Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Despre prietenia dintre scriitori de Gellu Dorian

Există prietenie între scriitori? Din propria experiență, aș fi înclinat să cred că există. Dar imediat apare îndoiala. Și asta datorită unei triste experiențe recente, despre care, totuși, nu voi vorbi aici.
Am considerat de la început, de cînd mi-am dat seama de acest sentiment, care are carată de valoare fundamentală, printre puținele care au dăinuit peste timp, că „prietenia este sufletul pereche”, după o spusă atribuită lui Aristotel. Nu știu dacă ea, prietenia, vine din educație sau este un datus nascendi, așa cum este talentul. Dar ca și talentul, dacă prietenia nu se cultivă cu consecvență și nu i se recunoaște de la început valoarea fundamentală, atunci ea nu se poate numi prietenie, ci cel mult amiciție, chestiune care ține de un interes de moment, fie reciproc, fie unilateral. În prietenie trebuie să fie pereche sau grup sudat. Chiar dacă nu este de scriitori, o pereche exemplară în literatura lumii, fie ea și mitologică, este cea dintre Ghilgameș și Enkidu. Și ca să întăresc ideea, mă întorc la Aristotel, care l-a educat, printre alții, și pe Alexandru Macedon și în acest spirit, al prieteniei. Toată adolescența lui și campania de cucerire a Orientului Mijlociu a fost însoțit de un prieten adevărat, Hephaestion, despre care se spunea că ar fi avut altă înclinație pentru prietenul său, contrazisă de timp prin heterosexualitatea dovedită a lui Alexandru cel Mare. Că prietenia a fost „pereche”, după definiția dată de Aristotel, s-a dovedit pînă la urmă a fi așa, atunci cînd medicului care i-a greșit îngrijirea prietenului său sau nu a avut suficientă grijă de el, Alexandru i-a tăiat capul, cerînd disperat să-i fie salvat prietenul. Acesta i-a fost alături pînă la moarte, cultivînd o prietenie exemplară.
Am putea oare da exemple de prietenie exemplară și în literatură, între scriitori? Și mă gîndesc doar la scriitorii români care alcătuiesc cele aproape două secole de literatură română, clasică și modernă. Gîndul m-ar duce, cum pe mai toți, la prietenia dintre Creangă și Eminescu. Dar oare i-a răspuns Eminescu cu aceleași sentimente curate, fie ele și exprimate banal, dar sincer de prietenul de la Iași? I-ar fi răspuns, dacă l-ar fi ascultat să părăsească Bucureștii, loc de pierzanie pentru poet, unde și cei mai apropiați, ca Slavici sau Maiorescu, poate chiar și Caragiale și Delavrancea nu i-au oferit pe tavă aceleași sentimente de prietenie sinceră ca ale humuleș tianului, care la doar șase luni de la moartea prematură a poetului se stinge și el, nu numai de boală, ci și de tristețe. Prietenia Veronicăi Micle nu poate fi adusă aici în discuție. Dragostea nu intră în categoria de valori fundamentale: în dragoste poți trăda și reveni, și s-a dovedit și în acest caz, în prietenie, în schimb, nu este loc de trădare. Dacă aceasta apare, înseamnă că nu a fost vorba de prietenie, de suflet pereche.
Breasla scriitorilor, de cînd există ea organizată, în „societate” – de o sută nouă ani! – sau în „uniune” – de șaizeci și opt de ani –, nu poate oferi exemple de prietenii demne de urmat. Poate, în schimb oferi exemple de „victime”, de la cele de tip Dimitrie Anghel-Șt.O. Iosif, datorate unei iubiri nefericite față de o frumoasă și mai puțin talentată poetă, ori la cele de factură dușmănoasă, de fond ideologico-bolșevic, de tip Lucian Blaga-Mihai Beniuc. Iar în această categorie exemplele pot curge gîrlă. Dar nu despre dușmănie vorbim aici, o tară iscată din vanități și orgolii, că am înnegri multe pagini, ci despre prietenii între scriitori, prietenii exemplare, demne de a fi puse în valoare, ilustrative pentru aceste timpuri, cînd breasla scriitorilor, compusă din peste 2 500 de scriitori, dar și din încă pe atîția pretendenți, care, din frustrare, ajung să arunce gaz pe focul pe care unii nemulțumiți, din invidie și prostie, îl aprind din cînd în cînd, este scoasă în arenă nu pentru faptele sale culturale, pentru menirea pe care o are conform statutului de organizare și funcționare, ci pentru niște bănuieli ivite în capul încețoșat al unora, deteriorînd imaginea scriitorului în fața opiniei publice, care își arată oprobriul prin ignorarea scrierilor acestuia. Și atunci, cum să mai putem vorbi noi despre prietenia dintre scriitori, chiar dacă, nu aparent, ci în fond, prietenii au existat și există în rîndul celor peste 2 500 de scriitori români în viață?
Aș putea începe cu un exemplu de „prietenie creativă” – dar din păcate dintre cei care au constituito nu mai trăiește nici unul –, cum ar fi prietenia dintre membrii Cercului de la Sibiu. Înaintea lor ar fi putut fi dați ca exemple bune cei din cercul de la Albatros sau cei de la Kriterion. Însă acestea au fost mai mult „prietenii literare”, de cerc profesional, care se doreau rotițele care să pună în mișcare noi paradigme în literatura română modernă și mai puțin prietenii în sensul celei de „suflet pereche”, fără de care nu se poate concepe cu adevărat o prietenie durabilă, cu conviețuire socială, de grup, de pereche: prietenia este obligatoriu cu dus-întors, cu participarea dezinteresată a ambelor părți, nu poate fi unilaterală, doar dintr-o singură parte! Cultivarea acestui sentiment nu se poate observa în aceste cercuri. Poate pînă la un moment dat unele prietenii păreau consolidate și demne de dat exemplu, dar odată cu apariția Jurnalului lui Mihail Sebastian, o sumă de astfel de prietenii încetățenite s-a demontat și ne-am trezit într-o lume scriitoricească schismatică, urîndu-se, trăind întro falsitate, care a devenit de la impunerea ideologiei comuniste terenul fertil al vînătorului și al vînatului, al călăului și al victimei. Și de unde să poți privi, prin ce unghi, prieteniile între scriitorii români din acea perioadă?
Doar un exemplu de cum a distrus prietenii consolidate ideologia comunistă de tipologie bolșevică este cazul lui Ștefan Aug. Doinaș, condamnat politic și scos din închisoare cu angajament la Securitate, activitate în urma căreia cîțiva buni prieteni, printre care Dinu Pillat și B. Grămescu, au suportat consecințele și și-au ratat destinele. La reabilitarea lui Ștefan Aug. Doinaș de la Clubul Prometeus, imediat după moartea lui, l-am văzut plîngînd și implorînd iertare pe Nicolae Balotă și am trăit pe viu sentimentul de prietenie ratată din cauza unui sistem care a cangrenat toată România acelor ani, cangrenă care nu se mai vindecă nici azi, și nici mîine nu se va vindeca. Dar astea au fost blestemele acelor vremuri. Poate că suferințele au consolidat altfel de prietenii despre care trebuie scrise studii aplicate. Ceea ce scoate la iveală acum Ioana Diaconescu din arhivele CNSAS, cît pun și acestea la dispoziție, poate așeza pe tavă măcinarea acestui sentiment și transformarea lui din prietenie în dușmănie, boală care, în subliminal, lucrează și acum în mințile și sufletele unora care fac ravagii într-un sistem de valori consolidat, cu dorința de a distruge prietenii și a crea dușmănii devastatoare.
Experiența mea, de care pomeneam la începutul acestui articol, mă face să cred că o prietenie între scriitorii români, nu toți la un loc, asta nu se poate, ci poate fi numită doar solidaritate de breaslă, ar putea exista. Timp de peste douăzeci și cinci de ani am trăit o prietenie între scriitori, cea a Grupului de la Durău, în care prietenia adevărată, de familie, a ținut vie o relație pe care nu o vedeam irosită nici într-un fel. Șase scriitori – nu voi da nume, pentru că unii dintre ei s-au retras, fie din voință unilaterală, fie din plictiseală sau frondă – au durat o prietenie, exemplară pot spune, în spațiul literaturii române vii (cei rămași în grup dau semne că prietenia va continua mult timp de aici înainte!). Subțierea grupului de bază mă face să cred acum că, totuși, prietenia, cea a „sufletului pereche”, nu poate exista pînă la capăt decît în mintea, sufletul și inima celor care cred cu adevărat în acest sentiment fundamental al omului, celor care nu cîntăresc în fiece clipă fapte, gesturi, nu sunt atenți la bîrfe și gloriolele pe care alții le au pe moment și la care vrei și tu să ajungi, dînd cu piciorul la ceea ce ai clădit dimpreună un sfert de secol... Ca să-l parafrazez pe B. Franklin, spun că cine renunță la prietenie pentru glorie nu merită să aibă parte nici de prietenie, nici de glorie! Dacă un astfel de sentiment nu se trăiește tot timpul ca la început, înseamnă că ai pierdut îndemînarea cultivării lui și sufletul tău, unde acest sentiment trăiește, se usucă, înțelenește. Că nu-i așa, „prietenia se cultivă mai greu decît pămîntul!”
Ceea ce mi se pare firesc să se întîmple acum, cînd dușmăniile par a fi cîștigat mai mult teren decît prieteniile, în conglomeratul pe care-l constituie în prezent breasla scriitorilor români, care, pentru unii este gata să se scindeze și este nevoie de o reformă, dar idei nu sunt, ci doar interese, iar pentru alții, care sunt în interiorul ei, cunoscînd bine situația, nu există nici un pericol și uniunea merge bine, ar trebui să se ajungă la o reconciliere, la o așezare a breslei în ochii lumii. Iar dacă nu este posibil, în urma deciziilor judecătorești definitive, soluția de protecție este ignorarea atacurilor, pînă la epuizarea forțelor celor care, greșind ținta, au tras asupra lor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara