Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Despre parizianism şi alte nostalgii de Constantin Zaharia

Vine o vreme când paginile adunate de-a lungul anilor se cer puse între coperţile aceluiaşi dosar. Au fost scrise în lungi peregrinări prin Europa, unde scriitorul a zăbovit cu lunile prin diverse colţuri de provincie, lăfăindu-se la soare, intrând în biserici pentru a descoperi o pânză uitată a unui celebru maestru, ori cotrobăind prin arhive în căutarea unui personaj mai puţin cunoscut al cărui biograf năzuia să devină.

A legat aceste pagini cu o panglică în trei culori, galben, albastru şi alb. Erau culorile drapelului pe care îl arbora de fiecare dată când se instala în Thebaida sa, locul de singurătate şi de meditaţie, de fapt o adevărată proprietate de lux la Vichy. În fine, când a venit vremea să publice cartea ajunsă la maturitate, pentru că nu ştia ce titlu să-i dea, a numit-o pur şi simplu Jaune, bleu, blanc. Acesta pare să fie contextul în care volumul este publicat la Editura Gallimard, în anul 1927.

Autorul, Valery Larbaud (1881- 1957), provine dintr-o familie înstărită, proprietară a surselor de apă minerală de la Vichy Saint-Yorre, ceea ce îi asigură o existenţă lipsită de griji, precum şi posibilitatea de a călători în condiţii de lux. Pasionat de literatură, de cărţi şi de soldaţi de plumb, Larbaud îşi construieşte un univers aparte, care îi permite să evadeze din spaţiul familial apăsător. Biblioteca, îndelung admirată de prietenii care îl vizitau, a făcut obiectul unor aprecieri superlative: Léon-Paul Fargue o estima la cincizeci de mii de volume, legate în piele, la indicaţiile precise ale proprietarului. Alte mărturii vorbesc despre numai cincisprezece mii, la fel de luxos prezentate. Larbaud şi Fargue se întâlnesc în 1909 la înmormântarea unui prieten comun, Charles-Louis Philippe, scriitor cunoscut graţie romanului Bubu de Montparnasse (1901), care introduce în literatura începutului de secol XX mediul prostituţiei, dar şi pentru faptul că era membru fondator al tinerei Nouvelle Revue Française. Cei doi vor lega o prietenie temeinică, întreruptă brusc din motive neexplicate în 1924.

Larbaud devine un scriitor celebru odată cu publicarea volumului A. O. Barnabooth1, după ce, cu doi ani mai devreme, văzuse lumina tiparului nu mai puţin apreciata Fermina Márquez. Diarist remarcabil, autor de nenumărate carnete de călătorie, poliglot, erudit în adevăratul sens al cuvântului, Larbaud este nu mai puţin un traducător încercat: Coleridge şi Samuel Butler au fost tălmăciţi de el, fără a mai pune la socoteală coordonarea şi revuizurea traducerii în franceză a romanului Ulysses al lui James Joyce, cu acesta din urmă colaborând îndeaproape.

Să revenim însă la Jaune, bleu, blanc şi la legătura dintre Paris şi această carte de călătorii prin câteva ţinuturi europene. Conţinutul ei este încadrat de două texte – poate chiar trei dacă punem la socoteală poemul final intitulat La Rue Soufflot – despre Paris. Aşadar, un prolog şi o încheiere. Primul, Paris de France, este o interogaţie asupra ideii de parizianism şi o încercare de evaluare a puterii de atracţie a Oraşului-Lumină după la Belle Epoque. Cel de-al doilea, Rues et visages de Paris, dedicat lui Chas Laborde (un artist remarcabil, autor de gravuri care au ilustrat numeroase cărţi din perioada interbelică), aşază Parisul în perspectiva unei permanente fluidităţi, din care răsar câteva portrete şi locuri de neocolit, devenind astfel un epilog la cartea care povesteşte ce înseamnă a călători, activitate minunat subvertită de scurtul eseu Du vain travail de voir divers pays. Tocmai călătorul impenitent s-a nimerit să exprime inutilitatea deplasării în scopuri culturale, şi încă printr-un titlu care este un impecabil decasilab...

Un lucru este clar: în jurul anilor 1925, marile bulevarde îşi pierduseră puterea de atracţie pe care o exercitau înainte de 1914. Cohortele de pietoni la patru ace nu mai luau cu asalt Bulevardul Montmartre; boulevard des Capucines, rue Royale sau rue de la Paix nu mai atrăgeau la fel de mulţi plimbăreţi duminicali ca la începutul secolului, când un suveran european ieşit şi el la promenadă ca toată lumea se întreba, în faţa splendorilor vestimentare, unde este poporul. Ceea ce se întâmplă este un fenomen ce poate părea curios: un fel de gust pentru deghizare îi determină de parizienii avuţi să coboare la nivelul de eleganţă comună pentru a nu fi recunoscuţi sau pentru a nu epata pur şi simplu, iar pe cei săraci să-i imite pe cei dintâi pentru a nu fi luaţi drept provinciali sau şi mai rău, pentru ca apartenenţa lor socială să nu le trădeze rangul modest. Se produce astfel un fel de egalitate, în spiritul devizei republicane, pe care clasele superioare („La Haute”) o cultivă par charité („iubire pentru aproape”). Gustul pentru deghizare îi determină pe alţii, mai puţin numeroşi, să adopte poziţii excentrice ori costumaţii extravagante în faţa cărora nimeni nu se miră, căci mirarea trădează provincialismul. Un singur lucru nu poate fi ascuns: felul de a vorbi, care îl caracterizează imediat pe locutor ca aparţinând mediului burghez, provincial ori periferiei. Distincţia socială devine astfel un fapt de limbaj, dar şi de comportament, căci este mai uşor să identifici pe cineva care aparţine, spre exemplu, clasei nobile, decât pe un parizian de baştină, acesta din urmă fiind, din varii motive, aproape imposibil de găsit în stare naturală. Larbaud a avut de-a face cu personaje care se proclamau parizieni până la a şaptea spiţă, deşi mai la urmă avea să afle că respectivii se născuseră în provincie, unde şi crescuseră de altfel până la o anumită vârstă. De unde vine, atunci, acest refuz al originii nepariziene? Valery Larbaud, care detestă societatea de la Vichy şi care a petrecut o bună parte din viaţă la Paris, nu se dezice de locul său de baştină, de aceea îi vine greu să înţeleagă cum cineva născut la Saint-Laurent-des-Autels poate nega că se trage dintr-un oraş cu un nume atât de sugestiv. Spiritul parizian exclude sistematic tot ceea ce nu ţine de cele douăzeci de arondismente, fiind refractar la restul lumii luat în ansamblu. Larbaud, când îi comunică portarului adresa londoneză la care să-i fie trimise scrisorile primite la Paris, este întrebat imediat, pe un ton discret dezabrobator : ”Aha! Domnul pleacă la ţară?”

Adevăratul parizianism se înscrie în zona claselor populare. Marea burghezie sau nobleţea de castă nu sunt neapărat catalogate drept pariziene. Termenul de cosmopolit li se potriveşte mai bine, chiar dacă este vorba de familii care părăsesc anevoie provincia ori domeniul campestru. De aceea, accentul sau argoul parizian nu pot fi auzite mai bine decât la periferie (în Montmartre, de exemplu, sau pe lângă Place d’Italie înainte de 1914), însoţite de un ton nu prea educat, dar sub a cărui pojghiţă de vulgaritate civilizaţia este la ea acasă. Există o stare de conflict latent între spiritul provincial, cel parizian şi cel cosmopolit, al doilea dispreţuind pe cel dintâi, iar cel din urmă pe primele două. Totul depinde de felul în care aroganţa şi ignoranţa se sprijină reciproc pentru ca fruntea unuia sau altuia să depăşească restul cu cel puţin o jumătate de centimetru.

Cât despre Larbaud, el rămâne fidel atât provinciei cât şi Parisului, precum şi tuturor locurilor minunate pe care le-a cunoscut de-a lungul numeroaselor călătorii. Dar mai ales rămâne încântat de felul în care oamenii de rând din Spania îl numesc pe cel din urmă: Paris de Francia. Cu siguranţă, spune el, nici nu ştiu că există pe lume şi alte oraşe care se numesc la fel. Este ca şi cum cel care pronunţă aceste cuvinte ar protesta, restituind capitala Occidentului ţării care a edificat-o2.

Altminteri, Larbaud propune o experienţă simplă: să petreci o săptamână de unul singur la Paris, după o lungă şi obositoare călătorie, să-l explorezi amănunţit, considerând fiecare arondisment ca un stat independent ori ca o federaţie de cartiere; sau şi mai bine, să urmezi o cură de ape termale pe Champs- Elysées, vreme de trei săptămâni, urmând un program fix: o sticlă de Evian la 8 dimineaţa, micul dejun o oră mai târziu etc3. Abia atunci vei ajunge să cunoşti Parisul altfel decât ţi l-ai imaginat vreodată.

Recitind poemul final, La Rue Soufflot, atenţia se opreşte asupra câtorva versuri: ”...Au fond, malgré la mer / Et tant de courses, nous ne sommes jamais sorti / D’ici, et toute notre vie aura été / Un petit voyage en rond et en zigzag dans Paris”4.

____________
1 Paris, N.R.F., 1913.
2 Oeuvres complètes, vol. I, Jaune, bleu, blanc, Gallimard, 1950, p. 39.
3 Ibidem, p. 35-35.
4 Ibid., p. 345.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara