Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Despre muzică? de Maxim Belciug


Se dedică unor academicieni



Animat de un confrate, aştern aici câteva observaţii cu iz independent despre muzica "independentă" pe care o îndrăgesc atât de mult. Mai întâi, încercând să (-mi) definesc termenii, voi spune că muzica "independentă" se poate referi la muzica ce se încăpăţânează să sune altfel decât cea izvorâtă din trecerea mai mult sau mai puţin ritmată a arginţilor sunători dintr-o mână în alta. În tot locul triumfă muzica ce are legătură cu finanţa rotofeie. Ni se explică - dar cu atât aplomb încât rămâi traumatizat ca după o inoculare dureroasă - că ăsta e adevărul (estetic), că asta e piaţă, că acestea sunt mecanismele cererii şi ofertei, că asta vrea poporul; adică vrea ce ştim cu toţii: o muzică super - lejeră ce nu deranjează cu absolut nimic pe tot omul ce doarme vioi, în picioare. Iar acest suveran dar nefericit cântec de leagăn aflueşte dinspre toate ecranele, dinspre toate receptoarele radio, este promovat în textura tipăriturilor. Am putea numi acest fenomen muzica zilelor noastre. Cealaltă - ce rămâne - ar fi muzica "independentă" sau poate mai corect - muzică. Aşadar, se poate încerca o mică discuţie despre graţioasa relaţie dintre muzica zilelor noastre şi muzică punând ceva întrebări şi încercând ceva răspunsuri.

1) Cine păstoreşte, cine face muzica zilelor noastre?

2) Cine păstoreşte, cine face muzică?

1) Muzica zilelor noastre este legănată în braţele efeminate ale noii pseudo - elite, este hrănită şi creşte din sânul ei ce excretă năvalnic, argintiul. Noua pseudo - elită deţine o picăturică de materie nervoasă şi o grămadă mare de bani; a preluat de la vechea pseudo - elită generoasa idee a circului şi pâinii de care, vezi drăcie, ar avea nevoie mulţimea omenească. Astăzi a îmbogăţit ideea, "teoretizând" nevoia asta de pâine mucegăită (evident, păstrând pentru sine fripturile) şi numind-o "cerere". Totul pare atât de simplu şi de logic: există o cerere din partea oamenilor (cât de modeşti sunt drăguţii de ei de vreme ce se mulţumesc cu felurite gunoaie...) urmată de o ofertă promptă ce le livrează neîntârziat "bunurile" şi satisfacţia. Este totuşi straniu: cum de se naşte în atâtea capete ori suflete, deodată, aceeaşi nevoie? Cum de se generează ea aşa, spontan, în mase? Oricum, urât arată cuvântul acesta - mase - când parcă socoteşte la kilogram o adunare de suflete. Nu cumva, mai curând, celebra relaţie cauză-efect funcţionează taman pe dos? Poate că în capul unui intelighent (sau în căpăţânile mai multora, ei rămânând totuşi puţini, ei fiind aleşii) se coace mai întâi o mică, o meschină viziune (dinspre ei văzut - o ofertă "genială") ce este apoi împrăştiată forţos peste lume, cu puterea aceea de nestăvilit a minţii luminate şi rare, de se trezesc oamenii că sunt vizitaţi de nevoi şi cu cerere încep să ceară. Şi se pune treaba pe roate: pseudo-elita adună roadele fireşti şi deci obligatorii ale efortului ei "creator", răsplata atât de aşteptată - bănuţu' suveran, iar contribuabilii capătă ce şi-au "dorit". Adică, printre multe alte aiureli (nu e locul să le numărăm aici), muzica făcută pe genunchiul, dacă nu cumva chiar pe glezna cu luciri înşelătoare a creierelor fără de inimă. Şi inima cu siguranţă nu e în muzica zilelor noastre atât timp cât ea suflă doar o primăvară sau doar o vară sau doar o toamnă sau doar o iarnă sau nici măcar atât. Muzica şi celelalte omenii sunt animate de iubire şi, precum ştie tot omul, iubirea dăinuie în veci! În rest - materialu' cu legile lui. Ce s-ar mai putea adăuga, decât că şi înainte vreme lucrurile nu se arătau a fi fost toate neapărat mai roze. Grija cu care ar trebui să privim viitorul luminos ar trebui să ne însoţească şi la scrutarea trecutului luminos. Se spune că altfel a fost odată, că altele erau elitele zilelor apuse. Să nu ne pripim. Odinioară, ca şi azi, nu cred că toată suflarea să fi fost inimoasă. Isteţi fără inimă bântuiau şi atunci, suferind de aceeaşi meteahnă; se tot întrebau cum să-şi folosească mintea sclipitoare spre propriul folos, cum să facă să se aburce peste ceilalţi; cum să îi "lumineze" pe confraţi, cum să le facă adevărul, binele şi frumosul, dar nu într-atât încât aceştia, lămuriţi, să le pericliteze jilţurile, să le râvnească, să le jinduiască. Nebun trebuie să fie acela care îi oferă celuilalt mijloacele cu care acesta să se întoarcă împotrivă-i, să îl concureze în, nu-i aşa, atât de (ig)nobila bătălie pentru sărmanele resurse ale planetului. Nu e oare mai simplu, mai firesc(?) să îi manipulezi superb, rafinat, din ce în ce mai diamantin, pe cei nealeşi să participe la ospăţ şi să le oferi doar iluzia acestuia? Iar tu, superiorul, isteţul, cel solid "mobilat interior" să capeţi, cum de altfel se cuvine, şi "mobila exterioară", celorlalţi rămânându-le, mulţumitor, aşchiile şi surcelele. Mobila apare aici cumva nefericit, dar aruncă un pod spre gândurile altcuiva: "N-am înţeles niciodată cam în ce-ar consta Ťmobilarea asta interioarăť- această adevărată bursă a sensibilităţii, unul foarte Ťmobilatť, altul mai puţin Ťmobilatť. În orice caz, individul mult invidiat e un om care nu şi-a irosit degeaba timpul, care a reuşit să acumuleze o serie de calităţi intelectuale, etice şi spirituale. Dar noi observăm cu uimire că nu degeaba individul a ajuns să fie posesorul unei agitate vieţi interioare... Vedem cum, la un moment dat, individul devine perfect conştient de bogăţia lui interioară. Şi atunci inefabila Ťviaţă interioarăť e folosită cu abilitate în societate, căci individul - conştient de valoarea celor acumulate - nu se va sfii să-şi impună punctul de vedere, nu se va sfii să ceară satisfacţii pe măsura sensibilităţilor înmagazinate. Individul e gata să ceară o funcţie pe măsura dramatismului lui..." (Teodor Mazilu, Ipocrizia disperării, Editura Albatros, Bucureşti, 2002, pag.7) Cam acestea ar fi trăsăturile de caracter succinte, dar edificatoare ale pseudo-elitei. Vechi sau noi. De ieri şi de azi. Dar parcă până şi răul de ieri nu era într-atât de negru faţă de cel de acum. Poate nu e exemplul cel mai bun pentru chestiunea în cauză, dar lesne vine în faţa ochilor imaginea acelor conducători de oameni din vechime care, departe de a fi nişte sfinţi, impuneau totuşi o limită propriei ipocrizii. Ecvestru ori pedestru, ei se purtau bărbăteşte în frunte, în faţă, cei mai slabi urmându-i. Acum e invers. Ei, cei tari, stau ascunşi în adâncimea buncărelor ori la înălţimea caselor spoite în alb şi îi trimit înainte pe cei bicisnici. Apoi le mulţumesc, le sunt recunoscători acestora din urmă pentru sângele jertfit întru propăşirea patriilor lor. Ajunge. Toată lumea - mulţumită? Mulţumită, nici vorbă, dar cum rămâne, domnilor ai zilelor noastre, cu iubirea, cu iubirea de aproapele? Păi o descoperim în muzică şi în celelalte omenii, de ne este permisă repetarea formulei. Este de găsit în rândul elitei adevărate, printre cei care suferă iubirea de semeni; şi poate nici că există vreo elită adevărată, poate că, esenţial, nu există decât elitele neadevărate, neadevărate prin însuşi modul lor de manifestare. Să schimbăm mai bine acest nume de elite adevărate cu acela de oameni care iubesc sau pur şi simplu cu acela de iubitori.

2) Muzica are o păstoriţă mai înaltă, de dincolo de noi - o graţie, o muză: Euterpe. Puţin mai importă cine sunt ajutoarele ei cuminţi de aici, care sunt trăsăturile ori portretele lor atâta vreme cât acestea nu fac decât să îndeplinească cu tremur, dacă nu chiar umil, nişte comandamente greu de interogat, celeste. Cine face muzică? Muzica o fac oamenii care iubesc, iubitorii...

Cu altă, eventuală, ocazie toate acestea s-ar putea dezbate mai profund, mai elevat, s-ar putea înspica cu noţiuni şi concepte înalte, cu citate şi bibliografii monumentale. Deocamdată am ales, pentru a spune ce a fost de spus, această cale simplă de teamă ca nu cumva unii să nu înţeleagă... Altminteri (că nu ştiu cum să închei) ar mai fi de pomenit, aşa, într-o doară, spre sporirea tonusului vital, vreo două cărticele, bune şi bine de (re)citit în aceste zile de către fiecare, academician ori ba: Jocul cu mărgele de sticlă de Hermann Hesse şi Călătorie la capătul nopţii de Louis - Ferdinand Céline. Mai sunt şi altele...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara