Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Despre România, cu moderaţie, prietenie şi spirit critic de Cristian Pătrăşconiu

Bogumil Luft, Românii în goana după happy-end, Editura Polirom, Iaşi, 2015, 280 pag.

România, în ceea ce se vede – nu în documente codate, de uz intern (care apar uneori la capătul unor discutabile acte de haiducie computernicească) –, nu este dintre ţările privilegiate în privinţa textelor care (pro)vin din zona diplomaţiei – în cazul de faţă, a diplomaţiei care se exercită pe teritoriul ţării noastre sau din imediata sa apropiere.

Ultimii doi ani au adus însă două elemente noi, semnificative – două cărţi care, spun aceasta din start, fac mult bine României. Pe prima, ea este dintre cele două şi cea mai recentă, doar o voi numi (şi voi pune în legătură cu ea un mic asterisc: cartea nu vine propriu-zis din zona diplomaţiei, dar se intersectează cu aceasta): În umbra Europei, de Robert D. Kaplan. A doua este volumul lui Bogumil Luft – Românii în goana după happy-end.

Cu titlul cărţii, mărturisesc, nu m-am simţit confortabil de la bun început. Cînd l-am văzut prima dată, l-am (pre)judecat şi considerat exagerat, căutat, plasat ca să „marketeze” mai bine această carte. Apoi, l-am acceptat şi, în cele din urmă, după ce am reinterpretat cartea şi ca pe o demonstraţie a informaţiei sugerate de titlu, am conchis că este o alegere inspirată. Mai mult decît atît, după ce am negociat în sinea mea justeţea acestui titlu, am plusat chiar: formula aceasta – românii în goana după happy-end –, înţeleasă aşa cum se cuvine, este probabil să ne fie de ajutor pentru viitor; pentru trecut, lucrurile (inclusiv diversele opţiuni de „accelerare”) sînt deja consumate...

În date tehnice minimale, volumul lui Bogumil Luft stă pe următoarele coordonate: în ediţie primă,volumul a fost publicat în 2014 în Polonia; la cîteva luni distanţă, a apărut şi în limba română. Aproximativ o treime din carte este dedicată Republicii Moldova – şi cu precădere românilor de acolo (în rîndul cărora, bunăoară, politicienii de acolo, apreciază B. Luft, au o capacitate „de a construi paradoxuri şi surprize care depăşeşte orice limită a bunului-simţ”); restul este, în mare parte, despre România şi despre românii de aici. Românii în goana după happy-end este o carte de „intersecţie” – nu stă sub un singur gen şi este firesc ca lucrurile să se prezinte aşa, avînd în vedere cunoaşterea rafinată pe care B. Luft o are în privinţa românilor. Ne ştie ţara de mai bine de trei decenii – şi o poate povesti (dovadă stă şi această carte) în atîtea detalii care ar face invidioşi mulţi români get-beget. Între dimensiunile şi axele evidente ale volumului sînt de invocat neapărat: axa afectivă (e o carte subiectivă, dar nu nedreaptă, ci plină de o afecţiune atent plasată pentru români); cea istorică (volumul poate sta lejer drept manual alternativ condensat de istorie a românilor; este, din acest unghi de vedere, un consistent document de istorie, mai ales de istorie recentă); politică/ politologică (istoria politică povestită aici este una foarte exactă şi, de aceea, foarte preţioasă); antropologică; desigur diplomatică (nu într-un sens formal, ci în acela larg, generos pe care îl implică ideea de diplomaţie – cu o perspectivă dialogică substanţială).

Este de adăugat la această „casetă tehnică” şi amănuntul că ediţia în limba română a acestei cărţii a fost tradusă de către doamna Ana Maria Luft, soţia-româncă a prestigiosului diplomat şi publicist polonez. De altfel, către finalul cărţii, doamnei Luft, dar şi familiei sale le este dedicat un întreg capitol – sînt probabil cele mai emoţionante pagini ale cărţii.

O carte este valoroasă – şi aceasta, nu încape dubiu, chiar aşa este! – şi pentru ce spune, dar şi prin cel care a scris-o. Adam Michnik este unul dintre cei care îl recomandă pe Bogumil Luft şi caracterizarea celebrului dizident polonez e una cum nu se poate mai adecvată: „Luft este un autor special. A fost ambasador al Republicii Polone în România, apoi în Republica Moldova. Stăpîneşte excelent problematica acestor două ţări, mînuieşte în mod strălucit condeiul şi este un observator ager şi pătrunzător. România îl fascinează şi din motive personale, fapt care face ca lectura acestei cărţi să fie şi mai agreabilă. Se poate observa de asemenea lesne cît de mult s-a schimbat părerea autorului despre întrebările clasice ale epocii postcomuniste. România şi Moldova sînt două ţări ale unui singur popor, crunt înjumătăţit de istorie. Istoria României citită în paginile eseului lui Luft e ca un drog – dă dependenţă.”

Bogumil Luft este, nu încape îndoială, un prieten al României şi al multor români – dar nu este unul care priveşte necritic către ce este la noi. Aş îndrăzni să spun, reformulînd, că este un prieten drept. Îşi caracterizează prietenia şi „ochiul subiectiv” cu care priveşte şi scrie despre România în următorii termeni: „nu înseamnă că această carte nu este adevărată, fiindcă sentimentele de prietenie deschid nu de puţine ori ochii asupra realităţii adevărate mai eficace decît aşa-zisul obiectivism rece, care se scufundă adesea în stereotipuri – adevăruri atinse însă de o invaliditate severă.”. Şi, pentru că este vorba despre Polonia şi despre prieteni ai României, cred că mai există cîţiva oameni care pot scrie cu maximă competenţă şi cu multă empatie despre ţara noastră. Doi dintre ei au ocupat, în ţara noastră, şi poziţii diplomatice (fie ea şi diplomaţie culturală): Kazimierz Jurczack şi Roland Chojnacki.

Revenind la volumul în discuţie: nu neapărat explicit, dar la fiecare pagină, dl Luft judecă România şi ceea ce este aici. Nu este, desigur, o judecată de tribunal – e una a cuiva care ştie bine acest teritoriu şi pe cei care, inclusiv la vîrf, îl populează. Dacă ar fi să indic un reper după care domnul Luft îşi construieşte linia de evaluări cu privire la istoria românilor – mai ales cu privire la cea recentă –, l-aş invoca, din nou, pe Adam Michnik. „Griul democraţiei” este un fel de idee regulativă prin raportare la care pot fi înţelese naraţiunile propuse de dl Luft cu privire la ce a fost în interbelicul românesc, în comunismul românesc sau în democraţiile (originale, fragile sau chiar „dirijate”) de dincoace şi de dincolo de Prut. De multe ori, în raport cu „griul democraţiei”, şi în Republica Moldova, şi în România, a „gonit”. Goana nu este, desigur, ceva anticonstituţional – dar opţiunea pentru ea este, de multe ori, nefericită. De regulă, la finalul fiecărui capitol al cărţii, domnul B.Luft face, în schiţă, în fraze puţine, consideraţii cu privire la raportul în care stau faptele descrise în acel capitol cu ideea de happyend. În această privinţă, doar despre anii din urmă ai României nu este rezervat sau ironic domnul Luft. E însă prudent şi, dacă e optimist cumva, este, înainte de orice, un optimist moderat: „pînă la happy-end mai este, bineînţeles, mult. Atît pentru România şi Polonia, cît şi pentru Europa şi întreaga lume. Pentru că happy-end-ul e la fel ca iepuraşul. Trebuie să alergi continuu după el, însă este puţin probabil că vei reuşi să-l prinzi vreodată.”

Cartea cîştigă în densitate şi consistenţă, cred, şi în urma unei foarte inspirate opţiuni de strategie retorică: în majoritatea mizelor mari – fie ele politice, religioase, sociale –, domnul Luft alege să intre cumva „din lateral”. Dinspre mic înspre mare, de la un detaliu – uneori chiar foarte personal – către „the big picture”. Este un mod ingenios de a cumpăra distanţă şi perspectivă şi de a oferi un supliment semnificativ de limpezime asupra unei probleme sau a alteia – cu mult folos şi pentru economia generală a cărţii, şi pentru cititorii acesteia. Mai e ceva important de spus: B. Luft nu invocă decît rareori „surse” pentru ceea ce rezumă în această carte. De regulă, el este sursa directă, el este cel care intră, curios şi foarte atent la detalii, în priză directă cu realitatea căreia îi extrage, mai apoi, sensul fundamental.

Bref: Bogumil Luft spune o poveste consistentă despre români; naraţiunea sa e plină de viaţă şi de sens despre noi, românii; dacă am renunţa la orbirea sau la inadecvările pe care le provoacă tot felul de „alergări” (inclusiv după istorii măgulitoare cap-coadă despre excepţionalismul autohton), este o naraţiune care nu are cum să nu ne placă.

P.S. Există în spaţiul public românesc, enunţată clar, promisiunea unui alt volum dedicat României din partea cuiva care a stat, pentru multă vreme, într-un aparat diplomatic redutabil, în mai multe poziţii de putere (şi, pe cale de consecinţă, de mare acurateţe). Într-un dialog televizat pe care, acum un an şi ceva, l-a avut cu Emil Hurezeanu (înainte ca acesta să devină, la rîndul său în mod oficial diplomat), diplomatul american Mark Taplin – personaj important pentru istoria recentissimă a ţării noastre – a spus că lucrează intens la un volum despre România. „Partea serioasă a efortului este că nu cred că există suficiente cărţi scrise în engleză despre România. Sper să-mi combin memoriile cu tot ceea ce ştiu despre România pentru publicul american şi vorbitorii de engleză”. Cu tot ce domnul Taplin ştie şi poate povesti – cred că era mai adecvat spus...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara