Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Despre numele bunicilor lui Nichita Stănescu de Leo Butnaru

Nu ştiu dacă, în româneşte, s-a referit cineva la originea numelui de familie Cereaciukin. Însă el este unul destul de interesant, cu… subtexte genealogice mai speciale, constat, gândindu-mă că Nichita Stănescu putea prelua unele nuanţe din obârşia de botez a seminţiei sale pe linie maternă.

Numele „Cereaciukin” este format din supranumele (porecla) „Cereaciuk” cu rădăcini ucrainene, ducând spre „cerciuk”, care era varianta livrescă a cuvântului „cerneţ” (cum ar veni, „cernitul”), în traducere însemnând „monah/ călugăr”. Pe de altă parte, este puţin probabil ca Cereaciukinii să fi fost monahi, deoarece acestora le era interzis să aibă familie, copii. Mai curând, Cereaciukin putea fi numit omul cu un mod de viaţă ascetic.

În ce-l privea pe Nichita, poetul nostru, nu prea avea el ceva în comun cu ascetismul…

Nu pot spune nici dacă se ştiu unele lucruri esenţiale despre originea şi devenirea ca militar de profesie a bunicului Nikita Cereaciukin. El a fost un cazac născut în staniţa Konstantinovka din Primul District al regiunii Armatei de pe Don (azi: orăşelul Konstantinovka, regiunea Rostov; cam de pe la Şolohov, să zicem). A fost fiul sotnicului (ofiţer de cazaci, echivalent în grad cu locotenentul) Vasili Kornilovici Cereaciukin, născut în staniţa Kocetovskaia. Nikita Cereaciukin a fost elev în Corpul de Cadeţi de pe Don, al Şcolii de Cavalerie din Nikolaev (de gradul întâi), după care a absolvit cursurile de pe lângă Direcţia Principală a Instituţiilor Pedagogice Medii. În septembrie 1892, i se acordă gradul de sublocotenent de cazaci (horunjii), peste patru ani – cel de sotnic, în 1899 – de esaul (grad între locotenent şi căpitan), în iunie 1903 – căpitan, iar din aprilie 1906 – superior în armată (starşina = maior).

A participat la Primul Război Mondial. A avut mai multe funcţii în regimentele de cazaci de pe Don, apoi a fost ofiţer-educator în Corpul de Cadeţi din Voronej.

A participat la Războiul Civil din Rusia, la răscoala cazacilor de pe Don contra bolşevismului. În 1918 este avansat la gradul de locotenentcolonel, în 1919 – cel de generalmaior.

Există câteva versiuni ale evacuării familiei Ceareaciukin, care s-a întâmplat pe 2 noiembrie 1920 din oraşul Eupatoria din Crimeea pe dragorul „T – 412”. Unii spun că a ajuns în Constantinopol, de unde, peste o lună, ar fi plecat în România. Alţii susţin că, de fapt, pe timp de vreme rea, nava s-ar fi rătăcit, în loc de Turcia ajungând în portul Constanţa. Altcineva îşi dă cu părerea că familia generalului Cereaciukin nu a reuşit să se îmbarce pe ultima navă care pleca din Crimeea spre Constantinopol şi a ajuns, pe o barjă, în România. Versiunile, ca nişte opinii aproximative, precum ar spune vreun matematician…

Apoi familia Cereaciukin se stabileşte la Ploieşti, unde, în 1933, fiica ei Tatiana, se căsătoreşte cu Hristea Stănescu. Iar generalul ar fi plecat din România, stabilindu-se în Bulgaria, unde mai activa Statul Major al cazacilor de pe Don. Se zice că ar fi fost pe acolo până pe la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, după care urmele i s-au pierdut. A fost distins cu câteva ordine şi medalii.

Bunica lui Nichita Stănescu pe linie maternă a fost Maria Iosifovna Tiurmorezova, născută în 1873 în familia unei starşini (maior de cazaci). Mama poetului nostru, Tatiana, născută la Voronej în 1910, a mai avut doi fraţi: Vasili (27.X.1899 – ?), ofiţer de cazaci; Iosif (1904 – ?), pisar. În 1921 ambii se mai aflau în România.

Numele bunicii, Tiurmorezov, constă din două rădăcini substantivate: „tiurma” şi „rez”. În vechile graiuri ruseşti, „tiurma” însemna „închisoare, ocnă, temniţă”. De cele mai multe ori, la ocnă nimereau oamenii cu carte, „liber-cugetătorii”, neagreaţi de autorităţi, astfel că, în popor, atitudinea faţă de atare locuri de detenţie nu era univocă. Spre exemplu, unul din proverbele ruseşti spune: „Pe cel curajos caută-l la ocnă, pe cel prost – printre popi”.

În ce priveşte cuvântul „rez”, el e folosit în sensul de lot de pământ atribuit cuiva; o postată dintr-un ogor mai mare. Astfel, etimologii presupun că numele Tiurmorez era dat unui om, pe moşia căruia se afla ocna locală, sau ar fi existat pe timpuri.

Conform altei versiuni, a doua parte din numele în cauză se trage din verbul „rezat’” = „a tăia”, în sensul de „a meşteri ceva, a tăia cu ferăstrăul, a despica”. În acest caz, numele Tiurmorez era atribuit cuiva care construia închisori.

Ba se mai spune că, în structura şi posibilele sale sensuri, subtexte, numele Tiurmorez(ov) este un adevărat monument al scrisului şi culturii slavone.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara