Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Despre susţinere de Marina Constantinescu

Zilele acestea a fost din nou un fel de teroare în ţară: perioada examenelor de capacitate şi de bacalaureat. Ceea ce este un fapt ce ar trebui să ţină de normalitate, la noi, într-un spaţiu geo-politic dominat de o veşnică moştenire grea, de o tranziţie nesfîrşită şi de o democraţie inepuizabil de originală, totul este transformat într-o aberaţie cu iz apocaliptic.

Sistemul de învăţămînt este cuprins la Primul Capitol al oricărei civilizaţii. Pe calitatea lui se sprijină orice fel de performanţă, din orice domeniu cu putinţă. De la cercetarea cea mai sofisticată şi măiestria unor mari muzicieni, pînă la iscusinţa cu care se repară o maşină. După 1990, învăţămîntul din România este lăsat să se ducă în pustiu. Continuu, coerent şi sistematic. Astăzi, aproape îmi vine să spun că, indiferent de culorile polititce, dacă cu adevărat sînt mai multe, s-a structurat, în fapt, o strategie de punere a învăţămîntului pe butuci. Au fost cîteva strigăte în deşert, cîteva tentative de reorganizare, de re-analiză a programelor, a ceea ce este fundamental şi a ceea ce este surplus evident. A fost valul manualelor alternative, a schiţării unor noi forme atractive cu fond solid, protestul celor încă responsabili şi conştienţi de proporţiile dezastrului. Încet-încet, haosul s-a instalat şi a devenit suveran. Cercul vicios pare imposibil de secţionat acum. Profesori tot mai slab pregătiţi sînt puşi laolaltă cu cei de mare valoare, cu har şi vocaţie, dedicaţi pînă la epuizare elevilor. Judecata se face la grămadă. TOŢI profesorii sînt corupţi, fără autoritate morală şi profesională. Elevii, într-o copleşitoare majoritate, habar nu au ce înseamnă valoarea. Sub ce semn stă, de ce este definită. Nu ştiu ce este aceea „curiozitate”, plăcerea de a afla, de a cunoaşte, de a fi altfel. Prea puţini mai au şansa acelui Profesor care să-i seducă, să le stîrnească mintea cu care să umble, fie şi imaginar, peste mări şi ţări, acolo unde spiritul poate să circule liber ca să se descopere şi să se împlinească. În principiu, ca elev trebuie să fii „cool”. Şmecher. Să ai telefon de fiţe, bani fără număr, să mergi în cluburi, să te tragi de şireturi cu profii, să vii la şcoală cu maşina cea mai tare, să ai vreun tată barosan care să bage spaima în ei, în profesori, dacă le-ar trece prin cap să te lase repetent, să îţi dea notele pe care le meriţi la şcoală, la purtare, să ai gura mare, să ameninţi, să umileşti. Doamne, Dumnezeule!... Nu dorm de nopţi în şir. Isteriile în valuri mă amuţesc. Vorbe şi acuze pur electorale. Minciună, sfidare, ipocrizie. Nimeni nu ar da semn pe aici că înţelege prăbuşirea învăţămîntului, lipsa de sistem, de logică, de preocupare. Aberaţia domină peisajul. Neputincioasă, privesc un spectacol de proporţii, jalnic, înspăimîntător în care este călcată în picioare orice formă de profesionalism, atîta cît mai este, de demnitate, de moralitate. O complicitate enormă pe la minister, inspectorate şi inspectorii, prin şcoli. PUTEREA trebuie să se facă simţită. Dar nu ca element de limpezire, de structurare, de impunere a normelor valorii. Nu. Ca etichetă a celui care este „cel mai tare din parcare”. Acum şi aici, în această clipă. A celui care face jocurile şi de a cărui funcţie sau influenţă trebuie să dîrdîie încă, în secolul douăzeci şi unu, într-o ţară europeană, cei pregătiţi zdravăn, morali şi drepţi, fără susţinere politică, fără afaceri necurate şi oameni pătaţi în spate. Interesele sînt complet cu semn schimbat. Un sistem de învăţămînt adevărat pregăteşte indivizi liberi, cu opinii şi cultură, cu verb şi principii, cu spiritul competiţiei şi al performanţei strecurat aproape genetic în sînge. Avem noi nevoie de astfel de specimene? Ferească- ne Cel de Sus!
În spectacolul acesta grotesc şi costisitor am găsit, ca Alice spre Ţara minunilor, şi cîteva uşi care m-au scos din coşmar. Care m-au făcut fericită! Luminoasă! Pe insula mea se poate, încă, trăi frumos... Prietenul meu Mitică Avakian m-a invitat să ascult un foarte tînăr violonist remarcabil într-un concert de închidere a stagiunii la Opera Naţională din Bucureşti. Pe 30 iunie. Ploaia ştia că sînt vulnerabilă şi că îmi trebuie mult prea puţin ca să renunţ să ies din casă. Promisiunea, însă, m-a dus în sala Operei. Am găsit o atmosferă schimbată, cochetă, covorul roşu, un foaier elegant decorat, scena pregătită rafinat în acelaşi roşu puternic, un program de sală rafinat. Mircia Dumitrescu a cîntat sub bagheta lui Horia Andreescu, cu Orchestra Operei, aşa cum nu am mai auzit-o de mult. Concertul pentru vioară şi orchestră în Re major, op.35 de Piotr Ilici Ceaikovski. Un artist de anvergură, Horia Andreescu, a susţinut, a cîta oară, un talent, pe violonistul Mircia Dumitrescu şi devoţiunea celor care l-au format, puterea unei Profesoare, Olivia Ioana Popa, de la Colegiul „George Enescu”, de a fi altfel. De a intui valoarea şi de a se da de mii de ori peste cap ca acest puşti să oprească, puţin, timpul în loc. Ca ochii şi urechile specialiştilor să vadă şi să audă. Mă uitam cîtă armonie între acest violonist de cincisprezece ani şi orchestra întreagă. Cîtă tandreţe în fiecare gest ferm al dirijorului. Cîtă complicitate şi cîtă susţinere...
Are idee, măcar, vreun funcţionar din ministere, inspectorate şi alte instituţii gogoliene ce stă în spatele acestei ieşiri la rampă? În spatele premiilor şi concursurilor internaţ ionale? Cîte mii de ore de studiu, de spaime şi de îndoieli, de nesomn, de chin pentru elevi şi pentru profesorii lor ca să reuşească, cumva, să facă faţă presiunilor şi emoţiilor şi, mai ales, unei programe mai mult decît încărcată şi deloc socotită pentru un învăţămînt vocaţional, DELICAT ŞI FRAGIL?
Acum cîteva zile, băiatul meu s-a întors de la Suolahti, o şcoală de muzică de vară din mijlocul Finlandei. O şcoală cu tradiţie, austeră, în care se studiază în clase amenajate special, cu piane minunate, cu posibilitate de aprofundare cu profesori de înaltă ţinută artistică, cu audiţii şi concerte în fiecare seară. Pentru noi, ceva ireal... Într-una dintre aceste seri, doi muzicieni au cîntat Sonata a treia, op.25, în caracter popular românesc de George Enescu. Vilmos Szabadi, profesor de vioară la Academia Liszt din Budapesta, şi, la pian, Tuomas Turriago, care îşi definitivează studiile la Academia Sibelius din Helsinki. Cum au cîntat, nu e rostul meu să judec. Ascultînd înregistrarea pe care a făcut-o fiul meu, am simţit iubire şi admiraţie. Enorme. Faţă de George Enescu. Fiecare vibraţie avea forţa şi sensibilitatea universului profund şi complex al lui George Enescu. Violonistul Vilmos Szabadi a mărturisit că una dintre preocupările constante este descoperirea lucrărilor lui Enescu, a felului de a înţelege sunetul, muzica, lumea, omul. Pentru acest muzician, George Enescu este spiritualitate pură. Model absolut! O voce a filosofiei muzicii şi a smereniei pe pămînt. „Am fost atît de mîndru că sînt român, mama! Şi am plîns în culise pe umărul acestor mari muzicieni!”...
Despre valoare şi susţinerea ei ar fi vorba în poveştile esenţiale despre cultură, educaţie şi civilizaţie. Acolo unde ideile încă mai circulă libere ca păsările cerului.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara