Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Despre mama de Jan Cornelius

Mama are 92 de ani şi trăieşte de aproape 25 de ani în Saxonia Inferioară, la ţară. S-a stabilit imediat după revoluţie în Germania, ţară din care strămoşii ei, la rândul lor, emigraseră de peste două sute de ani în România. În România, mama rămăsese demult singură, căci toate neamurile şi toţi apropiaţii ei ori muriseră, ori emigraseră între timp.
La vârsta ei, mama se ţine încă binişor pe picioare. Chiar dacă nu mai are pasul atât de sprinţar că pe vremuri, reuşeşte fără mari dificultăţi să meargă până la biserica evanghelică din sat, aflată la trei străzi distanţă. Mama e de fapt catolică, dar biserica catolică e la cinci străzi distanţă şi ce mi-i evanghelic, ce mi-i catolic, Dumnezeu e numai unul, important este să ne fie cât mai aproape şi, în afară de asta, El mă aude perfect şi dacă mă rog din pivniţă sau din pod, spune mama.
La biserica evanghelică mama ia parte în fiecare vineri la întâlnirea senioarelor. Aceasta începe la ora 17 şi ţine până când... mă rog, până când pleacă senioarele acasă. Doamnele din respectivul cerc au de la 80 de ani în sus cam toate. Când se întâlnesc schimbă păreri, discută, râd, comentează înflăcărate ultimele ştiri din sat, vorbesc despre vecini şi animalele lor de casă, despre atotputernicul Dumnezeu şi lumea largă şi beau câte un păhărel de vin, un păhăruţ de lichior sau chiar mai multe. Fiecare doamnă aduce câte ceva de închinat.
Unde s-a mai pomenit aşa ceva în România, să se întâlnească femeile şi să-i dea cu şpriţu’! Numai bărbaţii făceau din astea! Remarcă mama. Nici astăzi nu poate să aprobe acest obicei, motiv pentru care refuză cu obstinaţie să bea... mai mult de două, trei păhărele de lichior de roiniţă deodată, însă bineînţeles, doar din producţie proprie, este extrem de eficace împotriva durerilor de picioare. Doctorii nu-s buni de nimic, deci ne ajutăm singure, fiecare cum poate, zice mama.
Câteva doamne din cercul senioarelor beau Ratzeputz, o ţuică locală de ghimbir de 58 de grade, o palincă teutonică după consumul căreia scoţi flăcări pe nări şi pe urechi precum balaurul şi pe care mama n-o poate suporta sub nici o formă, cel mult două păhărele, dar nici unu’ în plus. Dar ce-i al lui, e-al lui: Ratzeputzul are un evident efect benefic asupra stomacului, iar doar o singură duşcă te face să nu-ţi mai pese de vremea asta atât de mizerabilă. În România pe vremuri nu ploua ca aici pe rupte, ehe, la noi pe timpuri clima era mult mai prielnică, spune mama.
În afară de asta, la întâlnirile senioarelor se mai serveşte cafea şi plăcintă. Păi iresponsabilii ăştia de aici beau cafeaua cu găleata, observă mama. Aşa ceva era la noi de neimaginat. Păi noi oricum nu vedeam cafea cu lunile, ci doar un jalnic înlocuitor de cafea, din cicoare. Că doar nu se găsea pe nicăieri cafea adevărată, cafeaua veritabilă era numai pentru criminalul de Ceauşescu şi gaşca sa. Însă nici ce fac ăştia aici nu mi se pare normal, toată ziua dă-i cu cafeaua până pici sub masă, asta-i sinucidere colectivă. Mie, de exemplu, după cel târziu a treia sau a patra cafea îmi creşte enorm tensiunea, zice mama şi din cauza asta trebuie să înghit mereu hapurile astea, între două cafele. Şi nici afurisitele astea de hapuri nu-mi priesc!
Şi apoi plăcinta, pe care mereu o aduc femeile la biserică: păi aici se pune zaharină cu carul în plăcintă şi zaharina n-are niciun haz! Se revoltă mama. Ea preferă plăcinta făcută de ea, cu tot dichisul, îndulcită după toate regulile artei, cu zahăr natural, însă desigur că nu cedează ispitei de-a o consuma decât atunci când are glicemia stabilă. De fapt, şi atunci când n-o are, dar mă rog.
Uneori, mama se mai uită şi la televizor, însă numai atunci când rulează programele ei preferate. Printre acestea se numără toate serialele de dimineaţă şi de seară, filmele artistice, „Vrei să fii milionar?”, toate emisiunile documentare, culinare, de turism şi sănătate şi câte şi mai câte!
Adesea rulează mai multe emisiuni preferate simultan. Atunci mama trebuie să schimbe mereu canalul, însă din fericire, astăzi există telecomandă. Înainte nu exista telecomandă, spune mama, pe vremuri trebuia să te ridici de pe scaun de fiecare dată când vroiai să schimbi canalul. Dar, dacă stau să mă gândesc bine, de fapt era mai bine aşa, că mai făceam puţintică mişcare. Şi asta îmi făcea bine la picioare, spune mama.
Astăzi şed ore în şir pe canapea, ceea ce de-un an încoace îmi cam provoacă dureri în tot corpul. Dar mă rog, aşa-i viaţa, nu vreau să mă plâng. Şi apoi pentru cazuri din astea există, din fericire, lichiorul de roiniţă şi Ratzeputzul.

(Fragment din Narrenstück oder Das Wundern des Dolmetschers beim Betrachten der Welt/ Bufonerii sau Uluirea interpretului la contemplarea lumii, Horlemann, 2013)



Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara