Cuvintele curente ascund uneori poveşti nelămurite, mici mistere etimologice. Cele mai multe dintre dicţionarele noastre oferă o explicaţie destul de discutabilă a originii termenului pisică.

Acesta ar fi – după DEX, ca şi după Noul dicţionar universal (2006) şi Dicţionarul explicativ ilustrat (2007) – un derivat de la interjecţia cu care este chemată (strigată, poftită) simpatica felină: pis!. O evoluţie lexicală de acest tip este totuşi greu de acceptat, mai ales că nu i se prea pot găsi echivalente; mult mai uşor ne putem reprezenta procesul invers, prin care o denumire (folosită la vocativ) se transformă, prin abreviere, în interjecţie de apel (aşa cum pentru bă şi fă, de exemplu, s-a presupus provenienţa din bărbate şi fămeie).

De fapt, există o explicaţie etimologică mult mai convingătoare pentru pisică, dar aceasta nu a fost acceptată şi nici preluată de dicţionarele generale. Dicţionarul etimologic al lui Ciorănescu preferă aceeaşi stranie etimologie interjecţ ională („ideea de bază trebuie să fie aceea de mers silenţios”), a cărei origine pare a fi o remarcă avansată cu prudenţă de Lazăr Şăineanu, în Încercare asupra semasiologiei limbei române, din 1887 („numirile de mâţă şi de pisică... ar fi deci ambele onomatopoetice”). Dicţionarul limbii române (DLR, Tomul VIII, partea a 2-a, Litera P, pe-pînar, 1974) conţine tot explicaţia dominantă (pis + sufixul -ică), sugerând şi o alternativă, prin trimiterea către turcismul dialectal pisik. Argumentele pentru explicaţia prin împrumut (cel mai probabil, din turcă) sunt mult mai solide decât o ipotetică derivare interjecţională. Termenul turcesc pisik este astăzi considerat dialectal sau învechit, ceea ce nu contrazice o influenţă în stadiul mai vechi al limbii române. Cuvântul pisică e atestat în română în Pravila de la Govora (1640) şi apare în Biblia de la Bucureşti (1688): „târâtoarele ce se târăsc pre pământ, pisica şi şoarecile”. În Lexiconul de la Buda (1825), cele mai multe sensuri şi expresii sunt grupate la termenul mâţă, dar este înregistrat şi pisică. De altfel, în 1940, Sextil Puşcariu descria, în Limba română, repartiţia regională a celor doi termeni: „În Muntenia şi în sudestul ardelean se zice pisică; în restul României se zice mâţă. După cum un român (neinfluenţat prea tare de limba literară) întrebuinţează una sau alte din aceste două vorbe, îi poţi cunoaşte locul de origine” (1976, p. 209).

În dicţionarul turc-englez/englezturc Redhouse 1998, ca termen curent pentru pisică, în turca actuală, apare substantivul kedi, dar este înregistrat şi pisi, denumire a animalului „în limbajul copiilor”, despre care se spune că este folosit şi ca interjecţie de chemare. Mai multe studii şi dicţionare ale limbilor turcice (Kurtuluş Öztopçu, Dictionary of the Turkic languages, 1996; Turkic languages, 2004 etc.), ca şi paginile lexicografice din internet (wikipedia, wiktionary) indică marea răspândire a variantelor pisik, pişik, pişi în interiorul acestei familii de limbi, în primul rând în azeră şi turkmenă.

Aşadar, e foarte posibil ca pisic să fie în română un cuvânt de origine turcică, împrumutat ca atare şi care şi-a format cu uşurinţă un feminin, prin asimilarea finalei -ic cu un sufix deja existent şi care avea şi corespondentul feminin -ică. De altfel, denumirile pisicii sunt în română un bun exemplu al numeroaselor straturi etimologice şi al dificultăţii de a le separa: cătuşă continuă latinescul cattus, catta, prin diminutivare, dar şi-a pierdut sensul iniţial, păstrându-l doar pe cel metaforic (de instrument de fixare a membrelor); mâţă este probabil un element de substrat (cu corespondent în albaneză), dar forme asemănătoare există şi în limbi slave (balcanice) şi chiar romanice; cotoi e derivat de la un împrumut din slavă (kot), dar i s-a presupus şi o eventuală suprapunere cu vechiul termen latinesc. Nu e de mirare că denumirile unui animal atât de misterios şi de fascinant au etimologii complicate, cu ecouri arhaice şi orientale.