Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Despre lucrurile cu adevărat importante de Cosmin Ciotloş

Horia-Roman Patapievici, Partea nevăzută decide totul,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2015, 296 pag.

Genul proxim al eseurilor din Partea nevăzută decide totul e aporia, nu lamentaţia şi (cu atât mai puţin) soluţia mesianică. În mai multe rânduri, concluziile lui Horia- Roman Patapievici ilustrează acest tip de blocaj: vorbind despre agonia creştinismului (p. 120), el transcrie starea de fapt fără nici o undă de optimism. Cu alte cuvinte, e grav că s-a ajuns aici, dar e cu atât mai grav faptul că procesul e ireversibil.

„Orice scriere apologetică, azi, e condamnată să aibă un aer fie vetust, fie plângăreţ, fie înţepenit, fie slugarnic”, notează Patapievici cu luciditate. După cum, altundeva, se rezumă să constate şi să explice eşecul „Renaşterii orientale” întrevăzute de câteva minţi uriaşe ale secolului al XIX-lea. În loc să devină, pentru noi, ceea ce a fost Antichitatea pentru medievalii târzii (un model ordonator, adică) sanscrita (orientalistica, în genere) a rămas de interes doar în cercul strâmt al specialiştilor (p. 79).

A parcurge aceste teze mecanicist, extrăgând din ele „programul” şi transformându-le cu uşurătate în manifeste „pentru mileniul trei”, mi se pare cel puţin periculos. Fiindcă pe fond, între acest tratament şi cel la care, la apariţia Politicelor, s-au pretat naţionaliştii noştri furibunzi diferenţa nu e mare. Şi pentru aceia, ideile lui Patapievici funcţionau tot ca nişte imperative cu finalitate practică. O dovedesc şi recentele luări de poziţie ale lui Nicolae Breban. Reţeta e simplă: ideile eseistului, de o extremă delicateţe (obţinută prin speculaţie controlată logic şi prin excelenţă stilistică) sunt reduse la un fir roşu apodictic şi la o formulare abrazivă, aşa încât să servească unei manipulări (favorabile sau, dimpotrivă, vexatorii). Substanţa lor, oricum, se pierde întotdeauna.

Lucru cu atât mai regretabil cu cât, în Partea nevăzută decide totul, tocmai substanţa (în sens tare) e subiectul. Sigur că Patapievici îşi calează predicaţia pe câteva traiectorii adiacente, la limită, unor problematici seculare (mergând de la învăţământ până la construcţia spiritului european sau „lovitura de stat legală” din 2012). Dar depinde de noi dacă alegem să-i urmărim demonstraţiile în regim de eseu sau de tabloid. Nu mai trebuie, sper, să spun că, în ceea ce priveşte a doua opţiune, îmi recunosc incompetenţa.

Aminteam mai sus excelenţa stilistică a scrisului lui Horia-Roman Patapievici. Cred că în primul rând de tonusul acestei calităţi depinde reuşita Părţii nevăzute... Cum să faci să te pronunţi explicit pe teme ar căror caracter profund inexplicit îţi e, de la bun început, clar? Şi, mai mult, al căror caracter profund inexprimabil reprezintă chiar obiectul freatic al cărţii. E motivul pentru care aş plasa primul eseu, Conversaţia neîntreruptă, în centrul simbolic al întregii construcţii. În lipsa lui (şi proba cea mai bună e lectura „pe sărite”), coerenţa volumului s-ar diminua semnificativ. Nu doar pentru că aici există, desfăşurate amplu, toate instrumentele de lucru cu ajutorul cărora se poate avansa în marea demonstraţie a Părţii nevăzute: tà timiótera (de la Platon), tò timiótaton (de la Plotin, însemnând „ceea ce este mai de preţ”), „scrierea în suflet” şi, în sfârşit, „conversaţia neîntreruptă” (ca formă de redresare a unei imposibilităţi funciare). Nu numai, deci, din aceste raţiuni propedeutice şi, de aceea, practice. Dar există un ton, o frazare (în înţeles muzical şi totodată semantic) care subîntinde în chip discret, în continuarea acestor premise, şi restul secvenţelor care compun cartea. Foarte pe scurt, despre lucrurile cu adevărat importante (cu formula unui alt eseist extrem de subtil) e fatalmente imposibil să te pronunţi categoric. Iar, dată fiind natura lor superlativă, orice altă expresie decât una categorică, în stare să le atingă nu marginile, ci esenţa însăşi, orice aproximare dificultuoasă reprezintă un eşec. Pe cale de consecinţă, scrisul, cu aura lui definitivă, ratează. „Nici măcar marii artişti nu reuşesc să exprime cu adevărat profundul ca atare. Ceea ce numim la ei frumuseţe nu este decât expresia superbă a ceea ce, de fapt, lipseşte”, scrie Horia-Roman Patapievici la p. 31. Atât cât se poate însă, aşadar la un nivel inferior de exigenţă, există totuşi, continuă autorul, un tip de „operă” inclasabilă canonic în cultura europeană, care poate compensa acest dezavantaj: e vorba de ceea ce el numeşte „conversaţia neîntreruptă” şi care, fragmentar (fiindcă din asta se compune, din fragmente sudate după o logică a revenirii continue şi a glosei) şi nedefinitiv (fiindcă e, în valoare absolută, orală, deci nu urmează principiile de coerenţă ale discursului public) restituie, în mod straniu, ceea ce scapă posesiei umane. E ceva ce ţine, până la urmă, de o cultură convivială, de bavardaj (cu toate riscurile pe care tipul acesta de dezinvoltură le comportă). „În conversaţia neîntreruptă iese la iveală persoana vie, inimitabilă: nu funcţia socială, nu statutul, nu statura intelectuală. Nici ambiţia, nici voinţa politică. Într-un sens, ea nu are finalitate” (pp. 43-44).

De aici, o sumă de corolare şi de posibile sugestii. Dincolo de strălucirea ei (de netăgăduit, aceasta) ideea lui Patapievici e una foarte fertilă, iradiantă chiar. Pe urmele ei putem înţelege din ce hrăneşte atracţia pentru operele impure (manuscrise nefinisate, jurnal sau corespondenţă) ale unor autori îndeobşte reduşi la un profil fără asperităţi: aceste opere păstrează, în măsuri fluctuante, dar păstrează ceea ce e fundamental într-o fiinţă irepetabilă. Aşa se legitimează, cel puţin în punctul de plecare, şi disponibilitatea de a asculta, căreia Patapievici îi dedică un alt eseu, convocând argumente suplimentare şi nu atât de eclectice pe cât ar părea la prima vedere, Magia din mintea fiecăruia (la origine, o prefaţă a unei antologii de poezie a Festivalului „Oskar Pastior”): „De ce suntem fascinaţi să ascultăm lucruri citite? De ce participarea noastră la actul ascultării este diferită calitativ de participarea noastră la actul citirii? Pentru că activitatea psihică prin care producem imaginile declanşatoare ale gândirii (şi, implicit, ale percepţiei estetice) este mult mai bogată atunci când imaginăm pornind de la ce ascultăm decât atunci când imaginăm plecând de la ce citim. De ce? Pentru că se ajunge mai greu la punerea în funcţiune a imaginaţiei ascultând decât citind şi, de aceea, dacă se ajunge la un rezultat, atunci rezultatul este ipso facto mai bogat, mai profund, mai durabil, mai complex” (p. 60). Modelul conversaţiei neîntrerupte şi, extrapolând, al părţii nevăzute, e imediat sesizabil.

Cum e şi mai încolo în cuprinsul cărţii, unde, într-un eseu despre criza creştinismului, Patapievici lămureşte chestiunea caracterului apocrif pe care (s-a crezut adesea) l-ar fi avut celebra aserţiune a lui Malraux despre secolul XXI: aceasta îi aparţine de drept autorului Condiţiei umane (p. 137). Sau, pervaziv, în preambulul aparent anecdotic al eseului Spiritul şi Legea, preambul al cărui protagonist e matematicianul şi logicianul Kurt Gödel, a cărui cunoscută teoremă de incompletitudine afirmă că în orice sistem consistent se poate construi o propoziţie a cărei valoare de adevăr nu poate fi probată exclusiv cu propoziţii din interiorul respectivului sistem. Din nou, în chip spectral, se poate citi printre rânduri un elogiu al aceleiaşi părţi nevăzute, mereu inaparentă şi mereu prezentă.

Ce vreau să spun e că, dacă rechizitoriul lumii de azi e, până la urmă, la îndemâna oricui, admiraţia pentru tot ceea ce (în aceaşi lume de azi) continuă să existe în afara privirii noastre şi a evidenţei tactile cere (cel puţin) o excelentă situare în spaţiul marii culturi, echilibru, educaţie a raţiunii, eleganţă sufletească şi o inimitabilă cadenţă a formulării. Însuşiri cărora, la Horia- Roman Patapievici, li se adaugă şi o imensă doză de firesc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara