Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Despre poezie/Despre cenzură de ---

Republicându-şi volumul de debut ca poet, aşa cum o face, Cassian Maria Spiridon se nedreptăţeşte pe sine pentru că pune accentul pe modul monstros – să o recunoaştem! – în care acesta i-a fost cenzurat.

El întrerupe din loc în loc lectura cărţii sale, o bruiază chiar prin intercalarea paginilor care, la întâia editare, au izbutit, aşa schilodite cum erau, să se strecoare pe sub furcile caudine ale cenzorilor. Demonstraţia despre ticăloşia celor care i-au mutilat cartea este cum nu se poate mai elocventă, dar procedând în felul acesta poetul îşi estompează poezia proprie, întunecând eclatanta ei originalitate. Luptătorul cunoscut împotriva regimului comunist îşi ia încă o dată revanşa dar cu un preţ mare căci raţiunile politice pe care le evidenţiază scot pe un plan secundar poezia din volumul de debut. Problema care se pune acum este de a şti dacă această apariţie editorială, de acum, este de luat în seamă prin cât documentează despre regimul abolit în 1989 şi despre modul acestuia de funcţionare în cultură, dacă ceea ce scria atunci tânărul poet spunea numai despre ororile acelui timp istoric, iar ceea ce publică acum autorul sunt doar mostre despre opoziţia sa la adresa dictaturii revolute. Avem oare de-a face cu nişte merite biografice care datează, istorice într-un fel, aparţinând exclusiv acelui timp? Sau dimpotrivă! Şi nu cumva toate acestea, oricât de cinic ar suna sentinţa, sunt fapte secundare şi dincolo de ele şi peste ele se înalţă poezia, singura cu adevărat importantă.

Surpriza, adevărata surpriză a acestui volum de poeme: Pornind de la zero, Ediţie necenzurată a cărţii de debut apărută în 1985, Editura Charmides, 2015, Bistriţa, Editor: Gavril Ţărmure, ţine de faptul că versurile lui Cassian Maria Spiridon transgresează cu succes epoca în care au fost elaborate, iar cenzorii care le mutilau ghiceau zadarnic într-un viitor indefinit nişte trame ale unui moment politic meschin. Ar fi cum nu se poate mai fastidios să inventariem ceea ce în epocă se numeau şopârle, adevărat limbaj esopic. Şi dacă cineva s-ar strădui să le culeagă din versurile poetului, şi atunci ce ar mai putea să spună ele celor de azi şi îndeosebi celor dintr-un eventual viitor. Ca să nu mai spun că multe dintre ele nu existau cu adevărat decât în imaginaţia ideologică a cenzorilor. Unele expresii vor fi bubuit năprasnit în mintea redactorilor de atunci, convertiţi la ordin în postura de jandarmi la pândă politică. Gândirea lor era duplicitară pentru că ei reconstituiau continuu chipul şi conţinutul opoziţiei la regim, identificând-o, de parcă i-ar fi diagnosticat acesteia justificarea. Ce vor fi spus şi ce vor fi gândit ei la exprimări ca acestea: „glonţul turnat pentru inima mea / umblă rătăcind prin lume / mă caută fără odihnă / închis în dosare”, sau: „câţiva oameni erau dispuşi să moară/ alţii nu erau / alţii nu erau nicicum / iar alţii deloc //..../ cîteva grame de plumb sunt gata / să-mi intre în craniu/ iar altele aşteaptă până le vine şi lor repartiţia / altele fac şi ele ce pot //.../ cîteva clopote bat pentru mine / altele bat pentru ploaie / altele bat utrenia/ altele vor bate şi după”, sau: „printre bălării şi plutoane de execuţie”, sau: „în haina păroasă a vremii / ca o vietate după gratii”, sau: „în zadar părul meu cade / în zadar mâinile mele în piaţa oraşului cer / libertate”, sau: „ recunosc/ încă mai cer libertate // în umilinţă feroce / gândesc şi aştept / Moartea/ vine oricum”. Aceasta este şiretenia istoriei, că exasperarea din comunism, provocată, iscată de rigorile aberante ale regimului, este tot atât de valabilă şi astăzi nu pentru că regimul pervers s-ar fi perpetuat sub cine-ştie-ce deghizament ci pentru că respectiva poezie este nu doar o reacţie la o ideologie cât, mai presus de toate, manifestarea unui suflet iar acesta, cu toată problematica lui, este etern.

Poezia lui Cassian Maria Spiridon este una a exasperării, rugoasă, abrazivă, aspră până în exces, scrâşnită în felul ei, nu din punct de vedere ideologic în primul rând ci existenţial, la antipodul hedonismului estetic şi totuşi, cu tot realismul ei sumbru, deloc vulgară ci făcută nu să placă ci doar să exprime. Ce şi cum să exprime, aceasta este important, fiindcă mai rar nişte texte poetice ca acestea, ce nu datează chiar deloc. E aici adesea un fel de desen cenuşiu pe cenuşiu, o banalitate exasperantă, un prozaism în exces, un patetism învins care, chiar prin acunderea lui sub pâcla cuvintelor, îşi trădează prin absenţă caracterul copleşitor, înăbuşitor, precum în peisajul urban din următorul Poem uman: „duc viaţa/ celor din marile oraşe / ale industriei şi învăţăturii / localităţi împărţite pe zone // duc şi nu mă plâng / dar nici mă felicit / la etajul doi al unui bloc oarecare / viaţa // străzile la anumite ore pustii / casele oarbe femeile singure/ goale rătăcind din cameră-n cameră/ copiii adormiţi / întoarcerea din schimb a bărbaţilor // gongul Mitropoliei bătând miezul nopţii”. E aici o claustrare într- o atmosferă ternă, sufocare în antipoetic. Lirismul se realizează printro autoreferenţialitate abruptă. Poetul se spune pe sine ca miez al istoriei pe care tocmai o trăieşte, dar stările sale sunt veşnice, universal valabile, ca în acest abia schiţat autoportret: „liber / m-am aflat în mâinile vieţii / pornind de la zero / gâtuit de revoltă şi / singur” sau: „ unde istoria-i ca o prăvălire / - necontenită şi rece - / unde se aleargă prin sufletul străveziu al zăpezii”. Conturul poemelor are ceva din eleganţa secretă a unui neorealism fără vârstă precum în acest Pastel tragic: „în ziua dinaintea morţii / trandafirii îngropaţi până la gât / pregătiţi pentru iarnă / înfloreau // o femeie înşira la uscat rufe / lumina pâlpâia liniştit / pe cer steaua tăia o cale de frig”. Este interesant că într-o atare poetică sumbră, până şi fiinţa iubitei se contaminează cu deriziune: „femeie fiinţă a limitei şi a speranţei / a încrederii şi ascultării / fiică a supunerii negative/ a strigătului şi a retragerii / glas al iubirii şi înţelegerii interioare / isterie a vieţii şi durerii / degetele tale mângâie obrazul ascuţit şi neras / îmi punctează prezenţa”. Poate fi ceva mai antipoetic în sensul subminării clişeelor consacrate în lirica erotică a lumii? Şi acestora le pot fi alăturate tot altele şi altele într-o adevărată competiţie a prozaicităţii sentimentelor exasperate, precum: „îmbrăcată astfel/şerpuitoare şi tristă / cu sânii goi/îngheţaţi în albeaţă/ cu mâinile singure / (după ce atâta timp au strâns iubitul) / cu privirea alături de corp / descăpăţânată / în batjocură / la întâmplare/ cum ai căsăpi oi şi alte animale mărunte/ înstrăinată / cu pielea inimii zbârcită/ mascată cu dinţi şi cu păr // dragostea mea cine te ştie / cine vrea să te ştie/ să te suporte / oricum/ hăcuită / ca o destrăbălare / a creierului înfierbântat/ de alcoolul indiferenţei”.

Un scepticism radical caracterizează poezia aceasta, o reducţie continuă la acel zero mereu amintit, începând cu titlul cărţii, ceea ce înseamnă severitatea de a nu-şi îngădui nicio iluzie, nicio speranţă, nicio salvare. Numai că starea respectivă este doar una a pre-crizei, una care pregăteşte explozia: „starea de zero / starea şovăitoare / cuprinsă în lipsa de sens/ stare din care pornim / cu picioarele goale / de la roca virgină / pornim în explozie”. E chiar sentimentul zădărniciei copleşind eul poetic: „pentru că mişcările sunt inutile / faptele sunt inutile / obiectele cerul... / sunt inutile / recunosc că sunt inutil / ca o sabie care n-a mai plecat / la război / ca o carte pe care nimeni nu vrea / să o citească / ca un univers / fără planete locuite / ca un răcnet al materiei / în răscolire”. Rareori un poet de la noi a fost într-atât de necruţător cu el însuşi, cu poeticitatea ce i s-ar fi cuvenit. Urându-se pe sine, căci se proclamă sac purtător de nelinişti, iar apoi unul care duce sacul de nervi, cu o viaţă trăită în batjocură, pe care o descântă cam aşa: „singur sunt şi nu-mi pasă / asta da! zic şi eu că e viaţă/ păsări animale şi peşti / asta zic şi eu că e viaţă/singur / cu ochi de cenuşă/ asta da! zic şi eu că e viaţă / dar/ prea puţin îmi pasă / de planete/ de cărţile sfinte/ de muzici / da! Prea puţin şi de mine...” Şi tot aşa mai departe, într-o continuă coborâre spre deriziune, spre neînsemnătate, spre des invocatul punct zero al existenţei într-atât de precare.

Cânturile ce alcătuiesc mai amplul poem Viaţa continuă, unsprezece la număr ca şi cele unsprezece elegii ale lui Nichita Stănescu, sunt şi ele de un lirism încă şi mai radical abstract decât acele al precursorului atât de faimos. Aici abstractul este pus în evidenţă prin scoaterea lui în chenarul unor cuvinte de o concreteţe vehementă, prin înşiruirea substantivelor, a adjectivelor, minime dar percutante, şi a verbului mai mereu exploziv. Lirismul abstract, ceea ce nu este neapărat un oximoron, ţine de intelectualitatea acestei poezii, o poezie scrisă într-o vreme în care literatura română, poezie şi proză artistică, excela ca vocabular printr-o ruralitate pestriţă, dar aici nu este doar mediul urban ci o modernitate vecină cu dezvoltarea ştiinţelor, neologismele fiind mereu prezente ca într-un registru normal. Faţă de momentul când îşi scria aceste prime poeme, şi prin această caracteristică a limbajului Cassian Maria Spiridon este un autor din viitor, aparţinând secolului XXI şi nu aceluia în care şi-a scris cartea de început. Iată exemple culese la întâmplare: „rigoarea/ perfecta rânduire/ materia născând/ cu o forţă oarbă necunoscută/ atroce/ trăitoare în cazane de smoală/ de viruşi// iată viţelul de aur/ materia în strălucire”. Sau: „viermele versatil şi milos/ golgota împădurită cu stâlpi/ balamalele cerului răsturnate în neruşinare/ gata de naştere/ calculatorul/ înmulţitorul faptelor/ mesia cel de toate zilele// magie glorie sordidă/.../ în hohotul cosmic al perpetuării/ vântul solar/.../ nesfârşit ca zumzetul/ cercetez catacombele”. Iată şi alte câteva lexeme, mici noduli verbali, nuclee în care sunt condensate o sensibilitate şi o gândire, deopotrivă explozive: „zeul deriziunii”, „spiritul îngheţat al formei/ scheletul iluzoriu de care mă apropii/ liniştindumă”, „palestra încărcată/ imaginea în spaţiu/ multiplicată/ cardiograma cenuşii/ a pietrei sfâşiate/ spânzurătorile galopante/ ale devălmăşiei” „zâmbetul virginal al materiei”. Aşadar, prin problematică şi limbaj, Cassian Maria Spiridon este un precursor pentru noul secol ce se anunţa şi pe care tocmai îl trăim, un precursor precum, de exemplu, şi în acest scurt poem: „să ne culcăm pe patul/ nevăzătorilor din prima generaţie/ să nu mai vedem găurile şi molozul/ altarele şi zeii decapitaţi/ mâinile cu şurub şi picioarele/ încălţate cu piuliţe şi şaibe/ trupul sprijinit în cuţite de strung/ să folosim patul tare/ acoperit/ cum carnea acoperită de şpanul ghilotinei// să lunecăm pe banda rulantă/ cu voluptate/ înstrăinaţi de fiinţă şi de raţiunea ei”.

Nu doar ca ideologie ci îndeosebi ca tip de poezie a unui scepticism radical, cenzorii poetului nu erau pregătiţi să îl primească. Au fost în schimb şi cu prisosinţă cei care i-au premiat volumul de debut. Prefaţa reeditării îi pomeneşte cu îndreptăţire atât pe unii cât şi pe ceilalţi. Ei binemerită, fie şi doar postum, oprobiul definitiv cei care au coborât la postura ancilară de călăi ai spiritului iar cei care au ştiut adevărul şi au avut curajul să afirme o valoare stima şi preţuirea noastră. Cassian Maria Spiridon se desparte abia acum de volumul său de debut ca poet, o carte care, bănuiesc!, l-a obsedat mult pe bună dreptate şi pe care a încercat într-un fel subteran să o refacă în toate celelalte cărţi ale poeziilor sale, străduindu-se să o recupereze din subteranele în care o închiseseră gardienii ideologiei blestemate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara