Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Despre memorie de Marina Constantinescu

Răsfoiesc, de cîteva zile, un album. Majoritatea fotografiilor sînt în alb şi negru, unele sînt tratate în sepia. Dau pagină cu pagină. Exerciţii de memorie. Cobor în istorie.

Sînt cincizeci de ani de cînd există Teatrul de Comedie. Fiecare fotografie, fiecare imagine vrea să-mi spună mai mult. De aceea, mă întorc. Iarăşi şi iarăşi. Privesc detaliile. Citesc, iarăşi şi iarăşi, distribuţiile, casetele tehnice. Într-o fotografie cît un timbru îl văd pe Gheorghe Dinică în Thersit din „Troilus şi Cresida” a lui David Esrig. Mi se pare că e într-un zbor, că este ca o pasăre puternică, pregătită să se desprindă de pămînt. Îl văd pe Amza Pellea, impunător şi neliniştit în Platonov sau „Un Hamlet de provincie” cum a ales regizorul Lucian Giurchescu să-şi numească montarea. Sanda Toma în Daisy din „Rinocerii” mă copleşeşte cu expresivitatea incandescentă a corpului întors ca o virgulă spre partener. Mă uit la Vasilica Tastaman, Natalia Ivanovna din „Trei surori”, tot a lui Giurchescu. Cîte spune în această fotografie în care nu se rosteşte nimic. Mă străduiesc să aud şoaptele trecutului, să descopăr ceva ce n-am ştiut, să înţeleg miza jocului şi a întîmplării de dincolo de timp. Ca în cărţile cu basme ale copilăriei mele în care desenele ies din coperţi, personajele se mişcă, elementele de decor sau mai ştiu eu ce la fel, mînuite de cititor printr-un mecanism simplu, animînd la propriu acţiunea, tot aşa mi se întîmplă şi acum, cu acest album. Simt că popasul meu prelungit face loc dilatării unei acţiuni, a dinamicii unui moment din istoria teatrului. Mecanismul care acţionează aici este memoria. Memoria celor direct implicaţi, protagonişti şi martori, în acelaşi timp, creatori cu un remarcabil profil, regizori, scenografi, actori. Artişti de ieri şi de azi. Artişti mari, cu nobleţe. Artişti care sînt, artişti care nu mai sînt. Spectacole mari, de o modernitate care a făcut să vuiască lumea, spectacole pe texte solide, unele puse în premieră absolută.

„La Berlin se ridica Zidul. URSS a trimis primul om în cosmos, Iuri Gagarin. Americanii, mai prudenţi, au trimis un cimpanzeu. La Bicaz se terminau marea hidrocentrală şi barajul de pe Bistriţa. În România, colectivizarea era în plină desfăşurare. Nu s-a terminat nici acum. La Bucureşti, Gheorghe Gheorghiu- Dej este ales preşedintele Consiliului de Stat.
La 5 ianuarie 1961 se înfiinţa, la Bucureşti, Teatrul de Comedie.”

Cam aşa şi-a început George Mihăiţă, actorul şi directorul Teatrul de Comedie de astăzi, discursul. Fantastică idee! Mi-a adus aminte de debutul vijelios al filmului „Amélie”. În primele două treiminute eşti pus la curent cu tot ce se petrecea pe lume, în Franţa, în Paris, în blocuri şi apartamente în secundele procreaţiei personajului titular.

Contextul naşterii Teatrului de Comedie este fabulos. Fapte de mare curaj şi găinăriile istoriei. Curaj şi laşitate. Închideri istorice şi evadări de pe această planetă. Contraste. Alb şi negru. Radu Beligan semnează actul de înfiinţare a acestui teatru, semnînd, în acelaşi timp, una dintre paginile mari, decisive ale teatrului românesc. Cei şapte ani ai săi de directorat au fost o vreme de ctitorie, un interval care, mi se pare, îl defineşte major ca spirit şi ca om de teatru. Aici cred că a făcut exact ce, cît şi cum a vrut şi a simţit cu adevărat. Personalitatea lui, inteligenţa şi abilitatea s-au definit cu fiecare spectacol, gesturi majore pentru istorie. Primii regizori au fost Lucian Giurchescu şi David Esrig. Primii scenografi, Dan Nemţeanu şi Ion Popescu-Udrişte. Aici a făcut Esrig „Troilus şi Cresida”, „Umbra”, „Capul de răţoi”. Aici a început repetiţiile la „Nepotul lui Rameau”. Aici a făcut Giurchescu „Rinocerii” cu Radu Beligan în Béranger şi Ion Lucian în Jean, cu scenografia lui Dan Nemţeanu. Tot aici, fără să păstrez cronologii, „Burghezul gentilom”, „Ucigaş fără simbrie”, „Platonov”, „Trei surori”, „Livada de vişini”, „Galy Gay”, „O noapte furtunoasă”, „Cercul de cretă caucazian”, „Plicul”, „Mutter Courage”. Au fost scenografii Dan Nemţeanu, Ion Popescu Udrişte, Sanda Muşatescu. A fost Radu Penciulescu. Au fost, în fiecare distribuţie, unii dintre cei mai mari şi mai speciali actori. Nu pot să-i numesc aici pe toţi. Esrig şi Popescu Udrişte anunţă, într-o noapte, că sînt gata cu decorul la „Troilus”. Toată lumea se adună la teatru. Cu dorinţă. Fără nici o ezitare. Miracolul era în fiecare. Demult, Sanda Manu mi-a şoptit despre noaptea aceea:„Era o stare de graţie!...”. Poate şi de asta am folosit, de atunci, foarte rar şi cu mare grijă cuvintele astea. Au fost turnee şi premii, reacţii şi ovaţii la Paris, în Germania, Israel, la Bucureşti. Doamne, Dumnezeule, fiecare pagină din albumul meu mă ţine aproape de miracol!... Au urmat alte două poveşti fantastice: Teatrul Mic cu Radu Penciulescu, Teatrul doamnei Bulandra cu Liviu Ciulei. A fost Teatrul „Nottara”. Tot ce facem astăzi vine de acolo. Din forţa şi din spiritul unor mari creatori. Din seducţia lor. Dintr-un magnetism pe care noi, spectatorii, îl simţim, epidermic, emoţional. Şi noi, în felul nostru, ducem povestea mai departe. Iar memoria rămîne cel mai măreţ însoţitor în călătoria fiecăruia.

Un lucru care mă emoţionează foarte tare. Eugène Ionesco trimite în 1964 un text pentru caietul program de la „Rinocerii”. Nu poate fi publicat. Peste ani, Radu Beligan îi dă lui Nicolae Manolescu valoroasa şi inedita pagină. Textul apare în România literară. Este ultimul text scris de Eugène Ionesco în limba română. Dar, tot pentru premieră, Ionesco trimite şi o casetă audio, cu vocea lui. Autorul plecat din ţară, oarecum straniu şi pentru că nu era cunoscut, se adresa, într-un mod bizar, spectatorilor. Vocea lui Eugène Ionesco era, ea însăşi, un document. Aşa cum a devenit şi spectacolul. S-a jucat de peste 150 de ori la sediu şi, de fiecare dată spune Radu Beligan, Eugene Ionesco era prezent la difuzoare. S-a jucat de peste alte 100 de ori în lume. Teatrul românesc însemna valoare. Începea să fie cunoscut, respectat, apreciat. A început atunci lungul drum al valorii către porţile spiritului. O aventură care a însemnat nebunie pentru profesiune. Nebunie pentru teatru. Pentru că el, teatrul, era cu adevărat mai presus de orice. Mai presus de fiinţele şi destinele creatorilor.

Au venit aici şi au lucrat şi Gheorghe Harag – „Procesul”, ultimul spectacol al lui Amza Pellea - şi Sanda Manu, şi Valeriu Moisescu, şi Ion Cojar, Cătălina Buzoianu, Alexandru Tocilescu, Alexandru Darie, Alexandru Dabija, scenografii Doina Levinţa, Lia Manţoc, Puiu Antemir. Aici au fost, ani şi ani, zile şi nopţi, cu demnitate şi curaj, cu pasiune şi cu dorinţă actorii. Îl văd pe Birlic expansiv, domnul Jourdan, cît pe-aci să iasă din imagine. Îi recunosc în tinereţea lor, în forţa lor, pe Gheorghe Dinică şi pe Marin Moraru. Aici i-am văzut pe scenă şi am crescut cu Valentin Plătăreanu, Sanda Toma, Constantin Băltăreţu, Mihai Pălădescu, Vasilica Tastaman, Nicolae Gărdescu, Dem Savu, Iarina Demian, Florin Scărlă tescu, Ştefan Tapalagă, Cornel Vulpe, Iurie Darie, Dumitru Rucăreanu, Mircea Albulescu, Eugen Racoţi, Tamara Buciuceanu-Botez, Melania Cîrje, George Mihăiţă, Mircea Şeptilici, Aurel Giurumia, Stela Popescu, Silviu Stănculescu, Aurora Leonte, Adina Popescu, Virginia Mirea, Vladimir Găitan, Florin Anton, Şerban Ionescu, Magda Catone. Anii copilăriei mele, anii adolescenţei, anii studenţiei, uluielile mele, iubirile mele, tăcerile mele. Aici am văzut „Visul unei nopţi de vară” al lui Alexandru Darie, imediat după 1990. Ca şi „Rinocerii” în 1964, „Visul” a deschis o pagină de mare istorie. Un alt început, al altui timp.

Astăzi, Teatrul de Comedie are una dintre cele mai solide trupe. Cu personalităţi importante şi variate. Mărturie o fac spectacolele. Mergînd acolo, fiecare dintre noi merge pe drumul poveştii teatrului românesc.

Timpul înseamnă şi memorie. Memoria invocă emoţie, raţiune, luciditate, exerciţiu de admiraţie.

Cu plecăciune,
Marina Constantinescu

P.S. Felicitări celor care au creat albumul Teatrului de Comedie pentru aniversarea celor cincizeci de ani! El este dovada concretă a elogiului memoriei fără de care teatrul ar fi puţin mai sărac.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara