Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Despre vis, sculptură şi îndrăzneală - Interviu cu Maria Sicoie de Ada Munteanu

La sfârşitul anului trecut, Maria Sicoie a devenit laureata Premiilor Uniunii Artiştilor Plastici din România. „Premiul pentru tineret”, care i s-a decernat, face din ea unul dintre artiştii cei mai promiţători ai momentului. Doctorandă a Universităţii Babeş- Bolyai din Cluj-Napoca, Maria Sicoie se înscrie într-o generaţie de artişti în plină şi energică afirmare. Fragilă, longilină, delicată, e greu să ţi-o închipui cu ciocanul şi dalta, cu foarfeca de metal şi aparatul de lipit în mână. Maria Sicoie a evoluat dinspre sculptura mică spre unităţi artistice ample, de un dinamism turbionar, provocatoare şi voluptuoase. În mod remarcabil, ele reuşesc să-şi păstreze, simultan, graţia şi austeritatea, indiferent de dimensiuni şi teme. Sondarea realităţii înseamnă pentru tânăra artistă un prilej de confruntare, de dialog şi, finalmente, de căutare/găsire a identităţii.

Maria, care este povestea descoperirii artelor vizuale? Când şi cum s-a produs? De ce sculptura?

Desenam de mică lucruri năstruşnice. Niciodată nu desenam simplu: case, flori, copaci, copii, aşa cum desenează toţi copiii. Prin desenele din copilărie, majoritatea în creion, spuneam poveşti sau imaginam o lume – a mea. Sculptura am descoperit-o abia la liceu. Am urmat Liceul de Arte Plastice „Romul Ladea” din Cluj-Napoca, iar profesorul meu de sculptură, d-nul Gheorghe Olaru, care mi-a fost şi diriginte, m-a îndrumat spre sculptură. Asta, oarecum întâmplător! În clasa a zecea am participat la Festivalul Naţional de Sculptură Mică „Romul Ladea”, unde am obţinut premiul I. Şi de acolo a început interesul şi mai apoi pasiunea pentru sculptură.

Ce înseamnă pentru tine volumul? Cum l-ai defini şi cum ai descrie legătura acestuia cu spaţiul? De ce ai ales volumul ca mediu primordial în exprimarea ta plastică?

Pentru mine volumul e un mod de a investiga mediul, o metodă introspectivă de a analiza realul. În spaţiu, toate punctele, toate planurile creează volum. Punctele şi planurile există doar teoretic. Volumul e viaţa.

Cum se desfăşoară pentru tine procesul de elaborare a unei lucrări/ serii de lucrări? Care e procesul de selecţie a materialelor de transpunere?

Nu e întotdeauna la fel. Uneori, am mai întâi ideea, iar apoi mă gândesc din ce material ar fi potrivit să o execut. Alteori îmi place să experimentez materiale noi, unele neconvenţionale, şi să văd ce iese. Ideile vin şi din oniric. Obişnuiesc să notez poveştile din vis (am şi un jurnal de vise) şi apoi să le transpun în imagini, să metamorfozez visul într-o realitate artistică.

Care e factorul-cheie ce declanşează interesul tău pentru transpunerea ideii într-un anumit material?

Cred că spontaneitatea. Îmi place să creez aşa cum simt în acel moment. Uneori, a elabora o idee e contraproductiv, chiar distructiv. De aceea, mizez pe instinctul de moment atunci când aleg un anume material.

Care sunt seriile de lucrări pe care le consideri cele mai reprezentative şi unde au fost expuse?

Toate lucrările mă reprezintă, dar poate Pădurea nebună este proiectul care mă defineşte cel mai mult. E o compoziţie cu ritmuri liniştite, primordiale. La prima vedere, pare un spaţiu la care are acces oricine. Şi totuşi, el rămâne tainic. Îmi seamănă, această pădure.

Ce înseamnă pentru tine Premiul UAP pentru Tineret, pe care l-ai câştigat în compania unor artişti consacraţi?

Cred că oamenii din jurul meu, mentorii mei artistici au contribuit foarte mult la acest succes. E un premiu care mă onorează. Încrederea pe care mi-au acordat-o m-a ajutat să urc treptat. Am câştigat şi alte premii, dar am încercat să nu mă plafonez, să nu cad pradă superficialităţii, autosuficienţei, încântării de sine. Acestea sunt lucruri periculoase. Un premiu foarte drag mie este Premiul Grigore Bradea de la Bistriţa, premiu în urma căruia am expus la Galeria Arcade 24 proiectul Pădurea nebună. Iar acum acest Premiu naţional UAP pe anul 2015. Înseamnă foarte mult să ştiu că sunt apreciată. Dar premiul mă obligă la mult mai mult.

Ce ai acum în lucru?

Lucrez la un proiect sculptural mai amplu, pe care nu vreau să-l dezvălui în totalitate. Am să-ţi spun doar că e continuarea unei idei pusă în practică pentru expoziţia de la Atelier 4, Presence in absence. Este vorba despre o combinaţie inedită de artă convenţională şi tehnologie nouă. Arta trebuie să rezoneze în spiritul epocii supertehnologizate.

Ai putea face o scurtă comparaţie între sculptură şi celelalte medii vizuale cu care ai lucrat pe parcursul studiilor tale?

Sculptura reprezintă, din punctul meu de vedere, desăvârşirea în artele vizuale. Este arta cea mai complexă, mai cuprinzătoare. E o sinteză. Nu ştiu dacă se cuvine să facem o comparaţie, pentru că fiecare domeniu are specificul său, ireductibil. Nu mă pot exprima decât din punctul de vedere ale subiectivităţii mele. E singura certitudine: sculptura este pentru mine mediul vizual în care mă pot manifesta în deplină libertate.

Cum te raportezi în faţa clişeului legat adeseori de artele vizuale, cel al „nebuniei creaţiei”? Ce înseamnă „nebunia” în munca, viziunea şi realizările unui artist contemporan?

Nebunia înseamnă libertate de creaţie. Înseamnă spontaneitate. Înseamnă îndrăzneala de a încerca ceva nou. Să faci ceva nebunesc în artele vizuale înseamnă să rişti. Doar că e nevoie de mare atenţie, pentru că, se ştie, între sublim şi ridicol nu e decât un pas.

Cum priveşti comparativ materialele clasice de transpunere şi cele neconvenţionale? Fă o comparaţie „Bronz versus Readymade” în strânsă conexiune cu lucrările tale.

În arta contemporană nu te mai poţi limita la piatră, lemn şi metal. E nevoie de mult mai mult decât atât. Imaginaţia în combinarea materialelor e oligatorie. Am lucrări turnate în bronz (Pădurea nebună la Galeria Arcade 24), dar am şi proiecte (Nephila atrata la Galeria Visual Kontakt şi Opiliones la Galeria Bazis) în care am folosit bicicleta (un obiect foarte drag mie!) pentru a crea din ea păianjeni, fiinţe marine. Nu cred că e nevoie să le comparăm, ci să le folosim după împrejurări, într-o necesară complementaritate.

Ţi s-a întâmplat să descoperi anumite atitudini misogine în percepţia sculpturii?

Eu nu sunt o adeptă a feminismului. N-am simţit niciodată că ar exista diferenţe între arta feminină şi cea masculină. Poate că există anumite specificităţi în modalitatea de transpunere a ideilor, a viziunilor. Cred că este doar o reminiscenţă istorică, ce nu se mai regăseşte în zilele noastre decât accidental. Sigur, lumea se miră când le spun că fac sculptură, că o fată cu o constituţie relativ delicată poate mânui aparate şi unelte specifice sculpturii. Dar puterea fizică nu e totul. Adevărata putere, cea creatoare, vine din interiorul tău. Femeile, fiind mai sensibile, au, poate, o forţă interioară suplimentară.

Care sunt artiştii tăi preferaţi şi cum ţi-au influenţat aceştia viziunea?

Sunt mulţi, dar îţi mărturisesc admiraţia faţă de sculptoriţe. Motivul e cel deja invocat: le admir forţa interioară şi capacitatea de a transpune în obiecte artistice viziunea. Retrospectiva sculptoriţei Niki de Saint Phalle, de la Guggenheim Bilbao, din anul 2015, m-a fascinat. Mi-ar fi plăcut s-o întâlnesc, are o forţă extraordinară. Germaine Richier şi Kiki Smith sunt alte sculptoriţe ale căror lucrări mă inspiră. Ce mă fascinează la ele e felul în care îmbină figurativul cu animalul. E o idee care m-a ghidat în proiectul Pădurea nebună, unde am combinat umanul cu animalul, dar şi cu vegetalul. A fost ceva instinctiv, nu am pornit de la o teorie anume. Dacă mă gândesc la sculptori, momentan îmi vine în minte Hans Josephsohn. Am vizitat Bienala de la Veneţia în anul 2013 şi am fost impresionată de capetele umane supradimensionate create de el. Din sculptura românească contemporană, apreciez foarte mult arta lui Aurel Vlad. Abia aştept să parcurg catalogul Uprooted /Dezrădăcinat – Aurel Vlad, Cătălin Bădărău feat. Napoleon Tiron.
Recent l-am descoperit pe Johan Van Mullem, un mare artis belgian. Mă atrag portrele lui, lejeritatea liniilor care redau figuri supradimensionate. Cred că mă regăsesc oarecum în arta lui, pentru că eu lucrez acum cu benzi de tablă de cupru, care în final par a fi nişte linii desenate.

Ce te motivează, ca artist? Ce anume te stimulează în munca ta?

Nu sunt ipocrită: vreau să stârnesc interesul celor care privesc lucrările mele! Mă motivează, aşadar, recunoaşterea faptului că ceea ce fac este cu adevarăt artă. Cred în profesionism, în opiniile criticilor avizaţi, în percepţiile publicului cultivat. Încerc să pun un anumit sens în lucrările mele şi sunt fericită atunci când el este decodat. Mă simt, de asemenea, fericită de fiecare dată când primesc premii – ele sunt dovezi că mesajele mele au ajuns la destinatarii pe care-i visez.

Dacă ai schimba un lucru în evoluţia ta ca artist, care ar fi acela?

Cred că aş acorda mai mult timp studiului picturii.

În sinteză, cum ţi-ai descrie propria creaţie?

Transpunerea într-un material obiectiv a unor percepţii personale.


A consemnat Ada Munteanu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara