Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Despre literatura lui Grigore Cugler de Gabriel Nedelea

Sub însemnul Urmuz
Dacă literatura lui Urmuz a provocat și a alimentat discursuri critice dintre cele mai diferite, devenind un bun simbolic manageriat și tranzacționat până la canonizare și instituționalizare – prin politicile autohtone (internaționalizate într-o oarecare măsură de avangardiști și de Eugène Ionesco, precum și prin diferite traduceri) ce l-au desemnat precursor al avangardei europene și, ulterior, un simbolic reper postmodernist, Grigore Cugler a trecut, în general, drept un „epigon“, un continuator al Paginilor bizare. Motivele acestei clasări țin atât de sociologia receptării, cât și de absența unei concepții dinamice asupra absurdului literar, confundat cu (raportat necritic la) paradigma urmuziană.
Diferențele pe care le voi trasa consistă în tipurile de distanțări critice și de reprezentare pe care literatura lui Grigore Cugler le aduce pentru prima dată în literatura română, după o prealabilă „defrișare a spațiului imaginativ“1 executată, ce-i drept, în chip urmuzian. Că precursorul și-a absorbit în mod absolut urmașul, în viziunea istoriei literare autohtone și chiar și în cea a textelor exegetice care s-au vrut recuperatoare (de reevaluare pozitivă) este evident. Dar nu la fel de evident este că astfel s-a ratat crearea unor structurări ce ar fi scos la iveală un alt fel de criză, cu reprezentările sale compensatorii și cu un alt complex metaforic despre limitele și pragurile modernității.
Paul Cernat rezumă, în Avangarda românească și complexul periferiei, cât de greu „a cântărit șși cântăreșteț în balanța validării“ „autoritatea precursorului“2 în acest caz.
Dar, în ciuda acestor impedimente, o parte a intelectualității exilului a țesut în jurul lui Grigore Cugler o narațiune cu accente mitice, căreia nu i-a lipsit dimensiunea anticomunistă, recunoscută inclusiv de Paul Goma, potrivit căruia „apunakismele circulau și în folclorul Gulagului românesc“3. Această plăsmuire se sprijină pe o biografie fascinantă, cosmopolită și exotică, și, în plus, pe concursul autorului însuși, care semnează la un moment dat cu numele personajului, Apunake, slăbind liniile de demarcație între viață și ficțiune. Monica Lovinescu îngroașă tușele acestui mit prin prezentarea și orientarea interviului pe care i-l ia lui Grigore Cugler în studioul parizian al Europei Libere, în 1972, unde „un colaborator ce făcuse închisoare în România i-a povestit cum în celula sa se afla și cineva care cunoștea fragmente din Apunake pe dinafară, desfătându-i din când în când amarul cu umorul ce acolo nici nu mai părea atât de negru“4.
Se vorbește în scurta prezentare ce prefațează dialogul radiofonic dintre Monica Lovinescu și Grigore Cugler de un dublu exil al autorului lui Apunake, fiindcă „în Peru unde s-a refugiat șîn 1948ț nu erau români, veștile ajungeau lacunar, vătuit“5, dar și în următorii termeni, care relevă aceeași povară a secundarului: „Un urmaș al lui Urmuz care nu și-a cunoscut înaintașul și nerecunoscut a rămas și el, parțial, de urmașii săi“6. Interviul este, totuși, sărăcăcios, însă interesant prin încercarea autorului de a se dezice de moștenirea ce-i fusese predestinată, urmuziană și avangardistă, securizându-și autenticitatea de care se bucura în exil. Întrebându-l cum „s-a născut Apunake“, Monica Lovinescu îi atrage atenția că în țară, după știința ei, autorul a fost „devorat de personajul său“, semnalându-i chiar existența unor „cluburi «Apunake»“. Răspunzând, autorul se îngrijește să se rupă istoric de Urmuz și de avangardă, pretinzând că de scriitorul paginilor bizare a auzit la multă vreme după ce-l scrisese pe Apunake, povestindu-i-se despre „strămoșul“ său tocmai prin prisma asemănărilor de structură, de atitudine și, aș adăuga eu, chiar de biografie: destinul muzical și discreția literară. Proba sa este „hoinăreala“ la care l-a „obligat“ cariera de diplomat, desfășurată, între 1926-1948, în capitalele Mitteleuropei și nu numai: Bratislava, Berna, Stockholm, Berlin, Copenhaga, Oslo. El pune similitudinile, pe care nu le poate nega, pe seama unor (pre)dispoziț ii, „ce erau în aer“, specifice avangardei și „spiritului apunakian“ deopotrivă, fapt care mi-ar ușura demonstrația din demersul de față, dar care nu poate fi probat decât prin teorii reduse, în ultimă analiză, la o tendință a inconștientului colectiv. Or, asta ar însemna trecerea pe linie moartă a individualității discursului și, în consecință, autosubminarea încercării critice de individualizare a discursului literar al lui Cugler, adică a afirmării și structurării apunakismului, pe care o am în vedere în cele ce urmează.
Pe de altă parte, încercările și interogările limitelor modernității artistice se dovedesc ceva mai numeroase în anii interbelici decât păreau la prima vedere, formând un filon aparte, în care Cugler este un capăt de pod.

Un alt fel de critică a modernității*
Grigore Cugler își exprimă, prin mijloacele literaturii absurdului, neîncrederea în „limbajul final“7 (R. Rorty) al modernității, în ficțiunile unei „vieți umane auto-create și autonome“8. Această poziție se definește printr-un joc de limbaj care ironizează și parodiază inaderența literaturii la „real“ și la valorile „fundamentale“ ale civilizației, la metafizica și mistica proprie marii narațiuni a „Tradiției“, pe care modernul încearcă, întotdeauna, să le regăsească – re-imagineze și recreeze de fapt – pe cont propriu, în chip autentic, reconstruindu-se, astfel, ca subiect și aspirând, implicit sau explicit, la o autodepășire ideală, și, în definitiv, la transcenderea spre supraom. Nu de pe o poziție tradiționalistă exercită Cugler această critică și pune în fața oglinzii negre escatologiile modernității, ci dintr-o perspectivă nihilistă, cu sarcasm și umor negru. În Apunake, o aspirație modernă îl aruncă pe personaj în plină distopie, însă opțiunea și transformările prin care trece nu sunt, de fapt, circumscrise în totalitate Zeitgeist-ului modern.
Cugler joacă după regulile profanării pe care o denunță, înțelegând, sau numai intuind, că „a profana nu înseamnă a șterge și a aboli pur și simplu separațiile șa desacraliza/ a laicizaț, ci a învăța un nou uz al lor, a ne juca cu ele“9, practică atât a modernității, cât și a postmodernității. Deconstrucția sa nu presupune sacrificarea literarității, ci o rupere a sa din circularitățile cunoscute ale prozei moderne, printr-un metaforism insolit, asumat cu (auto)ironie și cu sarcasm, creând prin acesta nu numai o critică dură a primei jumătăți a secolului al XX-lea, dar și una dintre cele mai radicale distopii din literatura română.
Literatura lui Cugler nu se rezumă la parodierea unor structuri culturale, dintre care și cele ale modernității, ci oglindește, încă din interbelic, distopia totalitaristă, deplângând insuficiența artistică în fața acesteia.
Ca și în cazul lui Urmuz, critica din principala scriere a lui Grigore Cugler, Apunake, mult mai dură și mai transparentă decât cea a predecesorului său, nu se resoarbe în autocritica specifică fețelor modernității, ci propune o interpretare care e un alt fel de reprezentare a evoluției umane, în negativ, o oglindă neagră ce reflectă partea întunecată a ei și neputința artei, prin toate formele sale, în fața dezumanizării de sub avântul tehnicist și de sub totalitarismele politice ale secolului al XX-lea. Obiectul parodiei, procedeu prin care în cele din urmă duce cititorul în plină distopie, este când idealul modernității, adică sacrificarea omenescului (nu întotdeauna a umanului) din dorința unei transcendențe, la capătul căreia nu se află pentru Apunake nici Adevărul, nici Libertatea și nici capacitatea de a imagina și a suplini Adevărul sau o altă „valoare tare“, când soluțiile anti-moderne ale avangardelor și pactul lor cu sistemele totalitariste.
Cum și de ce poate fi negociată, de istoria criticii literare și a istoria mentalităților, o astfel de reprezentare a literaturii și artei, în genere, și a modernității, în particular? Nu din tentația acreditării unei astfel de critici e nevoie să se răspundă unei asemenea întrebări, ci pentru a înțelege cum s-au reflectat limitele modernității în plină modernitate, chiar dacă în confuzie cu griji și spaime străine de spiritul modern.
Luciditatea cu care se apleacă asupra propriului scris și grija instrumentării absurdului în tandem cu metaforismul plastic mă determină să cred că Grigore Cugler știa foarte bine regulile multora dintre jocurile modernității (mai mult sau mai puțin grave). Vulnerabilitățile literaturii moderne devin, în unele dintre scrierile sale scurte, personaje sau teme. În textele respective demonstrează o forță de concentrare și comprehensiune comparabilă cu cea a lui Urmuz, însă alege de fiecare dată să fie mai transparent în referințele sale, să îngroașe unele tușe pentru efecte mai accentuate. Afară- de-Unul-Singur* numește acel tip de absență (redată în text ca „lipsă a unui avantaj“), nu de gol, ce poate mobiliza, printr-un sistem de forțe paradoxale și tainice, proprie inaccesibilului și misterului, suficiente energii și imaginaț ie pentru a crea o nouă doctrină. Nimic mai futil pentru ironicul Grigore Cugler, care zămislește un personaj – nu din speța celor urmuziene, ci din cea a celor lui Daniil Harms, mai de grabă –, care să însceneze, parodic, o astfel de ficțiune.
Distopiile de genul celei denunțate de Apunake nu i se pot imputa doctrinei modernității, ceea ce nu înseamnă că textul care-o reproduce ca reprezentare trebuie eludat, mai ales că modernitatea nu s-a terminat, cel puțin nu peste tot, dar și pentru că astfel de texte sunt, în sine, o formă de încercare a modernității și o interogare a acesteia și a avangardelor, ce indică nevoia unei dezvoltări a infrastructurii conceptuale a teoriei și istoriei/ criticii literare românești. Istoricii mentalităților au, în Apunake, o distopie în toată regula spre a-i analiza background-ul și „profețiile“.

_____________
1 Harold Bloom, Anxietatea influenței: o teorie a poeziei, traducere din limba engleză și note de Rareș Moldovan, Pitești, Editura Paralela 45, p. 51.
2 Paul Cernat, Avangarda românească și complexul periferiei. Primul val, București, Cartea Românească, 2007, pp. 370-371.
3 apud. Paul Cernat, ibidem.
4 Monica Lovinescu, Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ștefan Lupașcu și Grigore Cugler, București, Cartea Românească, 1992, pp. 171- 172.
5 Idem, p. 171.
6 Idem, p. 172
* O analiză dezvoltată am realizat în acest sens în Iluziile modernității, Craiova, Editura Aius, 2016.
7 Richard Rorty, Contingență, ironie și solidaritate, traducere și note de Corina Ștefanov, Studiu introductiv și control științific de Mircea Flonta, București, Editura All, 1998, p. 133.
8 Idem, p. 26.
9 Giorgio Agamben, „Parodie“, în Profanări, traducere de Alex Cistelecan, Cluj-Napoca, Editura Tact, 2010, p. 71.
10 Grigore Cugler, Apunake și alte fenomene; Afară-de-Unu-Singur, cu o prefață de Florin Manolescu și ilustrații de Carmen Manolescu, București, Editura Compania, 2005.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara