Numărul curent: 44

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Istorie culturală:
Despre un portret al domniţei Zoe Ghika de Mihai Sorin Radulescu


Cu o surpriză plăcută am constatat în această vară că portretul domniţei Zoe Ghika de Alexander Roslin, este pus în valoare la Muzeul Naţional din capitala Suediei. Nu aşa cum crezusem, potrivit unei informaţii de pe Internet, drept simbol al acestui lăcaş de cultură dedicat artelor plastice suedeze şi internaţionale, în evul mediu şi în epoca modernă, ci ca ilustrată - de cumpărat în librăria muzeului - şi ca imagine de pe coperta unei cărţi dedicate autorului portretului, de către Magnus Olausson, muzeograf în cadrul acestui muzeu. Pictorul Alexander Roslin (1718 - 1793), unul dintre clasicii portretisticii din ţara sa, a fost autorul a nenumărate şi foarte reuşite portrete ale contemporanilor săi şi e foarte îmbucurător faptul că din noianul acestora a ieşit la iveală scoborâtoarea Ghikuleştilor, chiar dacă ea apare atât pe eticheta tabloului cât şi în cartea amintită, drept "moldavisk princessa" (prinţesă moldoveană). Cât i se potriveşte Zoiţei Ghika acest epitet - cu valenţe bizare de etnonim - este oarecum discutabil: tatăl ei, Scarlat Ghika, domnise atât în Moldova cât şi în }ara Românească, bunicul ei patern, Grigore al II-lea Ghika. Pe filieră maternă, prin familiile Moruzi şi Ipsilanti, Zoe Ghika îşi avea ascendenţii - ca şi pe filiaţia paternă - din Fanarul Istanbulului, din acel rezervor de domnitori, intelectuali şi neguţători, fără de care România modernă ar fi foarte greu de conceput. De acolo îi venea şi prenumele, de la bunica sa paternă Zoe Ghika, născută Mano, fiica doctorului fanariot Mihail Mano. Din punctul de vedere al ascendenţei, Zoiţa Ghika era mai degrabă grecoaică, ceea ce se vede, poate, în culoarea întunecată a părului. Totuşi epitetul cel mai adecvat, având în vedere istoria familiei Ghika, ar fi fost "prinţesă româncă".

Existenţa acestui portret a fost semnalată de câteva decenii1, dar i s-au consacrat relativ puţine rânduri, în lipsa unor date mai bogate despre biografia frumoasei din tablou. Poziţia ei este totuşi centrală în imageria din capitala Scandinaviei, ceea ce ar putea justifica interesul pentru ea2. Un mic articol i-a fost dedicat în anul 1992, de către d-l Magnus Olausson, în publicaţia periodică a muzeului3 în care este găzduit portretul şi pe care am putut să o consult la Biblioteca Regală (Naţională) din Stockholm. Textul a fost reluat în frumos ilustrata micromonografie pe care a publicat-o despre Alexander Roslin în 2007.

Puţin cunoscut în mediul cultural românesc - ca dealtfel artele plastice suedeze în general -, acest pictor merită o menţiune specială în legătură cu istoria Principatelor în veacul al XVIII-lea. A trăit şi a pictat mulţi ani la Paris, fiind invitat la curtea suedeză de către regele Gustav al III-lea4. Aflându-se la Sankt Petersburg, la curtea Ecaterinei a II-a, a portretizat-o atât pe ţarină - dealtfel într-un excelent portret -, cât şi o serie de personaje din anturajul ei. Aceasta este explicaţia prezenţei domniţei Zoe Ghika pe şevaletul pictorului suedez al cărui sejur parizian a lăsat amprente adânci în creaţia sa. In contextul zbuciumat al domniilor fanariote, ameninţate de bunul plac al sultanilor şi al dregătorilor otomani, în general, Ghikuleştii, ca atâtea alte familii domneşti şi boiereşti româneşti, găsiseră refugiu la curtea ţarilor, care priveau cu mult interes, cu precădere din vremea Ecaterinei a II-a, ideea anexării Principatelor. De aceea epitetul de "moldoveană", în sensul rusofil, nu ar fi chiar o eroare. Un frate al ei, Ion, a fost chiar ofiţer superior în armata rusească.

Ceea ce e însă o greşeală, prezentă atât în articolul cât şi în cartea d-lui Magnus Olausson, o constituie informaţia potrivit căreia, tatăl domniţei se numea Mihail şi ar fi murit otrăvit la Constantinopol5. Cum de nu a fost oare rectificată această informaţie, de la o publicaţie la alta? Inainte de a aşterne pe hârtie rândurile de faţă, am intrat din nou în biserica "Sf.Spiridon Nou" din Bucureşti. In pridvorul ei se găseşte, în bună stare, lespedea tombală, cu inscripţie în limba greacă, a voievodului Scarlat Ghika. Fie menţionat faptul că în textul ei, de multă vreme cunoscut, apare de două ori numele "Daciei". Faptul că personajul domnise în ambele Principate, precum şi obişnuinţa de a numi ţările adeseori cu numele lor antic, explică această situaţie. Mormântul lui Scarlat Ghika este înconjurat de tablourile rudelor sale apropiate: portretul său, precum şi cele ale lui Grigore al II-lea Ghika VV., Matei Ghika VV., Alexandru şScarlatţ Ghika VV., Grigore al III-lea Ghika VV., marele ban Dimitrie Ghika ş.a. Cea mai mare biserică din Bucureşti este o ctitorie ghiculească6. Nu e poate chiar o întâmplare având în vedere rolul pe care această familie prolifică l-a jucat în secolele XVIII - XIX.

Voievodul Scarlat Ghika a încetat din viaţă în 2 decembrie 1766, pe când era pe tron la Bucureşti, chiar în vremea lucrărilor de construcţie la biserică. Faptul că el era tatăl Zoiţei reiese atât din Ghenealoghia Cantacuzinilor a banului Mihai Cantacuzino, scriere contemporană, cât şi din nenumăraţii arbori genealogici ai familiei Ghika, publicaţi sau nu7.

În textul monografiei despre Roslin nu este amintit faptul că prinţesa Zoe Ghika a fost căsătorită cu marchizul Pano Maruzzi (Maroutsis)8, despre care avea cunoştinţă chiar vechea istoriografie românească. Ioan C.Filitti scria despre interesantele înrudiri ale acestuia: "Caraiani, Caraioanni sau Caragiani, veche familie de eupatrizi ianinoţi. Leontari Caraiani de la sfârşitul sec.al XVII-lea a avut fii pe Bălaşa, Pană, Mihai şi Nicolae, aceşti doi din urmă agenţi de negoţ şi politici ai lui Constantin Vodă Brâncoveanu. Din căsătoria Evloghiei Caraiani cu bancherul Cristodul Marutzi pe la 1736, s-au născut fraţii Marutzi din care unul ajunse marchiz şi se căsători cu Zoiţa fiica lui Scarlat Vodă Ghica. Constantin Caraiani a fost medicul lui Grigore Al.Ghica la 1763 şi sfătuitorul acestuia în reorganizarea şcolilor Moldovei"9. La Ianina, în Epir, există şi astăzi o şcoală care poartă numele "Maroutsis".

Evident că unui cercetător din Suedia, ţară atât de depărtată de România - şi totuşi nu chiar aşa de mult cum s-ar putea crede la prima vedere - i se pot trece cu vederea aceste inadvertenţe şi scăpări, chiar dacă pentru conturarea personalităţii domniţei Zoe Ghika sunt totuşi însemnate. Nu este vorba însă de a căuta greşeli cu tot dinadinsul, mai ales că micromonografia lui Alexander Roslin pare merituoasă, atât cât vagile mele cunoştinţe de limba suedeză mi-au permis să o constat, ea nebeneficiind de o traducere într-o limbă de circulaţie internaţională. Cartea readuce în circulaţie un portretist remarcabil, cu o operă ce oglindeşte locul de putere europeană pe care regatul Suediei l-a avut sub dinastia Vasa, precum şi sincronia sa culturală apuseană, din secolul al XVIII-lea.

Portretul a fost pictat în anul 1777, în acelaşi an cu cel al Ecaterinei a II-a. A avut o odisee îndelungată, fiind moştenit de urmaşi ruşi ai Zoiei Ghika, principi Sumarokov-Elston şi apoi Gagarin, după care a fost cumpărat de la Paris de către statul suedez. Nu pare a fi o coincidenţă faptul că în Moldova domnea în vremea pictării portretului, Grigore al III-lea Ghika, unchiul domniţei de la Sankt-Petersburg ? Regretatul doctor Grigore Ghyka din Bucureşti, urmaş al lui Grigore Alexandru Ghyka, ultimul domn al Moldovei de dinaintea Unirii din 1859, îmi vorbea cândva chiar de o posibilă legătură de dragoste dintre ţarină şi voievodul de la Iaşi, legătură care nu se vede însă confirmată.

Erau anii ce au urmat războiului ruso-austro-turc din 1768 - 1774 şi ai păcii, benefice pentru Principate, de la Kuciuk-Kainargi (1774), care a însemnat, după cum bine se ştie, începutul mişcării de emancipare economică şi politică de sub tutela Inaltei Porţi. Coincidenţă sau nu - mai degrabă nu - în timpul premergător încheierii a două tratate internaţionale însemnate pentru Principate - cel tocmai amintit şi cel de la Paris din 1856, urmat de Convenţia din capitala Franţei din 1858, Ghikuleştii s-au aflat de fiecare dată în culise. In vremea păcii de la Kuciuk-Kainargi se găseau în capitala Rusiei rudele apropiate a trei voievozi din familia Ghika, pe când în deceniul şase al veacului XIX - ca şi mai târziu - la curtea lui Napoleon al III-lea se aflaseră câţiva membri ai acestei familii, rude apropiate şi ele a voievozilor Ghikuleşti10. Desigur, "în culise" nu înseamnă că membrii acestei familii determinaseră cele două înţelegeri internaţionale, dar e de presupus că, aşa cum însăşi ideea dublei alegeri a lui Cuza, la Bucureşti, în ianuarie 1859 a fost legată de principele Dimitrie Ghika, şi în cazul acestor două evenimente deosebit de însemnate pentru evoluţia României moderne, "lobby"-ul Ghikuleştilor a avut o anumită greutate. Rolul istoric al Ghikuleştilor explică poate aşadar şi interesul lui Alexander Roslin pentru acest seducător vlăstar al familiei.

Un alt episod care evocă relaţiile ruso-suedezo-române - tot legat de familia Ghika - priveşte pe ultimul conducător al ţării Româneşti de dinainte de Unire, Alexandru Ghika, fostul domn regulamentar devenit mai târziu caimacam. După cum se ştie, o dragoste de mulţi ani l-a legat de contesa van Suchtelen, cu care însă nu s-a căsătorit. Numele soţului ei, rus de origine suedeză, era "van Suchtelen" şi e interesant de remarcat faptul că un membru al acestei familii de obârşie olandeză, Paul van Suchtelen, a publicat o carte în limba suedeză consacrată războiului ruso-suedez din 1808 - 1809 (am aflat de existenţa ei vizitând o expoziţie consacrată acestui eveniment, organizată în Armureria Palatului Regal din Stockholm). Acest conflict armat, ultimul la care Suedia a participat în ultimele două secole, a avut drept consecinţă pierderea Finlandei, aflată de sute de ani în componenţa regatului suedez, în favoarea Rusiei. A funcţionat aşadar o alchimie nevăzută în aceste coincidenţe? Principatele, aflate sub protectorat rusesc în epoca regulamentară şi având în secolul XIX trei domnitori din familia Ghika, apăreau la jumătatea acelui veac drept un fel de altă Finlandă, meridională? Erau Principatele privite ca un teritoriu obţinut de întinsul vecin de la răsărit, fapt semnalizat chiar de ruşi prin această prezenţă feminină?

După cum rezultă din monografia preotului Hans Petri asupra comunităţii evanghelice din Bucureşti, credincioşii ei - în majoritate saşi proveniţi din Ardeal - se aflau în secolul XVIII, datorită comunităţii religioase, sub protecţia regilor Suediei. Dacă aceasta ţine de domeniul certitudinii, celui al legendei aparţine faptul că Turnul Colţei ar fi fost ridicat de către soldaţii suedezi pe drumul lor de întoarcere, după bătălia de la Poltava. Oricum, o întrebare istorico-heraldică mai merită a fi pusă: are vreo legătură stema ţării Româneşti - cu acvilă sau corb, depinde de interpretare - cu pasărea eponimă din blazonul "vorbitor" (ceea ce în heraldică poartă denumirea consacrată de "armes parlantes") al lui Jean Baptiste Bernadotte, mareşal al lui Napoleon trecut de partea duşmanilor săi şi devenit monarh al Suediei sub numele de Karl XIV Johan? Mareşalul Bernadotte, originar din sudul Franţei, primise de la împăratul francez titlul de "principe di Pontecorvo", localitate aflată nu departe de Roma. Ideea romanităţii este aşadar puternic prezentă, chiar dacă într-o manieră de fapt autoasumată şi bizară.

În 1777 - 1778, pictorul Alexander Roslin călătorea la Varşovia, Viena şi Paris. La Viena se întâlnea cu pictorul elveţian Jean Etienne Liotard11, ale cărui legături cu Principatele au fost studiate de către istoricul de artă Remus Niculescu. De la Liotard a rămas, după cum se ştie, un reuşit portret al domnitorului Constantin Mavrocordat, ruda apropiată a Ghikuleştilor. Piesele din acest puzzle se cer aşadar reconstituite.

Din acelaşi an din care datează portretul domniţei românce datează şi reuşitul portret de aparat al regelui Gustav al III-lea, păstrat în galeria de la castelul Gripsholm, precum şi un tablou al ţarinei Maria Feodorovna, cea de-a doua soţie a ţarului Pavel, tablou aflat la Ermitaj. Zoe Ghika se află cu certitudine într-o bună companie în biografia artistului.

Castelul Gripsholm, construit de către regi din dinastia Vasa, castel aflat pe malul lacului Mälaren, nu departe de Stockholm, găzduieşte o bogată colecţie de portrete, o "National Portrait Gallery" - aşa cum există la Londra şi la Edinburgh -, în variantă suedeză. Prin mulţimea lor, N.Iorga observa şi "un colţ de Orient, cu genealogia sultanilor în chipuri şi cu ambasadorii în turbane, serviţi de dragomani fanarioţi"12. Din anii '20 şi până astăzi, lucrurile nu s-au schimbat: într-o sală de la parterul castelului, care găzduieşte portrete de monarhi contemporani din afara Suediei - între care ţarii Petru cel Mare, Ecaterina a II-a şi Pavel I -, poate fi admirat un tablou din a doua jumătate a veacului XVIII, cu autor necunoscut, înfăţişând şirul sultanilor otomani, de la Osman I până la Abdül-Hamid I, reprezentaţi în medalioane aninate într-un copac falnic (fără a se indica filiaţia lor, ci succesiunea). Abdül-Hamid I (1774 - 1789) este tocmai sultanul în vremea domniei căruia s-au petrecut evenimentele amintite. Pictura mi se pare remarcabilă, dovedind interesul suedezilor pentru Imperiul Otoman, cu care dealtfel se aflase în conflict armat, la începutul acelui secol13. Fraza lui N.Iorga, citată mai sus, se verifică din nou prin faptul că în aceeaşi sală a castelului există şi un alt tablou, aşezat alături de cel al sultanilor, înfăţişând pe Said Mehmed Effendi, ambasador otoman la Stockholm, împreună cu dragomanul său Caradja, în 1733. Prenumele dragomanului nu este amintit, dar este cunoscut numele pictorului: Georg Engelhard Schröder, pictor al Curţii suedeze, care l-a avut dealtfel ca elev pe Alexander Roslin14.

Interesantă şi demnă de semnalat este continuitatea peste timp: un Caradja dragoman otoman în prima jumătate a secolului XVIII - într-o perioadă când, în paranteză fie spus, pe tronul ţării Româneşti se găsea bunicul Zoiţei, Grigore al II-lea Ghika - venise în solie la Stockholm, pentru ca un secol şi jumătate mai târziu, un alt Caradja, scoborâtor al domnitorului fanariot Ioan Gheorghe Caradja, să se căsătorească cu o suedeză, avându-l ca fiu pe Constantin I.Karadja, diplomat (consul la Berlin), cărturar şi colecţionar. N.Iorga îl avusese ca cicerone în capitala Suediei, tocmai pe acest erudit personaj: "Merg o bucată de vreme, condus de experienţa de o viaţă a prietenului Karadja, crescut aici prin vechiul Stockholm şsubl.meaţ, plin de amintiri istorice şi de clădiri care au fost marture ale trecutului"15.

Vizitând casa memorială a lui August Strindberg, aflată în centrul oraşului, într-un apartament în care scriitorul şi-a petrecut, singur, ultimii patru ani de viaţă, am "descoperit", răsfoind indicele numeroaselor sale volume de corespondenţă, numele lui "Mary Karadja". Din păcate, volumul conţinând numele ei nu era disponibil şi nu am putut afla mai mult, dar oricum e demn de notat că mama - suedeză - a lui Constantin I.Karadja, se număra probabil printre cunoştinţele lui Strindberg. In legătură cu acesta din urmă, în treacăt fie spus că cel mai cunoscut scriitor suedez nu a primit premiul Nobel...

În Muzeul Naţional (de Artă) din Stockholm am mai constatat încă o prezenţă ce ţine de spaţiul carpato-dunărean şi care merită pe deplin şi ea o menţiune, cu atât mai mult cu cât e deosebit de surprinzătoare. O primă nedumerire se referă la numele instituţiei: "Nationalmuseum", adică "Muzeul Naţional", este aici muzeul naţional de artă, Muzeul de Istorie fiind altul, pe care l-am amintit într-un articol anterior dedicat diplomatului-scriitor Grigore Cugler. Se numeşte "Muzeu Naţional", pentru că iniţial, în a doua jumătate a veacului XIX, istoria şi arta Suediei erau reunite în acelaşi lăcaş muzeal, în actuala clădire, care reaminteşte dealtfel foarte bine de arhitectura austeră a Berlinului wilhelmian.

Proiectată de arhitectul german Fr.A.Stüler în 1866, aduce cu clădirea expoziţională Martin Gropius şi cu alte construcţii impunătoare din capitala de pe Havel şi Spree. Dealtfel, Stockholmul datorează mult influenţei arhitecturii germane, în varianta sa neorenascentistă, Jugendstil, Art Déco sau Bauhaus. Dacă în ţara de obârşie, multe dintre clădirile construite în aceste stiluri au dispărut în vremea celui de-al doilea război mondial, în schimb atmosfera s-a păstrat, cu diferenţele de rigoare, în nordul scandinav. Nu degeaba în aproape fiecare oraş, inclusiv în capitală, există străzi care poartă numele de Walhalla, Odin, Wotan şi ale celorlalte zeităţi germanice comune. Iar Codex Argenteus, monument al limbii gotice - aşadar al unei antecesoare a limbilor germanice actuale -, se păstrează la Biblioteca Universităţii din Uppsala.

Revenind la Muzeul Naţional (de Artă) din capitala suedeză, clădirea - patrulateră - are în centrul ei o curte interioară ce găzduieşte "cafeteria", atât de binevenită după atât de multă consumaţie culturală. Pereţii interiori ai muzeului sunt decoraţi nici mai mult nici mai puţin decât cu cópii ale basoreliefurilor de pe Columna lui Traian... Confuzia este veche: Iordanes, autor des citat în legătură cu etnogeneza scandinavilor, scria Getica, confundând pe geţi cu goţii. Prezenţa basoreliefurilor în acest loc central pune însă pe gânduri, pentru că pare să confirme şi să eternizeze o greşeală, confuzia goţilor, strămoşi ai suedezilor, cu geţii. Aceştia din urmă sunt amintiţi de Herodot, de Strabon şi de nenumăraţi alţi autori antici, după cum se poate uşor vedea în culegerea Fontes Historiae Daco-Romanae, iar delimitarea lor de goţi ţine astăzi de cunoştinţele elementare de istorie antică. Să se cultive oare în mod voit această confuzie? Ea este însă atât de uşor de combătut încât se pune întrebarea cui i se adresează? Se mizează oare atât de mult pe ignoranţa privitoare la spaţiul carpato-dunărean, încât de ce nu s-ar spune şi aceasta ? Oricum această chestiune supărătoare poate pune un bemol considerabil prezenţei, altfel remarcabile, a domniţei Zoe Ghika.

Frumoasa româncă poate fi admirată pe simezele muzeului alături de un tablou înfăţişând curtea regelui Gustav al III-lea al Suediei. Privirea ei luminoasă rimează cu epoca de strălucire culturală a acestui monarh din dinastia Holstein-Gottorp şi vecinătatea tablourilor trimite la relaţiile - schimbătoare - dintre regele suedez şi împărăteasa de la Sankt-Petersburg. Suedia ca vecină a Germaniei şi a Rusiei: aici trebuie căutate fără îndoială multe dintre explicaţiile istoriei ei mai vechi şi mai noi.


1 în "Magazin Istoric" nr.7 / 1972, pp.52-53: Nicolae Minei Şi Ştefan S.Gorovei, Chipul fermecător al domniţei...Şi puţin cunoscuta ei viaţă; Virgil Cândea, Constantin Simionescu, Prezenţe culturale româneşti, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1984 (p.cu portretul Zoei Ghika este nenumerotată). Mai recent, un articol pe Internet, de Adrian Irvin Rozei (Costa Rica), precum şi site-ul ghika.com, de Florin şi Mona Budu-Ghyka (Lausanne). Poate că explicaţia importanţei acestui portret poate fi căutată? Şi privind, pe site-ul amintit, tabloul urmaşilor săi - greci, ruşi, argentinieni, nord-americani -, printre care - cu un anumit semn de întrebare, ce-i drept - se numără şi... Melina Merkouri.
2 Nutresc nădejdea că articolul de faţă nu va dăuna, în lumea globalizat? în care trăim, acestei remarcabile prezen?e române?ti.
3 Magnus Olausson, Roslins porträt av en moldavisk prinsessa / Alexander Roslin Portrait of a Moldavian Princess, 1777, în "Nationalmuseum Bulletin", Stockholm, 1992, vol.16, nr.2, pp.94 - 96 (în suedeză), pp.131-132 (în engleză).
4 Cu surprindere am zărit într-o mică librărie aflată chiar în incinta Palatului Regal din Stockholm - care cuprinde câteva muzee - a unei cărţi intitulate Gustav III spioner (Spionii lui Gustav III). Să se fi numărat şi pictorul Alexander Roslin printre aceştia?
5 Magnus Olausson, Alexander Roslin, Stockholm, Nationalmuseum - Editura Natur & Kultur, 2007, p.85.
6 Potrivit pisaniei de pe faţada de apus a bisericii, ea a fost refăcută între 1852 - 1858, de către o "mare epitropie", din care făceau parte mitropolitul Nifon ţi miniţtrii Ioan Filipescu şi Ioan Manu, cu "aprobaţia" domnitorului Barbu Ştirbei.
7 De pildă la Ioan C.Filitti, Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1919, arborele genealogic Ghica în anexe.
8 în indicele lucrării este trecută sub forma "Ghika, Zoie, g.markisinna Maruzzi" (Magnus Olausson, op.cit., p.110; "markisinna" înseamnă evident "marchiză").
9 Ioan C.Filitti, op.cit., pp.255-256. Despre Konstantinos Karaioannis Şi Nikolaos Mihail Karaioannis, vezi Panaiotis Aravantinos, Biografiki syllogi logion tis Tourkokratias, eisagogi - epimeleia K.Th.Dimara, Ioannina, Ekdoseis Etaireias Ipeirotikon Meleton, 1960, pp.78-79; despre Lambros Maroutsis şi Simon Maroutsis - p.115.
Este vorba de familia Caraianni, de origine aromână, din care provenea dirijorul Herbert von Karajan. E probabil ca şi familia Maroutsis să fi fost tot de obârşie vlahă.
10 Mihai Sorin Rădulescu, Umbre româneşti la Ravenna, în "România literară", 5 decembrie 2008 (anul XLI), p.11.
11 Magnus Olausson, op.cit., pp.86-87, 102.
12 N.Iorga, Pe drumuri depărtate, vol.II, ediţie critică îngrijită, selecţia textelor, studiu, note şi comentarii, bibliografie de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1987, p.347.
13 Recent a revenit într-un focar de lumină şi diplomatul Claes Rĺlamb, trimis suedez la Inalta Poartă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, despre care Institutul Suedez de la Istanbul şi Muzeul Nordic de la Stockholm - unde se păstrează manuscrisul miniat al relatării sale de călătorie - au publicat un volum masiv.
14 Magnus Olausson, op.cit., pp.19, 21.
15 N.Iorga, op.cit., p.343.