Numărul curent: 48

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Interviu:
Despre subculturi de Mariana Neţ


Între 26-28 septembrie 2003, la Universitatea de Artă Aplicată din Viena s-a desfăşurat colocviul Semnele Puterii/Puterea Semnelor. Manifestarea a avut loc în onoarea celei de a 60-a aniversări a Profesorului Jeff Bernard, directorul Institutului de Studii Socio-Semiotice.

Jeff Bernard s-a născut la Viena pe 12.09.1943. A studiat arhitectura la Universitatea Tehnică din acelaşi oraş. La începutul carierei, a făcut parte dintr-o echipă de arhitecţi şi ingineri constructori care au proiectat blocuri de locuinţe pentru persoanele cu venituri mici. A studiat filozofia lui Otto Neurath şi şi-a aprofundat permanent cunoştinţele de sociologie şi sociosemiotică. În tinereţe a participat (ca regizor şi interpret) la diverse spectacole de artă experimentală (în cadrul festivalurilor Jeunesse Musicale, Wiener Festwochen etc.) Este autorul mai multor volume care au ca obiect culturile alternative, subcultura, literatura din perspectivă sociosemiotică. Este, de asemenea, redactorul-şef al publicaţiilor de specialitate Semiotische Berichte şi S – European Journal for Semiotic Studies.

Din 1978, Jeff Bernard face parte din comitetul de conducere al Asociaţiei Austriece de Semiotică. În 1987, este ales în Comitetul Executiv al Asociaţiei Internaţionale de Studii Semiotice, în 1989 devine coordonatorul Comitetului Director, iar din 1994 este Secretarul General al acesteia. În 1988, Jeff Bernard a fost numit directorul nou-înfiinţatului Institut de Studii Socio-Semiotice, funcţie pe care o ocupă şi în prezent.

– Jeff Bernard, eşti una dintre personalităţile cele mai neconvenţionale pe care le cunosc. De aceea, ţi-aş propune să marcăm cei 60 de ani ai tăi printr-un interviu neconvenţional.

– De acord. Cu o singură precizare. Eu cred că orice personalitate este, prin definiţie, neconvenţională. După părerea mea, între concepte precum „personalitate” şi „convenţionalism” este o incompatibilitate logică. Dacă eu sînt sau nu o personalitate, mi-e imposibil să spun. De regulă, asta o hotărăsc ceilalţi. În discuţia de faţă, tu.

– Ce crezi, în general, despre convenţii? În viaţă, în artă, în literatură?

– Încep printr-un truism: convenţiile au existat şi vor exista întotdeauna. Ele sînt caracteristice mai ales societăţilor dominate de mentalităţi conservatoare şi ating apogeul în societatea burgheză.

Încă din Evul Mediu, ştim că au existat oameni care se simţeau sufocaţi de societatea tradiţională, încorsetată de convenţii. Sînt cei care migrau, de obicei, de la sat, din lumea patriarhală, spre oraş, unde se simţeau mai liberi, apăraţi de anonimatul pe care-l conferă apartenenţa la o mulţime. Aşa a apărut, în spaţiul de limbă germană, expresia „Stadtleben macht frei”, care a avut o carieră lungă, dar care, la origine, s-a impus ca un fel de stindard al nonconformiştilor de orice fel.

În rest, convenţiile sînt o necesitate, vrem-nu vrem. Şi în viaţă, şi în artă. La urma urmelor, pînă şi avangardele sfîrşesc prin a se convenţionaliza, prin a fi combătute şi înlocuite de avangarde viitoare, de convenţii viitoare. Nu spun nimic nou.

Cred că problema e să facem o distincţie clară între diferitele convenţii şi norme care coexistă la un moment dat. Ca să dau un exemplu banal, nu poţi lua, pur şi simplu, regulile pe care le aplici pentru a-l evalua pe Günther Grass şi să le aplici atunci cînd te referi la romanele despre sex şi violenţă.

– Ai anticipat chiar următoarea întrebare pe care mă gîndisem să ţi-o pun. Ştiu că unul dintre domeniile tale predilecte de investigaţie este subcultura. Şi mă întreb dacă nu crezi că acest domeniu a cam fost supraevaluat în ultima vreme.

– E o întrebare complexă, la care nu cred că pot răspunde în două fraze. Pentru că mă tem că termenul subcultură încă n-a fost definit destul de clar. Aşa încît mă văd nevoit să schiţez o istorie a noţiunii. La origine, conceptul de subcultură a apărut în sociologie; a fost propus de Şcoala de la Chicago a anilor ’30-’40 din secolul trecut. Apoi s-a produs o schimbare de paradigmă, în sensul lui Thomas Kundt şi, în sfîrşit, a intrat în joc şi punctul de vedere socio-cultural, prin şcoala britanică de studii culturale.

– Care au fost raţiunile care au dus la această schimbare de paradigmă?

– Faptul că sociologia funcţională clasică, preocupată exclusiv de a delimita ce e funcţional de ce e disfuncţional (cu nuanţele de rigoare în evaluare, bineînţeles) nu mai permitea o abordare adecvată a problemei. Devenise limpede că, dacă există un grup minim de persoane pe care le puteai considera ca aparţinînd unei subculturi, acel grup este relevant din punct de vedere sociologic. Nu mai puteai trece indiferent pe lîngă un fenomen, pretinzînd că nu e o problemă reală. La fel stau lucrurile şi acum. Dacă se face sau nu abuz de termenul „subcultură” e greu de spus. Eu aş zice că mai degrabă nu. Din experienţa mea, multă lume îl foloseşte însă greşit. Dau un singur exemplu: Anumite subculturi sînt considerate ca atare de marele public. Dacă te duci la Frankfurt şi să spunem că eşti homosexual şi vrei să afli care e infrastructura homosexualităţii, poţi întreba pe oricine „Unde găsesc subcultura?” şi o să-ţi răspundă: „A doua stradă la stînga”. Evident, în acest caz, cuvîntul „subcultură” nu e un termen ştiinţific, dar a devenit demult popular în sfera amintită. Pe de altă parte, atunci cînd vorbim despre subcultură, e foarte uşor să apucăm pe o pistă greşită, pentru că nu există o singură subcultură, ci o Cale Lactee de subculturi. Iar noi avem o competenţă redusă cu privire la fenomenul subculturalităţii în societate, între altele pentru că majoritatea subculturilor apar ca fenomene relativ izolate, la diferite nivele.

– Ai putea să precizezi?

– M-aş referi la unul dintre marii reformatori ai ştiinţei, italianul Basaglia, o personalitate de prestigiu. Premisa de la care porneşte Basaglia este că da, în regulă, există diferite tipuri de subcultură, unele „intenţionate”, altele „neintenţionate” (aparţinînd unor grupuri sociale care nu-şi doresc să fie aşa cum sînt: bolnavi, cu handicap psihic etc.). Iar Basaglia spune că, dacă încercăm să căutăm aşa-numita „majoritate tăcută”, la care se referă atîta politicienii, observăm că adevărata „majoritate tăcută” constă dintr-o multitudine de subculturi, care se interferează adesea, conform unor modele uşor de imaginat.

– Cred că e un punct de vedere viabil.

– Fireşte, dar nu e singurul. În anii ’60, Rolf Schwendter, un arhitect austriac pe care l-am cunoscut bine, a publicat un fel de preliminarii sociologice la teoria sa despre design. El consideră, cam simplist, că întreaga populaţie dintr-o societate ar putea fi reprezentată printr-un cerc. Schwendter spune că, în timp ce mai demult existau grupuri mari de oameni împărţiţi în funcţie de orientarea lor (mişcarea muncitorească etc.), în ultima vreme lucrurile s-au schimbat, societatea nu mai e atît de segregată. Cei mai mulţi dintre noi facem parte din acelaşi grup – sau cerc – de oameni, pe care Schwendter îl numeşte „majoritatea compactă”. Iar apoi avem „restul”, „marginea” cum se mai spune.

Dar o astfel de descriere a situaţiei este total greşită. Pentru că, după cum a demonstrat (fie şi empiric) Basaglia, „nucleul tare” al societăţii constă dintr-o combinaţie între elite şi „majoritatea compactă” a lui Schwendter, iar aceste două elemente interacţionează, de fapt, conform legilor ciberneticii. Tot restul, suma subculturilor (indiferent dacă sînt numite astfel în limbajul oficial sau nu) reprezintă, în realitate, majoritatea populaţiei. În orice societate există mult mai multe persoane „subculturalizate”, împinse, într-un fel sau altul, „în afară”, uneori chiar dincolo de marginile societăţii, astfel încît dispar cu totul, aşa cum s-a întîmplat în societăţile fasciste. Cartea lui Eugon Kogon despre Al Treilea Reich este edificatoare în acest sens. Orice deviază de la normele societăţii constituie o subcultură. Aceasta este chiar definiţia subculturii.

– Pentru că ştiu că una dintre preocupările tale din ultima vreme este educaţia adulţilor, te-aş întreba ce relaţie crezi că există între subcultură (atît de mediatizată de la un timp încoace) şi educaţia adulţilor (şi nu numai a lor)?

– Eu cred că, odată ce o subcultură este mediatizată, înseamnă că există încercări serioase din partea societăţii de a alege unele dintre creaţiile de gen şi de a le recupera, de a le integra în industria culturală sau în alte industrii. Prin urmare, aceasta este o problemă secundară, care trebuie să ia în considerare mobilitatea în societate. Mobilitatea oamenilor, dar şi a formelor şi modalităţilor de expresie.

– Teoretic, sună bine. Totuşi, chiar nu crezi că riscăm să cădem în non-valoare, poate şi mai rău?

– Ar trebui să ne oprim asupra relaţiei dintre norme şi valori, pe de o parte, şi contranorme şi contravalori, pe de altă parte. Între aceşti doi poli, se află un continuum de fenomene. Un „coridor de devianţă” dinspre centrul puterilor normative înspre margine. Pe acest coridor se petrec o mulţime de fenomene interesante. Pentru că, atunci cînd te afli într-un interval de ceea ce eu numesc „sunete liminale”, eul tău e prins într-un fel de structură dublă, pe care încearcă s-o evite cu orice preţ. În acest caz, trebuie să alegi, să mergi pe un drum propriu. Şi atunci tinzi să te situezi mai curînd „în afară” sau mai degrabă „înăuntru”.

– Revenind la educaţie...

– Evident că educaţia e necesară, dar este şi o chestiune de putere. Pentru că educaţia înseamnă să-i disciplinezi pe oameni, să-i faci apţi pentru ceea ce aşteaptă societatea de la ei. Nici o şcoală, în sine, nu este ceva care să aparţină subculturii, chiar dacă există şi astfel de şcoli.

Din momentul în care apar şi alte propuneri educaţionale, intervine contraregula, care spune: felul în care ne educăm tineretul e departe de a fi optim, uneori este chiar contraproductiv. Dacă adopţi o asemenea poziţie, te situezi într-un fel de coridor subcultural, pentru că începi să pui la îndoială – şi chiar să conteşti – sistemul.

De pildă, chiar au existat, în anii ’60, nişte şcoli pentru copiii mici, numite Kinderladenbewegungen, un fel de grădiniţe alternative, ceea ce arată că există, chiar şi la acest nivel, modele diferite de educaţie şi învăţămînt – mai „conviviale”, mai „umaniste” decît cele oficiale. Ca să nu mai pomenim de universităţile alternative...

– Ce priză au aceste sisteme de învăţămînt alternativ în Austria?

– Asta mi se pare irelevant la acest nivel al discuţiei. Ceea ce contează e faptul că un asemenea fenomen există. Şi faptul că oameni diferiţi au cerinţe diferite. Ca întotdeauna şi ca peste tot, unii încearcă să păstreze vechiul sistem, iar alţii se străduiesc să impună un altul.

Nu mă refer aici numai la şcoli în sensul „fizic”, „material” al cuvîntului; este şi o chestiune de concepţie. În acest sens, Franco Paolo Freire a propus conceptul de „educaţie liberă, liberală”, mai potrivit, cred, pentru ţările din lumea a treia. Freire provine din America Latină, unde o asemenea orientare a avut destui adepţi.

Pe scurt, eu cred că, de fapt, sistemele noastre de educaţie au ajuns într-un punct în care nu prea mai funcţionează.

– În ce ar consta criza?

– Dă-mi voie să mă exprim în termenii lui Ivan Illich, un iezuit mexican foarte influent (care cred că a murit de curînd), unul dintre cei mai importanţi critici ai educaţiei moderne, în general. Illich a scris mai multe cărţi despre sistemul de educaţie şi învăţămînt, despre sistemul medical ş.a.m.d. Dar cartea lui cea mai cunoscută se intitulează Tools for Conviviality (Instrumente ale convivialităţii).

Întrebarea fundamentală de la care porneşte Illich este: din ce cauză funcţionează atît de prost aceste sisteme? Şi consideră că punctul de plecare al crizei trebuie căutat în prima jumătate a secolului XX, practic, pînă la al doilea război mondial. Pînă atunci, a existat o burghezie de tip diferit, în societate funcţionau un alt fel de instituţii şi funcţionau bine. Apoi acestea au intrat în declin şi au început să înghită din ce în ce mai mulţi bani şi resurse de toate felurile şi să funcţioneze din ce în ce mai prost.

Poate că teoria lui Illich e puţin forţată, pentru că încă avem nevoie de şcoli, care să-i educe pe oameni pentru nevoile vieţii noastre invadate de tehnică...

Deci legătura dintre educaţie şi subcultură este extrem de complexă şi am putea glosa la nesfîrşit.

– Am lăsat special pentru final o întrebare la care mi se pare greu de răspuns: Ce rol crezi că mai joacă bibliotecile în lumea noastră? Cum crezi că i-am putea reobişnui pe oameni să citească?

– Eu nu cred că lucrurile stau chiar atît de grav cum laşi să se înţeleagă. Internetul există, e o realitate şi cei mai mulţi (mai ales cei din generaţia tînără, normal) îl preferă cărţilor. Dar asta nu înseamnă că Internetul ar putea înlocui cultura scrisă. Cred că e bine să ne amintim că şi la apariţia televiziunii multă lume a intrat în panică şi a prezis că generaţiile viitoare nu vor mai merge la teatru şi la cinematograf, nu vor mai asculta radoiul etc. Şi constatăm că s-au înşelat. Radioul e încă ascultat de multă lume, sălile de teatru sînt întotdeauna pline... Continuăm să mergem şi la cinematograf, deşi toate televiziunile difuzează într-una filme. Dar contează şi ce fel de filme... Rareori vezi la televizor filmele care rulează în sălile de cinema. Televiziunile abundă în filme comerciale, nu spun nici o noutate.

Tot astfel, pe Internet nu găseşti, de regulă, acelaşi tip de informaţii ca între coperţile unei cărţi şi viceversa.

Dacă vrem ca tinerii să reînceapă să frecventeze bibliotecile, eu cred că ar fi suficient ca bibliotecile să-şi diversifice oferta, să propună alternative (dacă tot am vorbit, pînă acum, pe tema asta). Chiar cunosc destul de bine o bibliotecă vieneză importantă, care le propune cititorilor mai multe variante de bibliografii, în care combină cărţile cu informaţia de pe web.

În fond, trăim într-o societate democratică, al cărei scop declarat e să ofere cît mai multe şanse (fie ele culturale, de informare sau de alt tip) unui număr cît mai mare de persoane.