Înapoi la pagina curenta

Arte:
despre orori şi morminte de Angelo Mitchievici

filmul pe care-l schiţează scenariul lui Alen Drljevic şi Zoran Solomun, Men Don’t Cry, film căruia i-a fost decernat premiul FIPRESCI la Festivalul Internaţional de Film de la Ljubljana anul acesta, suprapune un mod de a dezvolta cinematografic un personaj, în felul unui workshop, pornind de la o dezbatere intens polemică şi de la puternice conflicte interioare, şi o formă de terapie colectivă menită să vindece o experienţă traumatică cauzată de război. Ambele acţiuni se bazează pe o serie de puneri în scenă a unui climax negativ, care a înscris definitoriu trauma în subconştientul unor foşti combatanţi în războiul din Iugoslavia. Cu toate acestea, filmul lui Alen Drljevic nu este un simplu film despre război, regizorul asumă şi o reflecţie indirectă cu privire la o istorie locală, balcanică, asupra reflexelor mentalitare care guvernează această lume tributară tradiţiei. Sub îndrumarea lui Ivan, un terapeut sloven, – nota bene, Slovenia nu a fost direct implicată în război –, croaţi, bosnieci, sârbi, creştini sau musulmani după confesiune, participă voluntar la acest exrciţiu colectiv desfăşurat într-un hotel pustiu dintr-o zonă montană. Unii poartă vizibil urmele războiului, Jasmin se deplasează într-un scaun cu rotile, însă sechelele cele mai mari sunt invizibile, fiecare le poartă adânc săpate în subconştient. Aşa cum spune Ivan, războiul e încă o realitate vie, aceşti foşti combatanţi, nu au părăsit mental câmpul de luptă. Violenţa, frustrarea, ura, resentimentul, remuşcarea, îşi fac apariţia în interacţiunle cele mai simple. Aceşti soldaţi stau încă cu degetul pe trăgaci, o replica obscură, o privire întunecată, un zâmbet dispreţuitor, orice aproape reprezintă un potenţial declanşator al unei violenţe mocnite. Ivan este interesat să scoată la suprafaţă acele reziduuri toxice ale traumei, acele evenimente care îi blochează pe aceşti bărbaţi într-o lume a fantasmelor sângeroase. Terapia vizează repunerea în scenă pentru fiecare a evenimentului care a generat trauma majoră, nu înainte ca terenul să fie pregătit prin discuţii care conduc la o asumare a unui adevăr inconfortabil, şi anume că nicio parte nu se află în posesia unei depline legitimităţi dobândite prin actul de război. Fiecare trebuie să-şi retrăiască momentul traumatic într-o formă paroxisitică, ajutându-se de foştii inamici care-i impersonează pe cei absenţi. Ajuns în acel vortext al evenimentului traumatic, cel care-l retrăieşte are şansa unei „reparaţii“ simbolice, poate să acţioneze în sensul pe care îl consideră corect, în timp ce prin acest catharsis propriu spectacolului tragic ceilalţi exersează compasiunea. Fiecare poate vedea în celălalt nu unul dintre foştii inamici, eventual un ucigaş al camarazilor lui, ci o victimă a violenţei pe care războiul a generat-o. Alen Drljevic a speculat inteligent dimensiunea dramatică a acestei redeveniri întru umanitate a fiecărui personaj.

Toţi aceşti foşti soldaţi exaltă o cultură a eroismului, a masculinităţii, a curajului. Laşitatea nu e acceptabilă, iar cel care a simţit-o odată e atât de adânc umilit în fiinţa lui. Aceşti bărbaţi şi-au interzis în mod deliberat orice slăbiciune, şi-au cenzurat orgolios propria umanitate şi sentimentele care derivă din ea, compasiunea, iertarea, înţelegerea, blândeţea etc. Regizorul pune într-o altă lumină acest cult al eroismului în contextul războiului ca spaţiu al manifestării virtuţilor masculine consacrate: onoarea, curajul, iubirea de patrie, camaraderia etc. Pe rând, toate aceste virtuţi sunt puse sub semnul întrebării, ele apar ca profund corupte. Ce onoare mai poţi identifica în execuţia civililor, inclusiv adolescenţi adulţi dar şi adolescenţi deopotrivă, ce demnitate poţi recupera dintr-un act genocidar care implică şi execuţia unor adolescenţi, cum e cazul cu sârbul Miki? Ce mai rămâne din camaraderie atunci când Valentin l-a lăsat pe unul dintre tinerii camarazi să apere cu şanse foarte mici de supravieţuire un avanpost? Ce mai reprezintă curajul cu un cuţit la gât, amestecând spaima de moarte şi umilinţa în dorinţa de a scăpa cu viaţă cu orice preţ? Ce rămîne din iubirea de patrie, de neam când cea care te trimite la război este propria ta mamă pentru a corespunde imaginii pe care comunitatea şi-o face despre datorie, cum se întâmplă cu tânărul Jasmin? Aceşti bărbaţi, fiecare în felul său şi-au reprimat frustrarea, furia, umilinţa, frica, mila, vinovăţia. În faţa evenimentului care i-a marcat, retrăit, ei au şansa să recupereze toată acea gamă de sensibilităţi definitorii pentru umanitate şi pe care războiul le evacuează, le anulează... Freud şi Aristotel, două tradiţii de cunoaştere care implică actul dramatic se întâlnesc în filmul lui Alen Drljevic pe fundalul acestui spectacol tragic al ororilor unui război care a încetat să mai exalte virtuţi, ci a mutilat sufleteşte mai multe generaţii. O altă dimensiune a filmului evocă ceea ce Michael Pollak numeşte o „identitate rănită“. Aceşti bărbaţi reprezintă sensibilitatea şi reflexele mentalitare ale unor comunităţi care alcătuiesc acest melting-pot balcanic. Există şi tensiuni moştenite, există şi formă de tradiţie care încurajează conflictul, există un orizont al orgoliului local, al identificării cu o comunitate care recomandă un anumit tip de acţiune. Aceste identităţi se confruntă într-un spaţiu de convieţuire, ceea ce face mai dramatic spectacolul înfruntării lor prin intermediul formelor de legitimitate pe care le invocă. Alen Drljevic a reuşit să atingă cu discreţie acest fundal identitar în episoade aparent banale, spre exemplu acela când foştii combatanţi cântă acelaşi cântec, parte a moştenirii comune.

Împăcarea cu sine, dar şi cu ceilaţi se dovedeşte un proces foarte dificil, căruia nu toţi îi fac faţă. În final, reconciliaţi, foştii soldaţi stau pe o terasă şi privesc cum un grup de adolescenţi, îmbrăcaţi în echipament de fotbal coboară dintr-un autocar şi se amestecă gălăgioşi unii cu alţii. Sportul presupune şi el confruntarea, dar locul violenţei a fost luat de o competiţie care privilegiază virtuţile. Epavele care sunt aceşti foşti soldaţi privesc ca de pe o altă planetă la aceşti tineri. Generaţiile viitoare au şansa să uite, să treacă mai departe, peste oroarea prin care taţii şi fraţii lor mai mari au trecut. Uneori a uita înseamnă a ierta, dar filmul lui Alen Drljevic privilegiază reflecţia prin care istoria devine o lecţie de viaţă.