Numărul curent: 47

Semn De Carte:
Despre Nae Ionescu de Gheorghe Grigurcu


Figura, să admitem, măcar aparent contradictorie, a lui Nae Ionescu scindează încă, dramatic, conştiinţa critică românească. Pe de o parte, se vorbeşte despre "escrocul de catedră", "cabotinul", "vîndutul", ba chiar "imbecilul" (sic!) Nae Ionescu, aşadar despre un ins profund nociv, un soi de Rasputin al intelighenţiei noastre, care n-ar fi ezitat a recurge chiar la plagiat (ca şi cum ar fi fost vorba de cărţi scrise cu propria mînă şi destinate tiparului, iar nu de nişte cursuri rostite, pe care alţii le-au transcris şi editat!). O umoare neagră cum smoala îi acoperă orice merit. Pe de alta, stăruie (şi nu vedem cum ar putea dispărea!) imaginea carismatică a personajului "transfigurat în mit", cum spunea Mircea Eliade, a singurului contemporan ce i-a dat lui Noica "sentimentul legendarului", admirat de Mircea Vulcănescu, Cioran, Cella Delavrancea, Mihail Sebastian, Octav Onicescu, Mihai Şora etc. Între cele două accepţii pare a se căsca un abis. Abis care are şi o factură istorică, în înţelesul că multă vreme nu s-a putut vorbi despre autorul Rozei vînturilor decît vehement negativ, într-o unilateralitate politic pecetluită de cele trei dictaturi: a lui Carol al II-lea, a lui Ion Antonescu, a comuniştilor. Prin urmare "patronul totalitarismelor" s-a văzut dezavuat tocmai de cei ce ar fi trebuit să aibă cultul său! Liberalizanţii noştri actuali, unii abia coborîţi de la catedra îndoctrinării marxist-leniniste (sau încă rămaşi cu un picior pe podiumul acesteia), sînt şi ei antinăişti nu o dată cu o suspectă înverşunare, improprie distingerii nuanţelor. Fireşte, Nae Ionescu a fost un om complex (de tip renascentist, nota cineva): "Rînd pe rînd: filosof de catedră, soţ şi tată, cap de şcoală, director de bancă, negustor, ziarist, căpitan de industrie, om politic, curtean, filosof de casă, îndrumător spiritual, amant, eminenţă cenuşie, victimă politică, martir, totdeauna curios, totdeauna în curs de aşezare" (Mircea Vulcănescu). Dar nu contează, mai presus de aceste deconcertante ipostaze, o rezultantă a lor, o semnificaţie generală? Nu se cuvine să trasăm epura spirituală a personalităţii în cauză, atît de frămîntată, de diversificată (id est vulnerabilă!), însă cu atît mai fecundă în pedalarea sa, cum zice Nae Ionescu însuşi, într-un comentariu închinat lui Faust, între "polul propriu-zis metafizic şi anexa sa, contrapunctul lumesc"? Cît de actual ar mai putea fi "paseistul", "anacronicul", "reacţionarul" Nae Ionescu, integrat, orice s-ar spune, unei viziuni ce-i cuprinde în bună măsură pe Eminescu, N. Iorga, Lucian Blaga, ca şi pe tradiţionalişti şi pe ortodoxişti?
La aceste interogaţii încearcă a da un răspuns Dan Ciachir, în paginile întrunite sub titlul Gînduri despre Nae Ionescu. D-sa porneşte de la raportarea celebrului profesor la "generaţia interbelică" sau "criterionistă", care a reprezentat rodul său cel mai de seamă. E o generaţie a aspiraţiei spirituale prin excelenţă, deoarece, prin înfăptuirea idealului întregirii naţionale, simţea "a nu mai avea datorii politice faţă de neam", precum cele precedente, socotindu-se "liberă să descopere noi orizonturi, noi culturi, să se avînte spre zările deschise". E drept că "lichidarea conturilor istorice" a constituit doar un intermezzo, căci, în scurt timp, dictatura regelui Carol al II-lea va însemna o "readucere în istorie", mai puţin brutală iniţial, pentru a fi urmată de cîteva decenii catastrofale. Dar, în răgazul îngăduit, "fruntaşii acestei generaţii deveniseră una cu gustul libertăţii depline". Ei îşi permiteau a nu mai adopta ad litteram modelul tradiţional al culturii europene, cel raţionalist. De unde raporturile de reciprocă antipatie cu E. Lovinescu, un clasicist şi un fervent al culturii franceze, un sorbonard, ca şi cu G. Călinescu, un italienizant şi un crocean, ambii legaţi de cultura perimetrului neolatin în care s-au format. Mentorul "noii generaţii" este Nae Ionescu. Reîntors în ţară, după un stagiu de studii în Germania, acesta se dovedeşte iniţiat, între altele, în "dedesubturile" doctrinei catolice şi ale protestantismului, înclinat însă a face apologia ortodoxiei, înrudit lăuntric cu acea Europă de după război, în care se impune un interes intrinsec pentru problemele spiritului (neotomismul, Gide, Papini, Klages, Action française, teologii şi gînditorii ruşi exilaţi, descoperirea lui Milarepa şi a misticii budiste etc.). Are loc o deschidere a culturii occidentale spre cea orientală, ducînd la evidenta îmbogăţire, chiar reconfigurare a celei din urmă. Fenomenul e astfel înfăţişat de Mircea Eliade, în Proba labirintului: "M-am simţit descendentul şi moştenitorul unei culturi demne de interes, întrucît e aşezată între două lumi: cea occidentală, complet europeană, şi cea răsăriteană. Am luat parte la cele două universuri. Occidentul prin limba latină şi prin moştenirea Romei, în obiceiuri. Însă am luat parte şi la o cultură influenţată de Orient şi împămîntenită în neolitic. Am înţeles asta ca român, dar cred că înseamnă acelaşi lucru pentru un bulgar, un sîrbo-croat, în concluzie pentru Balcani, Europa de sud-est şi pentru o parte a Rusiei. Iar în această tensiune Orient-Occident, tradiţionalism-modernism, mistică, religie, contemplaţie, pe de o parte, şi spirit critic, raţionalism, dorinţa de a crea concret, pe de alta, această polaritate o găsim în toate culturile. Între Dante şi Petrarca, de pildă, sau, cum zicea Papini, între poezia pietrei şi poezia mierii". Se produce în felul acesta o universalizare a culturii, prin considerabila relaxare a eurocentrismului. La noi, înregistrăm o deplasare a accentului de pe estetic (Maiorescu, Lovinescu, Călinescu) pe spiritual. Sub egida lui Nae Ionescu, actul cultural devine la "criterionişti" în speţă experienţă, autenticitate, iniţiere, surclasînd construcţia migăloasă, sistemul rigid, limitativ. Exponenţii "noii generaţii" "preferă tencuielii raţionaliste flacăra lirică. Formularea spontană şi neînflorată ia locul potrivelii de cuvinte". Ei vor să ia cunoştinţă de viaţă "nu prin mediere livrescă, ci, conform principiului năist, la sursă". Ar fi de observat, în marginea aserţiunilor d-lui Dan Ciachir, că, în fond, "autonomia esteticului" a lui E. Lovinescu şi a emulilor săi apare mai curînd dublată decît negată de plano, printr-o autonomie a funcţiei speculative, frecvent interferentă cu arta literară. Profesorul şi gazetarul Nae Ionescu n-ar fi putut fi considerat la rigoare un soi de estet al ideilor? Măcar atît pentru cei reticenţi faţă de sfera spiritualităţii! Discipolii săi au ilustrat modul înalt al libertăţii de gîndire propus de magistru, într-o frenezie a disocierilor şi asocierilor, într-un joc superior ce tinde a se desprinde de ordinea practică, luată drept pretext, fapt ce constituie în esenţă un antidot al discursului totalitar, irecuperabil în univocitatea sa despotică, al limbii de lemn, precum o expresie a facultăţii creatoare... Cuvîntul lor de ordine este libertatea. Din care pricină şi îndepărtarea de Nichifor Crainic, resimţit de Nae Ionescu şi de învăţăceii săi, după cum remarcă Dan Ciachir, drept "un post-eminescian şi un neo-sămănătorist" şi chiar (aci credem că intervine, în actualizare, un exces de asprime!), "un Ioan Alexandru al zilelor sale" sau (horribile dictu!) un Adrian Păunescu avant la lettre. Învinuirea, adusă, între alţii, de Alexandru George, cum că Nae Ionescu şi generaţia criterionistă ar fi "demolat" pur şi simplu democraţia liberală, i se pare eseistului injustă: "e ca şi cum ai atribui unei şcoli literare înfăptuirea unei lovituri de stat". Cu toate că trebuie să recunoaştem că nu erau adepţii democraţiei de tip occidental, decepţionaţi de racilele ei, cei numiţi aveau o audienţă publică foarte restrînsă. Crainic specifică în Memorii că tirajul ziarului Cuvîntul nu depăşea 6000 de exemplare, ceea ce e cu atît mai grăitor pentru statutul unor publicaţii ca şi confidenţiale precum Criterion, Predania, Vremea. Într-o epocă în care erau în vogă discursurile populiste ale unor Goga sau A.C.Cuza, exponenţi ai unei drepte joase (vulgata dreptei), Nae Ionescu, Cioran, Eliade, Eugen Ionescu, în pofida faptului că pe ultimii trei îi percepem azi prin prisma faimei dobîndite peste hotare, "constituiau un fenomen de elită şi poate chiar de laborator; iniţial, Nae Ionescu mergea la palat - pînă în 1934 - sau în mediile aristocratice ori ale puterii economice (Malaxa), dar renumele său, pînă în 1938, n-a depăşit universitatea, ziaristica, high-life-ul şi serele snobilor; el însuşi prefera culisele agorei şi arenei. La fel, sînt convins că e mult mai cunoscut azi Mircea Cărtărescu decît erau în anii '30 Eliade, Vulcănescu ori Cioran. Eliade, în confesiuni şi memorii, susţine cu gingăşie că a fost în România interbelică un romancier de mare succes. A fost notoriu în aceleaşi medii, dar se poate compara succesul său cu acela al romancierilor Liviu Rebreanu şi Cezar Petrescu, pentru a nu mai vorbi de Sadoveanu?!...". Consideraţii demne de luat în seamă cînd se exagerează impactul social al unei literaturi de cabinet, al unui fenomen elitar, ceea ce am relevat noi înşine nu o dată.

Dar "şcoala" lui Nae Ionescu nu şi-a închis porţile, arată Dan Ciachir, o dată cu al doilea război mondial, care a dus la risipirea, reducerea la tăcere ori moartea prematură a reprezentanţilor săi. Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, Vintilă Horia se transmută în străinătate, luînd, într-un fel, existenţa de la capăt. Mihail Polihroniade este executat, Haig Acterian cade răpus pe front, Mircea Vulcănescu moare în temniţele comuniste, Petru Manoliu se cufundă definitiv în tăcere, iar Constantin Noica pentru un lung răstimp, acestuia, rămas unul singur, "de sămînţă", fiindu-i dat a reconstitui puntea. Noica, însă şi socraticul Petre Ţuţea, transmit, sub acolada lui Nae Ionescu, ştafeta criterionistă. La Păltiniş, prin apariţia unor Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu ca şi a altora, Criterionul reînvie din propria-i cenuşă, precum mitologica pasăre: "Nu voi înceta să spun, scrie Dan Ciachir, că rolul de ferment, rodul sacerdotal de mărturisitor al tovarăşilor săi de idei, valorează mai mult decît opera scrisă a lui Noica. Iar filosoful nu s-a limitat la atît: şi-a pus ucenicii în legătură directă cu Cioran şi cu Eliade (dovadă Epistolarul). Căci, în cele din urmă, nu programul lui Noica utopic şi încîlcit a triumfat - mă refer la antrenoriat şi la... "cultura de performanţă" -, ci refacerea punţii şi regăsirea sursei originare. Cartea lui G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, este, pe lîngă frumuseţea intrinsecă a textului, un document în acest sens". Prin urmare triumfă, într-un fel, oralitatea năistă ca mărturisire intelectuală, salutară spontaneitate, hotărîtoare acţiune formativă. Deloc întîmplător, aceşti Castor şi Pollux ai zilelor noastre care sînt Liiceanu şi Pleşu s-au implicat într-o activitate publică, au plonjat aidoma faimosului profesor de filosofie în istorie şi, aşijderea o particularitate à la Nae, nu fără meandre şi prestaţii controversabile.


(Va urma)

_________________________

Dan Ciachir - Gînduri despre Nae Ionescu, ediţia a II-a, Ed. Dacia, Cluj, 2001, 152 pag., preţ neprecizat.