Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de critică:
Despre un roman canonic de Gabriel Coşoveanu

Mircea Tomuş, „Enigma Otiliei” sau amurgul unei lumi fără taţi, Limes, Floreşti, Cluj, 2016, 122 pag.

Recunoscut pentru acribia asociată actului lecturii, mergând, cu răbdare nealterată, până la identificarea puterii de asociabilitate, uneori, a fiecărei vocabule dintr-o frază, Mircea Tomuş ne oferă acum o revizitare a unui roman canonic, perfect ca un ceasornic estetizant. Excelenţa scriiturii călinesciene din această capodoperă, care a dat unora (ca Ion Negoiţescu) impresia de mecanism rece, „prea tehnic”, rudă cu un perpetuum mobile îndrăgostit de sine, e multiplu pusă în oglindă, mai întâi cu reţeta din Cartea nunţii, cu definiţiile date romanului de către chiar Călinescu, apoi cu afluenţii balzacieni, şi, prin autorul lui Moş Goriot, cu aceia renascentişti şi clasici (Shakespeare, Rabelais şi Molière, în speţă), după care cu opiniile diverşilor interpretanţi, aleşi parcimonios.

Pentru fiecare examinare contrastivă, exegetul descoperă câte ceva nou, chiar dacă acel ceva pare de ordinul infranuanţei încapsulate în faldurile textuale, sesizabile doar de către împătimiţii benedictini care stăruie pe analizarea unei descrieri preţ de pagini întregi. Atare procedură e justificabilă, până la urmă, doar în cazul creatorilor-teoreticieni, care- şi escortează „produsul” literar cu elemente din laboratorul de creaţie, făcându-ne martorii unei meticulos efort de explorare poetico-poietică. Imersiunea „îndrăgostită” de şi în text, cu unele, puţine, sugestii din Barthes, nu trebuie să ne înşele în privinţa anvergurii abordării de ordin stilistic, una care ar putea părea exclusivistă – ea are ca pandant racordarea la întregul social al unei epoci, ca speculum mundi, la zbaterea umană dintotdeauna, dublată de frământarea intimă a materiei neînsufleţite. Astfel că, de la insistenţa pe imaginea casei lui Costache Giurgiuveanu, mixaj de trăinicie şi decrepitudine, discursul se elansează în configurarea portretului unei perioade unice, în felul ei, în istoria continentului. Atunci se respiră ultimele parfumuri de belle-époque, confruntate, simultan, cu aerul tare şi destul de trivial, ca orice dinamism orientat practic, al vremurilor în care indecizia, enigmaticul şi inefabilul, în genere, încetează de a mai fi văzute ca valori redevabile tihnei familiilor cu stare (sau cu „morbul” artisticităţii în vine, şi aici ne vine în minte Buddenbrooks).

Incipitul bine precizat temporal („Întro seară de la începutul lui iulie 1909...”) constituie un bun prilej pentru un tablou de moravuri al unei societăţi aflate la trei ani de la Expoziţia jubiliară care marca o cifră semnificativă pentru dinastia domnitoare, la doi ani de la tulburările majore din 1907, şi înainte cu doar cinci ani de prima conflagraţie mondială. Semnele prăbuşirea lumii vechi, ca „penumbră uneori bufonă” au menirea „de a frapa pastorala” (cu vorbele romancierului), unde centrul de greutate e rezervat eroticului, adică unei universalii, restul construcţiei revenind aparenţei narative. Previzibil, un spaţiu consistent îi este alocat tocmai acestei scheme narative, cu tensiunile ei între ramă, fabulă şi anecdotă. A capta freamătul unei ere solicită elaborarea unui stil potrivit unei asemenea operaţiuni, pe care Balzac, spre pildă, îl găseşte într-o soi de concatenatio rerum vizând particulariile. La Călinescu, tentaţia orfevrarului se dovedeşte atât de puternică încât el imaginează „un cadru de epocă tot atât de expresiv particularizat în sensul trecerii unei lumi cu aparenţe de eternitate, care a alimentat iluzia eternităţii şi a năzuit să creeze un stil al acestei iluzii; umanitatea fundamentală şi esenţială este reprezentată în celula familială cu habitatul său esenţial şi specific, casa, şi se detaliază în câteva roluri esenţiale care sunt, în acelaşi timp, şi figuri ale jocului spectacular:”

De fapt, problematica disoluţiei cadrelor mici, familiale, gândite şi exprimate, prin sacramente, drept absolute şi definitive, cu rădăcini în dramaticul antic (amurgul taţilor îi cheamă în prim-plan pe bastarzi şi pe orfani – când moare Agamemnon, intră în scenă Oreste), indică prezenţa covârşitoare a demonului explicativ, cum nimerit îl numea Genette. Asistăm la un adevărat triumf al povestirii motivate, drept care drumul de la dispariţia sau estomparea autorităţii paterne la „spargerea” caleidoscopică a cosmoidului societal (conceput sub prestigiul unor Leibniz sau Hegel) are aspect teleologic. Fiecare aşchie textuală, fiecare item din granulaţia mesajului se branşează la visul explicării totale a lumii, conform unui model mental, ale cărui fibre emoţionale şi performatoare (de text) sunt subordonate imperativului construcţiei perfecte.

Dacă acceptăm că, în fond, enigma eroinei este chiar misterul feminităţii ei tulburătoare şi că mai degrabă Felix e prins în scenariul enigmatic al ieşirii din nubilitate (ambii pornind în viaţă cu handicapul orfanităţii, reflex, difuz sau nu, al unui biografem călinescian), atunci într-adevăr al doilea roman al teoreticianuluiliterat e centrat pe figura absentă a tatălui, pe societatea orfană. În lipsa taţilor, suprem învestiţi, în „fabule” anterioare, cu titlul de regi, modul de viaţă zis patriarhal se destramă, creând culoare greu imaginabile înainte vreme pentru „cariera” celor cu ascendenţă incertă (este, de altfel, motivul pentru care unii au vorbit de „re-scrierea” Ciocoilor vechi şi noi).

Studiul lui Mircea Tomuş este solid fixat într-o viziune critică inspirată dintrun topos balzacian şi adusă la un nivel speculativ coerent şi, cum va distinge în special interesatul de realism, convingător.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara