Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Despre poezia lui Ioan Pintea de Ion Pop

Scriu cu o anume întârziere despre poezia lui Ioan Pintea, pe care am urmărit-o totuşi cu mare interes, la apariţie, în volumele Frigul şi frica (1992), Mormântul gol (1999) şi Casa teslarului (2009), acesta din urmă sintetizându-le, şi la propriu şi la figurat, pe cele precedente. Unele texte sunt reluate, de altfel, de sub un titlu de carte sub altul, după revizuiri urmărind concentrarea, dar toate au o frapantă unitate de stil şi de viziune, vădind şi o constanţă remarcabilă a nivelului estetic. Stilistic, discursul său e al unui poet de factură intelectuală, ce-şi controlează foarte atent versurile, recurgând la o construcţie în mozaic: propune cu bună ştiinţă o notaţie cumva sfărâmată, uneori fără a evita preţiozitatea, ce atrage concretele în cercul unei reflecţii tensionate, alăturând insolit contrarii, în regim oximoronic, învecinând materii şi abstracţiuni, date ale trăirii fruste şi referinţe livreşti, şi ajungând în final la o viziune pe care o numeşte îndeajuns de curajos Viaţa pe un miriapod (titlu al unui ciclu din Frigul şi frica, cu o imagine mai apoi recurentă). Sugestia primă e destul de limpede, în sensul diversităţii, pluralismului trăirii, al unei dinamici care obligă mereu la schimbări de atitudine şi perspectivă, dar şi cu ceva oarecum repulsiv faţă de o realitate ce contrariază adesea, şi nu pozitiv, spiritul. În esenţă, se mizează şi se va miza pe asocierea opuselor, cu propuneri de convieţuiri şi simbioze între figuri ale impurului, dezvoltate adesea expresionist, prin dilatări şi deformări de linii, intensificări coloristice şi rupturi de echilibru, însă cu amprenta unui subiect dedat, ca preot oficiant, iluminării şi curăţiei spirituale. Un subiect pentru care urâtul şi răul vieţii continuă să existe sfidător şi agresiv şi solicită, tocmai de aceea, un soi de exorcizare, în parte realizată, în parte recunoscută ca eşuată, însă întotdeauna mobilizată, cu o anume discreţie, de energia transfiguratoare a mai binelui şi frumosului moral.

E de spus însă imediat – şi nu este o observaţie nouă - că Ioan Pintea e departe de a scrie o poezie strict subordonată canonului religios, în sensul formal al „ascultării” cuvioase, ci – dacă e să vorbim în termeni specifici – aceasta e mai curând una a „nevoinţei”, a strădaniei smerite de perfecţionare personală şi a lumii din jur, cu recunoaşterea implicită, inerentă, a slăbiciunilor şi căderilor oricărei făpturi. Fără retorică şi emfază (câteva titluri de poezii vorbesc despre „înfăşarea retoricii”), evitând aerul pedagogic de predică şi deosebindu-se radical, sub acest aspect, de lirica tematic apropiată a unui Ioan Alexandru din discursul de amvon al Imnelor, deşi aluzia la experienţa benefică a Pustiei nu lipseşte, - într-un loc apare chiar îndemnul direct „nu luaţi în deşert deşertul”. Excepţie fac doar câteva poezii din Mormântul gol, mai armonizate prozodic, în strofe şi ritmuri „clasice”, dar care rămân mai la suprafaţă, lăsând scheletul conceptual insuficient scufundat în substanţe mai dense. Poemele sale sunt, fireşte, infuzate de referinţe şi simboluri biblice (Ioan evanghelistul, Botezătorul, cel al Apocalipsei, familia sfântă, samariteanca, pildele sămănătorului, Lazăr, negustorii din templu, îngerimea plutind cu aripi protectoare, uneori obosite, prin şi peste lume) în general atent dozate şi neconstrângând procustian rostirea, orientând-o, bunăoară, spre apolog şi alegoria cristică, şi nici spre acel fel de „concetti” convenţionalizate la care recurg frecvent producătorii unui asemenea discurs pur ilustrativ. Dimpotrivă, poetul nostru procedează oarecum prin „ocoluri” doar aproximativ rotunjite într-o imagine strict articulată, îşi lasă fragmentată viziunea, lucrează artizanal detaliul imagistic, aproape de încifrare şi riscând ici-colo izolarea, dar lasă în genere un spaţiu rezonabil de mişcare reverberantă între un vers şi altul şi asigură acea deplasare „miriapodică” la care făceam trimitere, care e deopotrivă a „realelor” înregistrate şi a textului care le pândeşte apariţia. Căci poetul se şi vede, uneori, scriind.

În prefaţa la Mormântul gol, Nicolae Steinhardt a definit bine acest mod de a scrie, reţinând tocmai că „versurile se leagănă într-o dulce-acră incongruenţă, destramă imaginile şi le presară, scurtcircuitate, printre spre bătăi de ritm şi îmbinări cromatico-animaliere.” Şi tot aici se observă „senzaţia fidelă... a indisolubilei dedublări: cvasiexistenţialistă anxietate şi perfect clara neagitaţie contemplativă a izbăvitului”, precum şi faptul că „spectacolul se cumpăneşte şovăitor – între hidos şi himeric; tinde chiar spre un expresionism atroce”. Dar surprinde şi situaţiile în care „antinomiile şi exclusivităţile prind a dansa, a se strânge voioase de mână spre a învârti hora contrastelor, se gudură iubirea pe lângă ghilotină”... Mai direct ori în chip metaforic, sunt identificate astfel câteva dintre reperele acestei lirici nu puţin dificile la nivelul închegării stărilor ambigue prin imagini ce se dedau adesea la salturi peste rupturi tectonice ale mesajului, traducând inconfortul subiectului care priveşte, înainte de concilierea contrariilor, un univers ce pare a primi cu greu mesajul armoniei, spre care ţinteşte în ultimă instanţă poemul. Cutare pildă de ecou biblic vorbeşte despre sfărâmarea pietrei preschimbate trudnic, dar şi miraculos în pâine pentru mulţimi, dar care se reface ca substanţă minerală, nefiind primită; altădată amestecul promiscuu, impur, al elementelor decăzute de pe scara biologică, cu cele floral împlinite contrariază spiritul: „copţi ciorchinii viţei de vie / cad în paharele silei”, „ucigaşul mierlei duce pe umeri păsări migratoare”...

Răsfrângerile asupra limbajului poetic sunt solidare cu aceste apropieri dificile de lumea ce pare că preferă să insiste în confuzie şi inform. „Geometria n-are închipuire deloc” – ne spune un mic, exemplar poem edificator – „râsul rotunjeşte cele patru colţuri ale viziunii / cineva ocoleşte din obişnuinţă triunghiul / bufniţa cade mereu lângă via appia! / smochinul dă roade cu neruşinare / în faţa blestemului se usucă doar de dragul învăţăturii”. (E aici şi un exemplu pentru tehnica de atelier poetic, rafinată, a autorului: recursul la mai multe soiuri de tropi ce împacă noţionalul cu plasticitatea obiectuală şi cu emblemele intelectului, simbolice, parabola cu expresia comunicată limpede, incitând la o decriptare stratificată). În registrul metaforic al degradării expresiei, „căluşul de câlţi” şi „tusea” din unele texte se substituie lamurei verbale, iar în ce-l priveşte eul liric manifestă sugestiv oscilaţia între carnalul perisabil şi ameninţat de alterare, expresie totodată a suferinţei celui care vorbeşte, cu urmări asupra aproximării unui statut al limbajului plasat în strâmtul spaţiu intermediar dintre corporalitatea mutilată şi spirit: „două hălci de carne între care stă / un text / fac la un loc un text însângerat / două texte însângerate între care stă / o halcă de carne / însângerată o ureche ascultătoare / este o gură săturată cu câlţi / o gură vorbitoare peste o ureche / care citeşte auzind între / text şi halcă între / halcă şi text / î n s â n g e r a r e a / o, / definiţie duh purtat peste apele vesele.” Poezia apare asumată pe cont propriu, ca trăire ce-şi propune să refuze generalitatea goală, nu reuşeşte întotdeauna, însă încearcă: „cel muşcat are dreptul să vorbească despre muşcătură / nu despre şarpe”. Recurenţa unor imagini precum cea a pielii de bivol din care se fac tobe, amintirea taurului din curtea natală, jupuirile evocate din loc în loc atrag atenţia asupra acestei simbioze dintre trăirea cvasiviscerală şi expresia ei decantată sonor.

Cuvintelor li se atribuie o materialitate agresivă (ecou de prin Ion Mureşan): „vine cuvântul şi loveşte peste limbă / toate silabele sale invadează gura / boltind-o de prea mult urlet aşează mai în sus pe gât / căluşul de câlţi subţiindu- ţi pielea / precum despărţirea în silabe se face sinuciderea / precum sinuciderea se face despărţire /.../ laringele aude din toate părţile / aurita ureche a gloriei / către care naşterea cuvântului acesta ţipă / scâncind prima iluzie a ascultătorului.” Şi imaginea subiectului rostitor apare scindată, ori măcar obligată la convieţuiri încordate, traductibile teologic ca intruziuni ale tentaţiei necurate în luminozitatea credinţei: „am scris / niciodată nu voi mai scrie despre îngeri / fiindcă ei se întorc asupra mea asemenea diavolilor / în ceaşca aceasta de cafea neagră am descoperit / un înger căzut / în ceaşca aceasta cu cafea neagră am descoperit / un diavol sanctificat” /.../ Cum stăm noi toată ziua la pândă / cum stau ei toată ziua la pândă.” Pe uşa poemului pot intra deopotrivă Domnul şi spiritul răului, - „suntem în această cameră / în primul rând să o luminăm / cu toate că lumânările de ceară proastă / picură pe veşmintele cetăţeanului trist / noi ne facem datoria şi deschidem uşa pe care / intră Diavolul şi bunul Dumnezeu”. Şi intră amândoi, într-adevăr, numai că tăria de spirit a celui care deschide uşa nu e învinsă, îngerul obosit ce stă deasupra mormântului gol al Domnului se încăpăţânează „să ţină în gură scrâşnind cartea cea mică”... Un elogiu al discretei candele de sub icoană o vede „absolut nepăsătoare în faţa frigului şi a fricii”, lângă o „deznădejde de zile mari doar sufletul care / aşezat pe un covor zburător / are parte de o fericire deplină”... Îi lipseşte, zice poetul în alt loc, şi „întristarea deplină” ori gândul la „descompunerea ultimă”, stare deconcertantă în vremea noastră, dar care spune mult despre armătura ce dă tărie cuvântului poetic, devenit, în felul său, propovăduitor. Cu toate acestea „lehamitea”, descurajarea şi o supravegheată silă de ambianţa opacă la lumină şi înţelepciune, recalcitrantă adesea, nu poate rămâne nemărturisită, ca personală „armă atomică / împotriva maimuţelor şi a şobolanilor”, trăită paralel cu efigia biblică din alt poem, unde porumbelul duhului se poartă ostenit deasupra apelor. Un poem de referinţă, Vedere cu cina cea de taină, face o edificatoare trimitere la figura jertfei cristice, a „tristului miel îngrăşat pe nisipuri / păstorit de copii măcelari”...

E de spus că poetul nu e insensibil nici faţă de istoria recentă şi viaţa imediată – vezi trimiterile explicite le jertfele cam zadarnice din Decembrie ’89, asediul nou al minciunii şi căderile de tot felul. Împotriva tuturor răutăţilor zilei, „copilul phoebus”, dintr-un frumos poem cu acelaş titlu, rezistă în locuri strâmte, fisuri de zid, marginalizat şi precar, însă venind în întâmpinarea poetului cu care simte că face parte din aceeaşi familie.

Dacă suntem atenţi la evoluţia poeziei lui Ioan Pintea de la o etapă la alta, vom observa că, pe un fond tematic constant, cu teme precum cele amintite, are loc o anume limpezire, un câştig de fluiditate a discursului, o mai solidă articulare a elementelor lăsate mai de mult în suspensie în raport cu ansamblul poemului. E un impuls (auto)narativ şi confesiv mai marcat în Casa teslarului, unde se reţin şi poeme exigent alese din volumele precedente, unele deja revizuite şi concentrate, tendinţă reuşită de integrare a evenimentului cotidian în mici naraţiuni orientate discret spre sensuri parabolice mai înalte. Se manifestă mereu în ele grija echilibrării „lumescului” cu cele de dincolo de fire, dar devenite fireşti, astfel că poemele nu riscă, recurgând la referinţa cotidiană, nici compromiterea ironică sau grotescă a imaginilor sacre (Dumnezeu poate apărea reprezentat într-un scaun cu rotile fără a-i fi afectată condiţia divină, mai apropiată, astfel de lumea umană slăbită în geometriile ei iniţiale, sau se lasă dus de mână, blagian, ca un copil; coboară altădată, într-un text scris în limbajul colorat al graiului maramureşean, printre ţărani, bea cu ei dimineaţa „câte un păhăruţ de horincă”, poate fi văzut „plutind ca un personaj din rousseau vameşul”, cântă „haleluya! / cum ar spune leonard cohen şi artetha franklin”, un înger vorbeşte despre „l’esprit de finesse”...). Ipostaza preoţească a subiectului admite, la rândul ei, similare învecinări şi contopiri cu masa „poporului” păstorit, readucând în pagini sentimente foarte omeneşti pentru femeia iubită, cu care culege scoici pe o plajă olandeză, în timp ce „peste valuri a apărut hokusai” şi „dinspre port ca un corb uriaş / privea stalinist industrializarea”, rememorează mici isprăvi şcolare, se întoarce nostalgic spre universul satului de obârşie, punând sub un titlu cumva rilkean devenit şugubăţ cântecul de viaţă şi de moarte al poştariului de la runc”... etc. Asocierile dintre sacru şi profan, spiritual şi istoric sunt frecvente, - de pildă „stâlpul de foc” ridicat zidul berlinului în faţa inspiraţiei”... În tonuri familiare sunt evocate, cu procentul de gravitate inclus, câteva figuri de poeţi îndrăgiţi, de la domnişoara Emily Dickinson la Sylvia Plath şi „muza apollinaire”, vădind o paletă largă a adeziunilor şi afinităţilor, însă totul se integrează firesc în textele cu amprentă personală evidentă. Un poem antologic este, desigur, Călugăriţe pe schiuri sau seducţia gravitaţiei, unde subtila, discreta tensiune dintre regulile stricte ale ascezei monahale şi tentaţiile evadării în „lume”, sunt magistral sugerate. Ceea ce promitea să devină o imagine „feliniană”, ironic contrastantă, dintre semnele vieţii claustrale mănăstireşti şi libertăţile la care invită viaţa modernă, e adus în registrul ambiguităţii tandruînţ elegătoare, al unei prospeţimi a trăirii momentan descătuşate de un natural impuls uman, fără insinuarea nesupunerii şi rupturii, ci menţinând în echivoc pragul de unire/despărţire dintre două regimuri existenţiale în principiu dificil de conciliat. Faptul concret, oarecum insolit, localizat geografic, se lasă deplasat într-un spaţiu nelămurit, cum şovăitoare şi vagă e şi starea de spirit a „mireselor” nenuntite ce promit totuşi întoarcerea la vatra spirituală de care s-au desprins doar pentru moment: „am văzut călugăriţe / pe schiuri la piatra fântânele / în contrast izbitor între alb şi negru / aveau feţele îmbujorate şi mâinile umede şi fierbinţi / precum concurentele aprige în faţa unui mare / şi dificil campionat / făceau slalom printre troiene / o demonstraţie pe bune a libertăţii /.../ păreau dintr-odată păsări exotice / femei libere / logodnice mirese adolescente / mişcările lor aerobice / salturile lor în aer / aterizările lor graţioase şi tandre / schiul - / sportul acesta atât de laic în definitiv / (dar Papa?! Dar Papa?! întreabă ovidiu) / mi-au readus în suflet toate legile fizicii / şi ca într-o ilustrată de crăciun cu îngeri şi norişori / am întrezărit / la capătul pârtiei / păcatul sub forma strălucitoare a gravitaţiei”... Dar nu, apare şi promisiunea întoarcerii din nevinovata expediţie – „schiem până la dornişoara la pensiune / şi ne întoarcem” – însă finalul e lăsat suspendat: „deşi s-au făcut cercetări, spun salvamontiştii / nici azi nu se ştie în ce direcţie au dispărut / monahiile de la mănăstirea piatra fântânele”... E o mostră de felul cum poetul reuşeşte să realizeze simbioza cea mai convingătoare dintre „ocazia” cotidiană şi proiecţia ei simbolică.

La această oră, Ioan Pintea are deja o recoltă semnificativă de poezie ce-l individualizează în peisajul liricii româneşti actuale. Pe pragul dificil dintre solicitările unui univers tot mai dramatic laicizat şi evlavia trăită şi practicată ca oficiant al altarului, el propune, cumva „la mijloc de rău şi bun”, o soluţie de echilibru, de armistiţiu, după ce traversase terenul mult accidentat al datelor vieţii imediate, surprinse în stare de tensiune cu vizatele şi prescrisele Reguli. Frământarea şi neliniştea tradusă cu precădere în sintaxa sfărâmată a majorităţii poemelor anterioare celor din Casa teslarului (sugestie de artizanat modest şi smerit într-un atelier ocrotit de Spirit, însă cu geometrii cu linii deplasate, deformate şi refăcute pe rând cu o conştiinţă în stare de veghe), au ajuns treptat să se împace cu starea de contemplaţie ce caută înseninarea, dar nu poate face, totuşi, abstracţie de „toată grija cea lumească”. Aceasta se arată, în fond, benefică pentru un poet şi un om cu certitudini greu de clintit, nepuse de fapt, niciodată sub semne de întrebare, dar confruntate la fiecare pas cu probele, nu uşoare, ale realităţii date, acceptate ca fiind fireşti în lumea noastră, a oamenilor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara