Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Despre însemnările de călătorie, traducerea şi publicul lor de Muguraş Constantinescu

După cum am mai spus, interesul deosebit pe care îl stîrneşte Istoria traducerilor în limba franceză vol I, II, III, 2012- 2015 (al patrulea şi ultimul urmînd să apară în 2017) vine şi din faptul că sînt studiate aici nu doar textele literare traduse, care au constituit, de regulă, punctul de plecare pentru reflecţia traductologică ci şi cele neliterare – religioase, juridice, filozofice, tehnice, ştiinţifice, etc. Am putea numi printre ele şi însemnările, relatările de călătorie, care, e drept, se găsesc mai degrabă la graniţa între ştiinţific şi literar, cu o încărcătură, adeseori, religioasă, geografică, tehnică, politică sau de alt fel, alteori, frizînd literatura de aventuri şi insolitul spectaculos.

Dacă în secolele XV-XVI, literatura de călătorie se plasează la început sub semnul religiosului şi constă în relatarea unor pelerinaje, scrise adesea în latină şi traduse apoi în limbile vulgare, descoperirea noilor lumi produce şi scrierile aferente, traduse în franceză, în special, din italiană şi spaniolă. Aceasta ridică problema nouă a traducerii dintr-o limbă vulgară într-o altă limbă vulgară, în momentul cînd acestea nu au încă o mare stabilitate. Merită menţionate măcar noua traducere în „vulgara franceză” din Marco Polo (în ciuda circulaţiei anterioare a celor 140 de versiuni manuscrise ale însemnărilor în douăsprezece limbi şi dialecte) cu titlul Descrierea geografică a provinciilor şi oraşelor cele mai faimoase din India orientală, realizată de François Gruget în 1556, sau scrisorile lui Amerigo Vespucci, traduse în 1515 din italiană în franceză, în mod rezumativ de către Mathurin Du Redouer, după o versiune deja remaniată. Aceasta arată cu prisosinţă şi tipul de manipulări incluse sau impuse în ideea de traducere la acea vreme.

Secolul al XVI-lea cunoaşte şi o bogată literatură „viatică” datorată misionarilor iezuiţi care relatează în scrisorile lor succesul misiunilor de evanghelizare în ţinuturi îndepărtate. Această „industrie iezuită”, „stupefiantă fabrică de traduceri” (Gomez-Géraud, 2015: 900-904) trece prin Roma şi prin limba italiană. Traducătorii ei sunt, în general, oameni discreţi, care rămîn adesea în anonimat, contribuind însă substanţial la dinamica traducerii de călătorie în limba franceză din a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

În secolele XVII şi XVIII literatura de călătorie este printre favoritele publicului european, între altele prin colecţiile de călătorie care înfloresc şi sînt bine diseminate. Sfîrşitul epocii clasice, cum a fost numită această vîrstă bi-centenară, cunoaşte un fel de schimb de traduceri între marile puteri maritime. Se traduce literatură de călătorie în franceză din engleză, germană, olandeză, suedeză, spaniolă, portugheză şi se traduce încă din latină. Se remarcă un amestec de naţionalităţi referitor la călători dar şi unul al limbilor de redactare. Scrierile de călătorie se traduc şi circulă în toate sensurile pe fondul unor rivalităţi comerciale, misionare, geostrategice, cartografice şi coloniale (Gannier, 2014: 723). Nu e de mirare că în acest context relatările de călătorie nu sunt considerate texte literare, nu interesează prioritar sub aspect stilistic ci mai degrabă tehnic, iar problemele pe care le pun traducătorilor sînt de acest ordin, chiar dacă ei procedează prin modificări, manipulări, aproprieri, abrevieri şi rearanjări de text. Apar acum antologii şi istorii ale călătoriilor. Acestea interesează de multe ori publicul larg, iubitor de insolit şi de spectaculos, de aventură, tot mai des şi un public tînăr, dar şi pe filosofi, istorici, ordine religioase, autorităţi politice şi nu în ultimul rînd pe călători care găsesc aici instrucţiuni nautice şi ghiduri de călătorie.

Tot acum apare fenomenul secundar al unor pseudo însemnări viatice, care ţin atît de ficţiune cît de impostură, cum este cazul lui Georges Psalmanazar, originar din Sudul Franţei, dar stabilit în Londra, care inventează în volumul său din 1704, publicat în engleză şi tradus în franceză sub titlul Description Historique et Géographique de Formose, île vassale de l’Empereur du Japon, un ţinut, Formosa, şi o limbă, formozana, în care ar fi călătorit şi din care ar fi tradus.

În secolul al XIX-lea, publicarea relatărilor de călătorie capătă uneori alura unei competiţii între naţiuni în explorarea unor zone încă necunoscute sau puţin cunoscute, extra-europene. Se poate vorbi, pe de o parte, de călători „ştiinţifici” care întreprind misiuni în serviciul unor Societăţi de geografie care se adresează unui public avizat şi solicită traducători specializaţi, dar, pe de altă parte, şi de călători aventurieri care se adresează unui public divers.

Dacă o vreme ţări ca Turcia sau Grecia stîrnesc încă interesul călătorilor pentru vestigiile lor antice sau chiar pentru modul lor de viaţă contemporan, curiozitatea şi atracţia merg predominant către marile continente, Asia, America şi Africa.

Şi cum vorbim aici mai ales despre traducerea unor scrieri de călătorie, important este din această perspectivă cînd şi cum şi de către cine se traduc acestea. Astfel relatările de călătorie din China şi „Tartaria”, ca jurnal al ultimei ambasade engleze la curtea din Pekin, datînd de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea este tradusă de Jacques W. Mac Carthy în 1818, călătoria căpitanului Maxwell pe Marea Galbenă este tradusă de inepuizabilul Defauconpret în 1818.

Referitor la Japonia putem reţine expediţia comodorului Perry, a cărei relatare este tradusă de A. Rollandin către 1859-1860. La fel de interesantă este şi traducerea, publicată la începutul secolului XX, despre expediţia în Tibetul central. Traducerile unor însemnări de călătorie în India sînt mai numeroase la început de secol al XIX-lea pentru a dispărea aproape complet în a II-a lui jumătate, odată cu hegemonia comercială a englezilor în acest ţinut.

Continentul american stîrneşte interesul mai ales prin relatările de călătorie ale străinilor precum Milton şi Cheadle, traduse de Jules Belin de Launay în 1866, care descriu regiuni încă neexplorate ca Munţii Stîncoşi sau Alaska în Nord, sau însemnările de călătorie în Sud – Brazilia şi pădurea amazoniană – ale lui John Mawe, traduse în 1816 de J.B.B. Eyres.

Cele mai multe traduceri se referă însă la continentul african încă în curs de descoperire. La început e vorba de aventurieri solitari precum englezul Mungo Park şi însemnările lui despre Africa centrală traduse pe la 1800 în franceză. Ele atrag mai întîi atenţia specialiştilor dar cu timpul şi a publicului larg.

Relatările din călătoriile în Africa sînt urmărite cu atenţie de către publicul savant ca acela care formează Societatea de Geografie, de către o elită intelectuală, în care Jules Verne este o figură reprezentativă, dar şi de către un public mai larg, cititor al unor reviste ca Journal des voyages.

Relatările şi povestirile unor Livingstone şi Stanley, traduse de Henriette Loreau sînt reeditate de mai multe ori şi interesează şi o editură mare ca Hachette.

Traducerile despre călătorii în teritorii puţin explorate sînt, pe de o parte, făcute în scopul de a constitui un instrument de cunoaştere sub aspect geografic, pe de altă parte, pentru a da seama despre competiţia între naţiuni, în această privinţă.

Călătorii în scop ştiinţific se cunosc adeseori între ei, uneori se stabilesc în alte ţări şi, în general, se bucură de o recunoaştere trans-europeană. Sînt premiaţi cu „medalia de aur pentru explorări şi călătorii de descoperire”, înfiinţată de Societatea de Geografie în 1829. Astfel englezul Livingstone este premiat cu această preţioasă medalie în 1857 pentru explorarea Africii australe, iar Burton şi Speake pentru Africa orientală, cîţiva ani mai tîrziu.

Recunoaşterea şi medalierea priveşte şi pe traducători; Chalumeau şi La Roquette, traducători ai relatărilor de călătorie ale lui Cristofor Columb publicate în franceză abia în 1828, sînt admişi în Societatea spaniolă de Geografie în 1828 pentru meritele lor traductive.

O călătorie care atrage deosebit atenţia este aceea întreprinsă de Ida Pfeiffer în jurul lumii, în două rînduri, la care se adaugă una specială a aceleiaşi îndrăzneţe călătoare austriece în Madagascar, toate volumele ei fiind traduse la puţină vreme şi în franceză (Voyage autour du monde par Mme Ida Pfeiffer, traduction W. de Suckan, Voyage à Madagascar par Mme Ida Pfeiffer, trad. de l’allemand, avec l’autorisation de la famille de l’auteur, par W. de Suckau et précédé d’une notice?). Provenită dintr-o familie burgheză, mamă şi soţie model, ea pleacă în călătorie singură, la 45 de ani abia după moartea soţului şi o face cu mijloace modeste, dar îşi publică însemnările de fiecare dată.

Cărţile de călătorie ale Idei Pfeiffer devin repede best-seller-uri, iar perspectiva feminină pe care o aduce dar şi „excelenta ei muncă ştiinţifică” (Arnoux-Farnoux et alii, 114) sînt recunoscute deopotrivă de Societatea de Geografie din Paris şi de către cea din Berlin. Iar editorul ei francez îşi face o datorie de onoare în a-şi preveni cititorul că pasajele prescurtate nu pun cu nimic în pericol aportul ştiinţific al temerarei călătoare, mînată de o lăudabilă curiozitate pînă la capătul lumii. Ultima ei călătorie în Madagascar, în 1857, unde îşi dorise mult să ajungă, o fac să mărturisească: „Am văzut şi am învăţat în Madagascar mai multe lucruri curioase şi extraordinare decît în oricare altă ţară […]”. Curajoasă mărturisire pentru o vieneză, care arată, fără doar şi poate, că voiajul deschide în aceeaşi măsură orizontul şi mintea călătorului.

Dar fiindcă vorbim despre traducere, poate că şi aceasta este în sine un voiaj dintr-o limbă în alta cu toate schimbările şi înţelesurile pe care o călătorie adevărată le presupune. Pe bună dreptate Diderot atrage atenţia în Supplement au voyage de Bougainville asupra încărcăturii unei traduceri, atunci cînd spune: „Gîndiţi-vă însă că este vorba de o traducere din otaitiana în spaniolă şi din spaniolă în franceză” (apoi din franceză în română în cazul de faţă!). Aproape că am putea spune, cu gîndul la încărcătură ei dar şi la ludicul Diderot, că traducerea este o călătorie şi totodată suplimentul ei.

Muguraş Constantinescu


Referinte:
Gomez-Géraud, Marie-Christine, „Récits de voyage”, in Duché, Véronique (sous la direction), Histoire des traductions en langue française, XVe et XVIe siècles, Verdier, Paris, 2015, p. 883-906.
Gannier, Odile, „Récits de voyage”, in Chevrel, Yves, Cointre, Annie, Tran-Gervat, Yen-Maï (sous la direction), Histoire des traductions en langue française, XVIIe et XVIIIe siècles, Verdier, Paris, 2014, p. 723-768.
Arnoux-Farnoux, Lucile, Demeulenaere, Alex, Détrie, Muriel, „Récits de voyage” in Chevrel, Yves, D’hulst ; Lieven et Lombez ; Christine (sous la direction), Histoire des traductions en langue française, XIXe siècle; Verdier, Paris, 2012, p. 1107-1148.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara