul prin care mă mişc fără efort. Totul în jur este îmbietor şi luminos şi plăcut mirositor. Şi peste toate coboară lin, învăluitor, cortina de lumină portocalie, caldă şi blândă.

(Fragment din romanul Agonia lui Constantin, în curs de apariţie la Editura Junimea)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara