Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Despre titlurile academice de Gheorghe CeauŞescu

Una din cele mai eficace metode de distrugere a societăţii utilizate de comunişti a fost selecţionarea cadrelor în domeniile academice nu în baza criteriilor de competenţă şi de performanţă, ci numai în funcţie de interesul politic al guvernanţilor. învăţământul universitar umanist a fost dintre cele mai lovite: numai rareori şi cu titlul de excepţie tinerii de valoare puteau urca treptele unui cursus honorum academic la termenele normale. Câtă vreme România n-a beneficiat de "ajutorul frăţesc" oferit cu generozitate de Armata Roşie concursurile în învăţământul superior se făceau în respectul criteriilor şi standardelor instituite de universităţile europene de tradiţie. Abateri şi abuzuri, dacă întâmplător se produceau, erau excepţie, şi nu regula dominantă. Aşa se face că universităţile româneşti ajunsese să se bucure de un real prestigiu european în perioada interbelică. Regimul comunist a dat totul peste cap: instrucţiunile transmise în 1948 de la Moscova impuneau eliminarea din învăţământ a profesorilor care se bucurau de aprecierea studenţilor. Sateliţii români ai Kremlinului au aplicat fără ezitare instrucţiunile primite şi au eliminat din universităţi profesori care nu erau cu nimic mai prejos de colegii lor din universităţi europene de mare tradiţie. De altminteri, şcoala românească începuse să fie sincronă cu cea din Occident şi o serie de publicaţii academice din ţara noastră se bucurau de un bun renume, ca dovadă că celebrităţi apusene nu ezitau să publice studii importante în acestea. Eliminarea profesorilor cu reală valoare şi vocaţie a condus la degradarea sistemului de învăţământ şi la promovarea unor nulităţi incapabile de un demers intelectual în adevăratul sens al cuvântului. Chiar şi personalităţile care se situau pe poziţii "progresiste", de pildă Călinescu, au fost umilite şi eliminate pentru ani buni, dacă nu definitiv, din învăţământ.

Chestiunea titlurilor academice este mult prea importantă pentru a nu fi discutată cu toată seriozitatea. De curând în revista "22" Alina Pippidi Mungiu, Mihaela Miroiu şi Andrei Cornea au dezbătut chestiunea cu inteligenţă, uneori prea temperamental atunci când s-au situat pe poziţii antinomice. Fostul preşedinte al Academiei, care a fost şi preşedintele comisiei ministeriale, a intervenit şi el în discuţie în "Ziua" combătând noul regulament promovat de minister, socotind că pentru umanişti obligaţia de publicare în reviste cotate ISI este absurdă. Atât Andrei Cornea, cât şi fostul preşedinte al Academiei consideră că disciplinele umaniste nu pot fi cântărite cu aceleaşi unităţi de măsură ca ştiinţele exacte, ceea ce în principiu corespunde realităţii. In acelaşi timp însă în domeniul umanist există foarte multe publicaţii, fie ele cotate ISI, fie nu, care consacră autorităţile intelectuale ale fiecărei specialităţi în parte.

Intrebarea la care trebuie să răspundem este următoarea: vrem ca România să redevină o ţară cu adevărat europeană şi din acest punct de vedere sau ne complacem într-o integrare în multe privinţe pro forma, rămânând un element marginal şi exotic în cadrul Uniunii Europene?

Sunt convins că nu vor exista adepţi pentru cea de-a doua soluţie şi că toată lumea doreşte o ridicare a universităţilor şi centrelor de cercetare româneşti la nivelul atins de instituţiile similare occidentale. Simpla afirmare a dorinţei nu este suficientă. Pentru aceasta va trebui să ne dovedim competitivitatea publicând în reviste şi edituri în care se manifestă colegii noştri din ţări cu veche tradiţie academică. Cum poate fi considerat cineva un bun cercetător în domeniul filologiei clasice, de pildă, dacă nu publică în reviste precum "Latomus" din Belgia, "Revue des Etudes Grecques" din Franţa, "Journal of Roman Studies" din Anglia, "Gymnasium" şi "Klio" din Germania, "Tyche" din Austria şi încă multe, multe altele? M-am referit la o singură specialitate, dar asemenea periodice există numeroase pentru toate specialităţile şi pentru toate tipurile de cercetare, de la cele de erudiţie, prin excelenţă, până la cele de pură speculaţie filozofică. Dacă nu vom participa la viaţa academică europeană nu ne vom putea impune ca ţară de cultură. în ultimii ani au apărut la noi numeroase articole şi cărţi, unele din ele au primit prestigioase premii naţionale, despre importante probleme mult dezbătute de cercetătorii umanişti europeni, au fost publicate numeroase traduceri noi de texte filozofice, cum sunt Plotin sau Aristotel cu studii introductive ample; ba chiar am asistat, fapt îmbucurător, la polemici academice între diferiţi comentatori şi traducători. Şi îmi pun întrebarea de ce aceşti autori care discută atât de doct despre spinoase probleme de critică de text la Platon şi Plotin nu îşi publică ipotezele şi comentariile şi în revistele consacrate occidentale sau măcar în publicaţiile academice româneşti într-o limbă de largă circulaţie? Ar fi benefic pentru prestigiul culturii româneşti dacă lumea savantă europeană ar omologa conjecturile şi interpretările exegeţilor noştri. Dar nu numai asemenea chestiuni. Am dat acest exemplu, deoarece probleme de critică de text pentru autorii greci şi latini constituie un domeniu în care cercetătorii noştri n-au excelat niciodată până acum. Cât de important ar fi ca un cercetător din România să publice o ediţie din Plotin sau Republica lui Platon în colecţii celebre de texte clasice, cum sunt Teubner, Oxford, Guillaume Bude! La fel de bine pot fi, mai bine spus trebuie publicate interpretările filozofice ale exegeţilor români la textele dialogurilor lui Platon, de pildă, sau dezvoltările teoretice care au ca punct de plecare gândul unui autor din vechime sau din epoca modernă. Paleta publicaţiilor academice este foarte largă şi cu cât mai mulţi oameni de cultură de la noi vor fi prezenţi în ele, cu atât vom fi mai europeni şi din acest punct de vedere.



Andrei Cornea se plânge, cu bună dreptate, de dificultăţile de documentare pe care le întâmpină cercetătorii români: bibliotecile noastre sunt foarte sărace în comparaţie cu cele de care beneficiază colegii noştri occidentali şi, în mod evident autoritatea publică trebuie să găsească soluţii pentru ameliorarea situaţiei. Dar, faptul că avem un handicap serios în această privinţă nu trebuie să ne împiedice să contribuim la adâncirea unor chestiuni care preocupă lumea savantă de multă vreme. Dacă avem idei şi rigoare în dezvoltările intelectuale, dacă stăpânim cu adevărat textele autorilor pe care-i interpretăm, atunci vom găsi mijloacele prin care să depăşim handicapul pe care-l avem mai ales în ceea ce priveşte literatura secundară. In timpul stăpânirii comuniste documentarea se făcea cu şi mai mari dificultăţi decât azi şi cu toate acestea reuşeam cu greu, dar reuşeam, să ne ţinem la curent cu punctele de vedere exprimate în publicaţiile de specialitate din străinătate. Acum avem infinit mai multe mijloace: să amintesc numai faptul că principala bibliografie în domeniul studiilor clasice, Année Philologique este accesibilă pe internet. în ceea ce priveşte trimiterea unui manuscris spre publicare în afara ţării dificultăţile întâmpinate în trecutul socialist erau şi mai mari, căci expeditorul era constrâns sau să se supună unor mari umilinţe din partea cenzorilor regimului, fără să aibă garanţia succesului, sau să utilizeze mijloace în afara legalităţii epocii asumându-şi riscurile de rigoare. Ei, bine, în pofida acestor dificultăţi a existat o prezenţă românească de bună calitate în publicaţiile de prestigiu din străinătate.Azi nu mai avem nici-o scuză dacă ne vom situa în afara lumii academice europene. Repet: România trebuie să redevină o ţară europeană şi din acest punct de vedere. Depinde numai de noi. Dar pentru aceasta este imperios necesar să abandonăm pasivitatea care ne împinge să găsim justificări pentru neîmplinirile noastre permanente. Dacă în domeniul politic un partid aflat pe o coordonată de actualitate dispare în ciuda unei glorioase tradiţii din inconştienţa unei conduceri neputincioase, locul acestuia va fi luat de o formaţiune nouă, deoarece coordonata nu poate rămâne fără reprezentare, în domeniul intelectual. Nesincronizarea cu Europa va conduce matematic la marginalizarea ţării. Iar cultura naţională va trezi interes şi va fi luată în consideraţie atunci când ne vom fi demonstrat capacitatea de a formula propoziţii fundamentale despre subiectele dezbătute în centrele academice ale lumii civilizate. Când vom fi rostit interpretări bine gândite asupra unui Platon, Aristotel, Augustin, Descartes, Kant, Jaspers etc., atunci vor fi ascultate cu interes real şi opiniile noastre despre filozofia românească. Asta pentru filozofie, dar ceea ce am spus mai înaite este valabil pentru orice domeniu umanist. Fără un asemenea demers nu vom ieşi dintr-un provincialism academic, nu vom fi priviţi decât cu condescendenţă şi vom oferi imaginea unei culturi care se laudă cu nişte valori şi cu nişte interpretări pe care nimeni nu le ia în seamă.

Să revenim la problema ascensiunilor în ierarhia academică. Din nefericire la noi nu au avut loc până în prezent concursuri autentice pentru ocuparea posturilor de conferenţiar şi profesor. Au fost scoase la concurs posturi, dar de fiecare dată nu s-a prezentat decât un singur candidat (dacă au existat şi cazuri când a fost o competiţie reală, apoi acestea au fost excepţii). Astfel concursurile au pur şi simplu aspectul unei promovări, ceea ce contravine ideii de concurenţă liberă caracteristice unei vieţi academice reale. Ce criterii vor prevala atunci când pentru o catedră universitară se vor prezenta patru sau cinci candidaţi? Oare nu studiile publicate în revistele cu autoritate în domeniu şi a cărţilor apărute în edituri consacrate? Şi nu se va da precădere revistelor consacrate din străinătate? Acestea, chiar dacă nu sunt un barometru absolut, oferă suficientă garanţie de competenţă pentru acordarea titlului de conferenţiar sau de profesor. Şi încă ceva: va veni ziua când România va deveni membră a Uniunii Europene; piaţa muncii se va liberaliza; în Occident există un şomaj în rândul tineretului academic. Oare nu vor fi tentaţi mulţi dintre ei să concureze la catedre în România? Cum vor face faţă în această situaţie tinerii noştri care se vor măsura cu specialişti cu publicaţii în marile reviste academice ale domeniului, în timp ce românii se vor prezenta numai cu articole şi cărţi în limba română în reviste neştiute de mai nimeni în plan european? Va trebui volens, nolens să adoptăm standardele europene şi riscăm să ne prezentăm cu o nouă generaţie care nici ea nu este pregătită, de data asta exclusiv din vina noastră, să facă faţă exigenţelor pe care le impune noua realitate. A găsi numai justificări pentru lipsa noastră de prezenţă în publicaţiile de prestigiu europene este doar expresia unui complex de inferioritate pentru depăşirea căruia nu facem nici cel mai mic efort.

Ex-preşedintele Academiei susţine că dacă azi G. Călinescu ar concura pentru o catedră universitară, ar fi respins, deoarece n-ar avea publicaţii IDI. Am mai spus însă: criteriul trebuie modificat, căci nu toate publicaţiile de referinţă sunt cotate ISI. Argumentul este fals, căci imediat după încheierea războiului, dacă România n-ar fi fost cotropită de Armata Roşie, Călinescu ar fi participat din plin la viaţa culturală a vechiului continent prin conferinţe ţinute în marile centre universitare şi prin importante studii publicate în reviste de mare prestigiu. Iar contactele internaţionale l-ar fi stimulat să scrie mai multe studii şi mai bine fundamentate despre scriitori străini. Ce-l împiedică pe un istoric al literaturii române să prezinte fenomenul românesc în context european şi să-şi publice studiul într-o revistă de literatură comparată?



Evident cantitatea nu trebuie să fie un criteriu prevalent şi nici nu este într-o viaţă universitară normală. Ferdinand de Saussure a devenit profesor universitar cu foarte puţine pagini tipărite. Dar el a revoluţionat indoeuropenistica în şaisprezece pagini! O comisie de specialişti va putea aprecia cât de importante sunt contribuţiile participanţilor la un concurs pentru o catedră. Cu o singură condiţie: membrii comisiei să fie autorităţi în materie.

Câteva cuvinte despre doctorat. în principiu titlul de doctor este acordat de o universitate. N-am auzit că în vreo ţară civilizată Ministerul învăţământului să aibă vreo atribuţie în acest sens. S-a instituit la noi comisia ministerială care ratifică şi titluri de doctor, deoarece, s-a spus, trebuie o cenzură pentru a stopa o inflaţie de doctori determinată de numărul enorm de universităţi de stat sau particulare răsărite după revoluţie ca ciupercile după ploaie. Dar comisia nu şi-a împlinit rolul din moment ce un Mischie a primit titlu academic, din moment ce profesori străini, cunoscători ai realităţilor româneşti, afimă că la noi numai analfabeţilor li se refuză titlul de doctor. Asta nu înseamnă că nu există şi strălucite teze de doctorat. Trebuie însă găsită modalitatea pentru ca rebuturile să nu mai poată să se bucure de titluri în principiu de mare prestigiu. Asta va deveni posibil atunci când universităţile noastre cor conştientiza enorma responsabilitate care le revine în procesul de transformare a României într-o ţară cu adevărat europeană.

în concluzie socotesc că umaniştii români trebuie să-şi manifeste prezenţa în viaţa academică a lumii civilizate. Acest lucru impune eforturi, dar ele trebuie făcute dacă nu vrem să devenim periferici din acest punct de vedere. Concursurile pentru conferinţe şi catedre universitare se cuvine să fie competiţii reale între mai mulţi tineri specialişti cu o valoare consacrată de publicaţii serioase şi de un titlu de doctor conferit de o universitate prestigioasă. Ar fi un dezastru naţional dacă sechelele epocii comuniste şi-ar continua acţiunea destructivă şi după primirea României între membrii Uniunii Europene. Nu e cazul să perseverăm diabolic în cultivarea formelor fără fond.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara