Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Despre retraducere – literal şi în toate sensurile de Muguraş Constantinescu

Noua traducere a faimoasei cărţi scrise de Flaubert, Doamna Bovary, realizată încă din 2009-2010 de Irina Mavrodin dar aparută postum, cu destulă întîrziere (Corint, 2014), îmi prilejuieşte cîteva reflecţii despre ce înseamnă o „nouă traducere” sau, cum se spune în mediul traductoloigic, o „retraducere”. Parafrazînd tilul unicei cărţi a marii traducătoare şi poeticiene consacrată exclusiv traducerii, Despre traducere - literal şi în toate sensurile (Scrisul românesc, 2006), aş intitulata aceste rînduri „Despre retraducere - literal şi în toate sensurile”.
Aş începe prin a observa că niciuna dintre traducerile pentru Madame Bovary, nu s-a bucurat din partea criticii literare de o prefaţă care să o salute ca pe un „mare eveniment al limbii şi literaturii române”, aşa cum a fost cazul pentru traducerea capodoperei proustiene din 1945. Aceasta era acompaniată de prefaţa lui Tudor Vianu (reluată în ediţia din 1968), care schiţa acolo şi o critică a traducerii, care se anunţa pe atunci integrală, întreprinsă pînă la un punct de Radu Cioculescu, continuată după moartea acestuia de soţia lui, Eugenia Cioculescu.
Cînd vorbesc de „traduceri”, mă refer la cele apărute în volum, avînd o structură de ansamblu, care se pretează mai bine la o prefaţă sau la un cuvînt înainte şi nu la traducerile fragmentare, apărute în periodice şi care, reiau, e drept, forma foiletonistică iniţială a originalului. De aceea, voi lăsa la o parte fragmentele din Doamna Bovary publicate de Eugen Vaian în jurnalul Adevărul spre sfîrşitul secolului al XIX-lea (1892), dar voi trece în revistă versiunea, destul de reuşită, a lui Ludovic Dăuş din 1909, reeditată în 1915 şi 1925 şi cea a lui Lascăr Sebastian (1940) aproape inaccesibilă actualmente în bibliotecile publice, care, după ştiinţa mea, nu a fost reeditată, amîndouă însă lipsite de prefaţă sau cuvînt introductiv, cum ar fi meritat, desigur, capodopera lui Flaubert.
Situaţia se schimbă odată cu traducerea-retraducere a lui Demostene Botez din 1956, reeditată în numeroase rînduri şi devenită prin publicarea ei revizuită, în ediţia critică îngrijită chiar de Irina Mavrodin, traducerea consacrată, „canonică”. Aceasta se bucură de prefeţe scrise de critici reputaţi, adeseori universitari cunoscuţi, începînd cu cea semnată de Tudor Vianu (1956), apoi de Aurelian Tănase (1959, 1962, 1965, 1967 şi 1968), de Henri Zalis (1970), de Luminiţa Paştina-Ciuchindel (1973). Dar în toate aceste discursuri de escortă este supusă analizei opera lui Flaubert şi nu modul în care ea a fost tradusă, singura excepţie constituind-o subsecţiunea din studiul introductiv la ediţia critică (Univers,1979) al Irinei Mavrodin numită „Lecturi româneşti ale operei lui Flaubert”. Aici, destul de fugitiv, reconstituind istoria traducerilor cărţii lui Flaubert în română, autoarea repune în drepturi traducerea drept cea mai importantă „lectură” a unei opere, idee care o preocupă şi la care revine în eseurile sale: „ş…ţ dacă orice lectură este o activitate creatoare (în funcţie de competenţa şi performanţa mobilizate), traducerea ca scriitură a operei (într-o altă limbă) este lectura creatoare prin definiţie.” (Mavrodin, 1983: 6, traducerea noastră).
Încetul cu încetul traducerea „canonică” a lui Demostene Botez începe să fie contestată şi supusă unei „critici a traducerii”, disciplină creată prin analogie cu cea literară şi practicată în presa literară mai ales prin „cronica traducerii” dar destul de bine integrată şi în eseu, dacă ne gîndim la scrierile Irinei Mavrodin sau în prefeţe, cum vom vedea în continuare. La fel se petrec lucrurile cu versiunea lui Alexandru Hodoş pentru Salammbô, sau a Luciei Demetrius pentru Educaţia sentimentală, pentru a ne rezuma doar la marile romane flaubertiene, ale căror transpuneri încep să fie simţite drept caduce, inactuale, fenomen firesc în condiţiile evoluţei limbii, a viziunii asupra traducerii, tot mai atentă şi mai respectuoasă faţă de dimensiunea culturală a textului tradus.
Iată în acest sens un eşantion de critică a traducerii făcută de Irina Mavrodin în calitatea ei de teoreticiană dar şi de practiciană a traducerii, iar în cazul lui Salammbô chiar de „retraducătoare”, care îşi propune să corecteze şi să amelioreze traducerea predecesorilor, conştientă însă că nu există o traducere definitivă şi că nu există o singură traducere reuşită:
„Traducerea din versiunea I (Hodoş, n.n.) suferă de o lipsă de precizie filosofică, teologică de asemenea, care ne poate îndreptăţi să spunem că textul lui Flaubert a fost deformat, distorsionat, dus într-o zonă înceţoşată, printr-un mod de a traduce care «sună bine», dar care atinge aproape limita contrasensului. Să spunem că, în momentul în care traducea Alexandru Hodoş Salammbô, domnea această concepţie de a aduce textul tradus spre cititor, cât mai aproape de acesta, de a i-l face cît mai accesibil, de a-l scuti pe cititor să caute într-un dicţionar român-român cuvinte pe care el nu le cunoaşte. Mai domnea, cu siguranţă, şi concepţia cu efecte de mai lungă durată şi acţionând pe o rază mai lungă – în virtutea căreia traducătorul credea în frumueseţea în sine a cuvintelor, neologismele fiind considerate din start cuvinte dacă nu urâte, oricum neliterare, nepoetice, de evitat într-un text de Flaubert” (Mavrodin, 2009: 188).
Critici globale sau punctuale sînt formulate pentru traducerea lui Demostene Botez în prefeţele la două retraduceri din epoca „postcomunistă”, Doamna Bovary de D.T. Sarafoff (Polirom, 2000) şi Madame Bovary (Art, 2010),care păstreză titlul original, de Florica Ciodaru-Courriol.
Prima dintre acestea, semnată printr-un pseudonim colectiv este coordonată de Ioan Pânzaru şi implică un grup de studenţi ale căror nume figurează în prefaţa semnată de profesorul lor, în care acesta vorbeşte clar de proiectul de retraducere şi „restaurare”, elaborat „împotriva” traducerii lui Demostene Botez. Cu o lăudabilă onestitate intelectuală profesorul şi traducătorul Ioan Pânzaru recunoaşte meritele predecesorului său, socotindui traducerea „echilibrată, în general corectă”, mărturiseşte că a preluat unele soluţii adecvate ale acestuia dar semnalează şi analizează şi unele greşeli, pentru a ajunge la concluzia justificată, că traducerea lui Botez este „inacceptabilă astăzi pentru un editor care îşi respectă cititorul”. Ca şi Irina Mavrodin, Ioan Pânzaru identifică şi tendinţele dominante în traducere din epocă: înfrumuseţarea textului, corectarea lui prin eliminarea repetiţiilor, preferinţa pentru neaoşisme în locul unor neologisme, sărăcirea traducerii prin eliminarea termenilor tehnici sau familiari, a unor aluzii sexuale, o atitudinea paternalistă faţă de cititor. Cum spaţiul acestui articol nu permite o analiză şi o critică comparativă a traducerii puse în oglindă cu originalul, vom spune doar că ea respectă dimensiunea culturală a acestuia din urmă, pune în valoare nuanţe ale textului flaubertian, sarificate de predecesori, se adresează clar cititorului contemporan, dar păcătuieşte faţă de acestea prin unele note de subsol „paternaliste”, care pot induce ideea unui cititor fie neavizat, fie leneş şi care, credem noi, trădează perspectiva unui foarte tînăr traducător, desigur, studenţii colaboratori. Această perspectivă paternalistă, protectivă faţă de cititor o găsim mult mai accentuată în retraducerea semnată de Florica Ciodaru- Courriol în care se găsesc peste nouăzeci de note de subsol, faţă de doar douăzeci cît are ediţia critică. În nota-postfaţă pe care traducătoare o semnează, proiectul de retraducere este clar formulat, însoţit de critica punctuală a unor soluţii nepotrivite sau greşite, făcute de predecesori. Aceştia nu sînt numiţi dar pot fi identificaţi prin soluţiile lor, unele dintr-o mai „veche traducere” (cea a lui Botez), altele din „traduceri mai recente” (cea a lui Sarafoff), cum se spune în „Nota traducătorului”. Remarcăm simţul critic deosebit de fin şi vigilent al retraducătoarei, ca şi curajul de a propune păstrarea în traducere a titlului original, soluţie inspirată după părerea noastră. Ea corectează atent soluţiile mai puţin adecvate sau neadecvate ale predecesorilor şi ilustrează relevant tendinţele actuale ale traducerii prin neîndepărtarea de textul francez, fără a-i sacrifica, însă, expresivitatea.
Cîteva cuvinte şi despre traducerea Irinei Mavrodin. Se vorbeşte mult în lumea traductologiei despre proiectul de traducere, în funcţie de care e firesc ca o traducere să fie „judecată”. În cazul Irinei Mavrodin am putea vorbi de retraducere, în sensul de o nouă versiune, adresată publicului contemporan, dar, socotind după aparatul ştiinţific care o însoteşte (prefaţă, note, tabel cronologic), şi de o nouă ediţie critică (prima publicată în România îi apaţine de asemenea). Ne amintim că acolo traducerea lui Botez era uşor revizuită, aşadar, procesul şi proiectul de retraducere îşi are, în acest caz, germenele în această prima revizuire din 1979. Dar cea care a realizat ediţia critică a operei lui Flaubert este şi traducătoarea a mare parte din opera acestuia şi o poeticiană a traducerii care a reflectat la marile principii ale actului de transpunere, iar în ultimii ani a scris multe eseuri şi „fragmente” (cum îi plăcea să spună) despre traducere, practicînd uneori şi o critică a traducerii, după cum am văzut şi a textelor flaubertiene. Mai bine de trei decenii a tradus şi retradus, cu intermitenţe, din cărţile lui Flaubert (Bouvard şi Pecuchet, Dicţionar de idei primite dea gata, Străbătând câmpii şi ţărmuri), dorindu-şi să dea propriile versiuni acolo unde cele existente nu mai erau actuale şi o nemulţumeau pentru unele strategii şi tipuri de soluţii (Salammbô, Educaţia sentimentală). Ultima traducere pe care a făcut-o din marele romancier, Doamna Bavary, se bucură astfel de un climat flaubertian şi de un context deosebit de fecunde, care au hrănit intens munca traducătoarei, permiţîndu- i intimitatea, dar prin intermitenţe, pe de o parte, prin texte teoretice, pe de altă parte, distanţa faţă de text.
Cum era de aşteptat pentru cei care i-au citit marile traduceri (dacă ne gîndim doar la integrala proustiană) şi Doamna Bovary tradusă de Irina Mavrodin are fluenţa şi expresivitatea originalului, îi respectă ritmul şi tonalitatea, îi dezvăluie şi redă subtilităţile, nu atenuează şi nu elimină tehnicitatea unor termeni, lăsînd loc neologismelor unde este cazul, fără a o încărca nejustificat cu note. La acestea se adaugă acel plus, datorat pesemne talentului şi vocaţiei, care face ca la lectură să simţi în acelaşi timp originalul dar şi traducerea, după cum bine spunea chiar Irina Mavrodin, comentînd o altă traducere de excepţie : „Originalul era acolo, îi simţeai bătăile inimii, dar nu mai puţin vie era şi prezenţa noii rostiri ş...ţ” (2001).
Cred că această versiune „mavrodiniană” pentru capodopera lui Flaubert are toate şansele să devină noua traducere „canonică”, pentru decenii întregi şi că îşi va lua locul cuvenit de mare traducere în ceea ce Irina Marodin numea, cu un spirit deosebit de modern care îi este caracteristic, „seria deschisă a traducerilor”.

Irina Mavrodin (coord.), Cahiers roumains d’études littéraires, no. 1, Dossier : Poïétique/ Poétique de la traduction, Editions Univers Bucarest, 1983.
Irina Mavrodin, „Când frumuseţea o contemplu-n tine” (cronica traducerilor Poeţi francezi din sec. al XVI-lea, trad. Miron Kiropol), în România literară, nr. 24, 2001.
Irina Mavrodin, Partea şi întregul – eseuri sau obsesii fragmentare, Scrisul românesc, Craiova, 2009.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara