În lumea faptelor rapide şi a deciziilor acute

Cândva medicii aveau faima de a fi şi unii dintre cei mai pasionaţi cititori. Erau la curent cu literatura clasică, dar şi cu cea a momentului, erau posesorii unor biblioteci de invidiat. Am avut surpriza plăcută să constat că renumele de buni cititori al medicilor mai e valabil şi astăzi, chiar dacă, poate, nu ca regulă generală. Oricum, interlocutorul meu l-a confirmat din plin. Are 47 de ani şi este chirurg la Spitalul Clinic Fundeni. A făcut stagii la Paris, în Germania, ca bursier Humboldt, şi în Japonia. Este unul dintre specialiştii noştri în laparoscopie, dacă acest cuvânt vă spune ceva. Frecventează, când timpul îi permite, librăriile şi Târgurile de carte, citeşte din când în când şi recomandările de lectură din revistele literare, iar unora le dă curs. L-am convins cu destulă greutate să se lase intervievat. (I.P.)

Ce are a face, la urma urmei, medicina cu literatura? Vă pun această întrebare ca să nu mai scriu un chapeau justificativ pentru discuţia de azi. Nu pot să nu mă gândesc imediat la Mens sana in corpore sano a lui George Topîrceanu. Dostoievski a fost epileptic, Proust - astmatic, Balzac - cardiac. Pare mai greu să găseşti mari scriitori sănătoşi decât bolnavi. Lăsând gluma... Să ne gândim la medicii scriitori. Unii, după studii medicale sau câţiva ani de practică au rămas cu totul şi cu totul ai... literaturii. Cum e, în România literară, colaboratorul nostru de la pagina 9, poetul Emil Brumaru... Dar mai interesanţi pentru tema discuţiei noastre îmi par scriitorii care nu au părăsit medicina: mă gândesc la Cehov, la Céline, iar la noi în ţară la Vasile Voiculescu, la C. Dimoftache Zeletin, cunoscut în lumea literelor ca C.D. Zeletin. Asta ca să vorbim doar de literatură, dacă includem şi artiştii plastici la loc de frunte ar trebui să fie, desigur, }uculescu. Profesorul Dimoftache Zeletin, reputat biofizician, traducător al sonetelor lui Petrarca şi Michelangelo şi preşedinte al Societăţii Medicilor Scriitori, atrăgea atenţia asupra unui risc care-l pândeşte pe medicul scriitor: acela al diletantismului, fie în una, fie în cealaltă dintre profesii. Pe bună dreptate, cred eu. Din păcate avem de-a face adesea cu medici care, prin simplă... contaminare, prin contactul social cu oameni de litere, încep să creadă că sunt ei înşişi scriitori, că au ceva interesant de comunicat lumii. Cum ar fi isprăvile lor medicale! Aşa încât se pun pe treabă şi scriu. Şi publică. E plină lumea de producţiile de un gust îndoielnic ale unor doctori grafomani. Chirurgii sunt, curios, cel mai adesea în această ipostază. Aţi observat ce multă literatură despre sine (în primul rând memorialistică) au produs chirurgii? Nu m-am gândit la asta, dar eu îi înţeleg, probabil că e nevoie de o compensaţie literară, după ce vezi atâta suferinţă. Ce legătură mai frumoasă vreţi însă între medicină şi literatură decât medicii personaje literare, ba chiar boala, suferinţa ca nucleu al marii literaturi? Dacă nu ar fi decât Thomas Mann, Tolstoi, Dostoievski, Cehov. Scriitorul şi medicul au acelaşi obiect de interes: omul. Şi în artă şi în medicină operează un anumit fel de sensibilitate. Însă gestionată, dozată în moduri diferite. În lucrarea artistică sensibilitatea se află la larg, e amplificată, orice o îngrădeşte scade creativitatea. În medicină dimpotrivă, sensibilitatea este controlată, dozată, înfrânată. Abolită nu poate fi, pentru că medicina se întemeiază pe principiul milei. Rezervată sesizării semnelor patologicului, ea nu trebuie să pătrundă în zona deciziei terapeutice, chirurgicale, care e bine să rămână, în principiu, a unei cântăriri la rece a riscurilor şi beneficiilor. Publică prea multă lume care nu are ceva de spus

Citiţi literatură română contemporană? Care sunt prozatorii şi poeţii pe care i-aţi citit, care vă plac sau în care credeţi ? Răspund cu strângere de inimă, ca de fiecare dată când trebuie să-mi dau cu părerea în chestiuni care nu ţin de meseria mea. Nu ştiu ce orgolii scriitoriceşti voi irita. Mi se poate acorda totuşi, cred, dreptul la păreri de cititor pur şi simplu. Cititul literaturii române contemporane pune mari probleme de orientare, eşti fără hartă sau busolă. Cum să-mi refuz şansa cine ştie cărei formidabile descoperiri, a impresiilor proaspete, lipsite de prejudecăţi, măcar de prejudecăţile altora? Sigur că există şi riscuri, te poţi rătăci, într-o avalanşă de publicaţii. E un asalt general, un vacarm în care mi-e greu să disting o voce interesantă, autoritară. Scott Fitzgerald spunea: "Nu scrii pentru că vrei să spui ceva; scrii pentru că ai ceva de spus". Impresia mea este că publică prea multă lume care nu are ceva de spus. Apariţiile cu adevărat importante sunt astfel sufocate, greu de observat, în lipsa unei critici de întâmpinare prompte, sensibile şi, nu în ultimul rând, corecte, care să cartografieze teritoriul. Greu, nu? Fără îndoială. Nu-mi închipuiam că lucrurile se văd atât de exact şi "din afară". Mi se pare normal să te intereseze literatura momentului, să fii la curent cu ce se petrece la frontieră, acolo e viaţa, de acolo vin ştirile bune, de acolo şi dezamăgirile. Oare să risc şi câteva nume? Dacă eraţi literat, exista pericolul să va sfâşie breasla, ca medic, riscurile sunt neglijabile. Ştiu că intru din nou pe teren minat. Totuşi, nu pot scăpa ocazia de a spune că la acest moment peisajul este dominat de Mircea Cărtărescu. De la Nostalgia încoace îmi pare cel mai important prozator al momentului, iar cu Orbitor duce o luptă în care pare să fi pus şi să se fi pus cu totul în joc, miza e foarte mare într-o carte căreia eu nu i-am găsit un echivalent în literatura română. Aştept cu mare emoţie volumul trei din Orbitor; sper ca autorul să iasă cu bine la capăt din drumul în spirală pe care l-a parcurs cu primele două volume. O spirală în el însuşi. Cărtărescu are o verbalitate uimitoare, nu mi-am închipuit că într-un om încap atâtea cuvinte. Iată unul dintre cele mai plastice lucruri care s-au spus despre Mircea Cărtărescu...Dar continuaţi! Volumul doi din Orbitor mi-a prilejuit o experienţă rară: a fost prima carte, după foarte mulţi ani, pe care am citit-o pe nerăsuflate, aproape fără pauză, aşa cum citeam în copilarie Cei trei muşchetari sau Contele de Monte Cristo. A fost un minunat exerciţiu de seducţie, de transport în altă lume. În ultimul an mi-au atras atenţia şi câteva nume mai noi. Îmi permit să vorbesc despre asta cu seninătatea cititorului pur si simplu, cum spuneam. E vorba de Degete mici - Filip Florian, Teodosie cel mic - Răzvan Rădulescu, Luminiţa, mon amour - Cezar Paul-Bădescu. Sunt cărţi care, deşi foarte diferite între ele, îmi par toate a semnala o vreme bună a literelor româneşti. Aşa e, şi dacă n-aş fi ştiut că frecventaţi uneori librăriile, m-aş fi mirat că sunteţi atât de bine sincronizat cu literatura momentului. Să trecem la istoria literaturii române. Ce autori rezistă în memoria unui chirurg? Iată o întrebare cu care m-am procopsit! Aşa, istoria literaturii române, toată? Dar nu e chiar atât de lungă. În fond cea modernă începe abia pe la 1840. Hai mai bine să spunem totuşi că este vorba de o istorie personală a literaturii, de acele cărţi de mare însemnătate subiectivă, care pot fi apărate oricând cu argumente afective. îmi închipui că pentru dumneavoastră ar fi, poate, interesant cum ajunge istoria literaturii la unul cu profesia mea. Fiind os de moldovean, născut la Iaşi, e uşor de înţeles că în familie erau preţuiţi grozav Sadoveanu, Ionel Teodoreanu şi, nu în ultimul rând, Păstorel. Cred că primul autor al copilăriei a fost George Topîrceanu, din care tata îmi citea înainte ca eu să fi început şcoala. Pentru Păstorel Teodoreanu am păstrat un constant interes până astăzi: am avut plăcerea să citesc acum câţiva ani un volum de corespondenţă a lui, excelentă fereastră asupra vieţii literare interbelice. Între preferinţele anilor de liceu şi facultate ("anii de formare") au fost desigur Mateiu Caragiale, Urmuz, Camil Petrescu, George Călinescu şi Gib. Mihăescu. Aş profita de ocazie pentru a menţiona un poet care mi-a plăcut grozav în anii aceia: Emil Botta. Era mai cunoscut poate ca actor decât ca scriitor. Şi era, cred, fiu de medic. Dumneavoastră de ce v-aţi ales această meserie ? La întrebarea "de ce ai ales medicina" sau "cum te-ai hotărât pentru chirurgie", întrebare care nu lipseşte din nici un interviu, se obţin întotdeauna răspunsuri pretenţioase. Pe lângă cel comun (binele umanităţii suferinde) este şi cel mai subtil "nu ştiu cum s-a întâmplat că niciodată nu m-am gândit să fac altceva". Asta lasă să se înţeleagă că e vorba de o iluminare petrecută cândva, inainte de zorii aducerii aminte, dacă nu cumva chiar de o predestinare, o dedicare mistică pentru o nobilă misiune. Nu am acum nici eu un răspuns mai de soi, dar cred că trebuie să fi fost ceva în legătură cu cărţile. Mă gândesc la anii copilăriei (tot e la mare modă în literatura română actuală incursiunea în trecutul personal, o modă pe care aş situa-o între Amintiri din copilărie şi În căutarea timpului pierdut) şi primul lucru pe care îl văd este biblioteca tatei. Înainte chiar de a învăţa să citesc eram înfiorat de respect pentru cotoarele roşu-cărămiziu şi albastru turcoaz ale vechii colecţii "Biblioteca pentru toţi" aliniate în rafturile din unica încăpere în care locuiam ca pentru nişte obiecte de o importanţă neclară, dar fără îndoială foarte mare. Totuşi, nu literatura romantică, nu romanele cu medici eroi sau sfinţi sau martiri ai luptei cu boala m-au îndemnat spre medicină. Mai întâi a fost seducţia cunoaşterii lumii vii, între spiritul lui Jules Verne şi metodele lui Sherlock Holmes. Şi, la urma urmei, peste toate a fost în mod sigur cel mai sănătos mobil dintre toate: curiozitatea. Bănuiesc că e vorba de acel de ce, care-l preocupa şi pe Eugen Ionescu, încă din adolescenţă. Eu aveam credinţa că subteran se află un adevăr accesibil, că problema are o soluţie, că lucrurile pot fi înţelese şi că nimic nu este mai important decât efortul de a o face. Un adevăr care poate fi spus. Să încerc să înţeleg, îmi părea o excelentă raţiune de a trăi. Van Leuvenhoeek, Pasteur, Koch erau eroii mei, într-o splendidă devălmăşie cu Edmond Dantes, Old Shatterhand, Winnetou, D'Artagnan şi căpitanul Nemo. Nu am citit de mai puţine ori Vânătorii de microbi, o genială carte a marilor descoperiri în microbiologie, decât Insula misterioasă. Mă puteam imagina cu egală plăcere în locul lui Pasteur, la microscop, în plină emoţie a "afacerii turbării" ca şi în cel al lui Passepartout, în Ocolul Pământului în optzeci de zile. De altminteri, cărţile lui Jules Verne trebuie să fi jucat un rol special: lui îi aparţine personajul om-de-ştiinţă-care-poate-să-rezolve-orice-problemă, fie el inginer (cel mai adesea), fie naturalist. Combinaţia ştiinţă-aventură-destin a fost, cred acum, de o atracţie magnetică.

Atâtea vase, fire şi fibre fine care se caută şi se găsesc într-o misterioasă armonie

Dar presupun că a trebuit să schimbaţi proporţia, să citiţi mai puţin Jules Verne şi mai multă anatomie, să zicem. Într-adevăr, cărţile de specialitate nu au întârziat să-şi facă apariţia. Dacă vrei să duci bătălia cunoaşterii ştiinţifice în aventuroasa lume a biologiei trebuie să te pregăteşti din timp şi din surse de autoritate: microbiologie, genetică, anatomie, fiziologie. Între timp, chirurgia pătrundea şi în România în buletinele de ştiri ale recentei televiziuni, în jurnale şi reviste. Erau anii primelor transplanturi de inimă, Christian Barnard tânăr, chirurgul playboy, cu zâmbetul lui de vedetă hollywoodiană, uneori la braţ cu Gina Lollobrigida, spărgea gheaţa şi arăta, mie cel puţin, că la nou se poate ajunge în mod nemijlocit, că el poate fi apucat şi modelat cu mâinile. De aici până la pătrunderea insidioasă a ideii mai largi de chirurgie în combinaţie nu a fost cale lungă. Adică, pentru noi, profanii? Poate că nu întâmplător din marea diversitate a metodelor de cercetare medicală am fost cel mai aproape tot de o metodă directă, de contact senzorial cu necunoscutul: microscopia cu feluritele ei înfăţişări. La urma urmei şi în chirurgie lupta se duce cu un inamic pe care îl vezi, îl palpezi, îl separi de Bine, cu B mare, sub controlul propriilor ochi... Lumea vie, mi-a părut grozav de interesantă întotdeauna: organismul uman, mai ales, este de o complicaţie fascinantă, atâtea vase, fire şi fibre fine care se caută şi se găsesc unele pe celelalte într-o misterioasă armonie. Poate să fi fost şi dorinţa anxioasă de a cunoaşte mai bine un duşman fără chip, dar ameninţător: boala cea urîtă. Cum să o faci, asta-i altă poveste... Sunteţi unul dintre discipolii celebrului Profesor Setlacec. Ce alte lucruri, pe lângă meseria propriu-zisă, v-a mai învăţat ? Ce-nvaţă omul de la părinţi? Cam totul, nu? Poate că nu e bine spus m-a învăţat. Mai degrabă aş spune că exercită un fel de magnetism căruia nu-i poţi rezista şi care te pune pe o anumită direcţie. O direcţie bună. Relaţia maestru-discipol a fost foarte frumos discutată de domnii Pleşu şi Liiceanu, de curând. Dovadă că poţi să te alegi şi de la televizor cu câte ceva. Dânşii făceau distincţie între legătura profesor-elev şi cea de maestru-discipol. În cea din urmă transferul de cunoaştere se face printr-un mecanism mai subtil şi extrem de eficient: prin legătura afectivă. La urma urmei este şi aceasta o formă de iubire, nu-i aşa? Şi fiindcă veni vorba, nu pot trece mai departe fără să spun că profesorul Setlacec este un mare iubitor de literatură. A citit foarte mult, cu pasiune, are o bibliotecă impresionantă, de care profit şi eu, mereu. Dacă aţi şti de câte ori, în ultimii 15-20 de ani, împreună cu profesorul Setlacec, v-am tocat mărunt pe dumneavoastră, scriitorii. Cu preţuire, de multe ori, dar întotodeauna fără îndurare, vă asigur. Ce poate fi mai plăcut decât să vorbeşti despre literatură? Profesorul Setlacec, pe care - o spun cu un anume orgoliu - îl cunosc şi eu, a publicat câteva cărţi pe care le pot citi şi nespecialiştii. Are preocupări foarte serioase de istorie. Mă gândesc acum că prin cele două excelente cărţi de istoria medicinii pe care le-a scris, Istoria medicinii româneşti până în 1914 şi Istoria chirurgiei româneşti între 1916 - 1940, a parcurs acelaşi drum ca dumneavoastră cu Întoarcere în Bucureştiul interbelic şi În intimitatea secolului 19 . Desigur cu alte obiective şi alte mijloace. Da, din păcate i-am citit aceste cărţi abia după ce au apărut cărţile mele şi mi-a părut rău, aş fi avut acolo un material extrem de bogat. Dar mi-a părut şi bine pentru că, într-adevăr, ne întâlneam într-un punct important, ideea că România de-atunci era în Europa. Ce alţi maeştri aţi mai avut, pe lângă Profesorul Setlacec? Anii mei de studenţie au fost marcaţi profund de profesorul Constantin Taşcă, excepţional anatomo-patolog şi un model de spirit ştiinţific. Aşa am văzut că cercetarea ştiinţifică medicală, Cenuşăreasă a medicinii româneşti şi atunci şi, din păcate, şi acum, poate deveni realitate. Alături de el am trăit minunate aventuri în lumea microscopiei în anii '80, într-o vreme în care la Universitatea de Medicină din Bucureşti îşi găsiseră locul o mulţime de impostori, care nu aveau de-a face nici cu medicina, nici cu învăţământul. Am avut un profesor de medicină internă care, în cursul celor câteva luni de stagiu pe care le-am făcut în clinica lui, nu a pus nici un singur diagnostic. Pentru că nu se pricepea. Vă puteţi imagina? Şi asta în vreme ce Taşcă, bursier Humboldt la Heidelberg în 1969, cu listă impresionantă de lucrări publicate în reviste internaţionale, a rămas şef de lucrări pînă la 59 de ani! Lui îi datorez faptul că am ajuns să obţin la rândul meu bursa Humboldt în 1992. Ceea ce lucram şi publicam atunci făceam sub îndrumarea lui şi din pură plăcere şi curiozitate. Ce să te gândeşti pe vremea lui Ceauşescu că acele articole vor cântări cândva pentru un concurs de bursă Humboldt! Ele au cântarit, aşa că în 1992 am ajuns în Germania, la Ulm. Fără pile sau relaţii. Aici am cunoscut un alt profesor adevărat, de data asta de chirurgie: Hans-Günther Beger, unul din marii chirurgi germani, pionier în domeniul chirurgiei pancreatice. Este o plăcere şi o onoare să colaborez şi astăzi cu Domnia Sa în proiecte de cercetare chirurgicală.

Îmi trebuie motive serioase ca să investesc timp într-o carte

Cât şi cum citeşte un chirurg ? Este, la lectură "bisturiul critic" (cum spun uneori criticii literari) la fel de precis ca la operaţie ? În general chirurgul citeşte puţin. Chiar medicină citeşte prea puţin, mai puţin decât, să zicem, internistul. Asta ca impresie generală, o privire din avion, cu corectura că există, desigur, excepţii notabile, între care pe una aţi menţionat-o deja: Profesorul Setlacec. Altele, care îmi vin acum în minte, ar fi profesorul Dan Rădulescu sau doctorul Alexandru Bucur de la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti. Chirurgul este deci un om de acţiune, se mişcă în lumea faptelor rapide, a deciziilor acute, în condiţii de informaţie incompletă şi de cele mai multe ori sub mare presiune. Înainte de a tăia cu bisturiul, "taie" mental, e obligat să separe decisivul, lucrurile cu adevărat importante, de de ceea ce contează mai puţin la momentul dat. Nu cred că meseria noastră permite prea adesea un respiro meditativ, în general nu cred că firile meditative sunt atrase de chirurgie. Îmi închipui şi eu că nu se poate face chirurgie dacă eşti atrabilar, cum spunea Alexandru Paleologu, sau dacă eşti slab de înger. Trebuie să fii, cu siguranţă, un om vital, energic. Ca să mă întorc la întrebarea dumneavoastră, chirurgul citeşte, când citeşte, aşa cum este: cu judecăţi poate prea tranşante, cu separări poate prea nete. Uite, fac ce fac şi tot la cuvinte tăioase ajung. Îmi vine în minte o discuţie cu un vechi prieten, psihiatru, căruia îi reproşam, mai în glumă, mai în serios, neclarităţile de încadrare a bolilor psihice şi, mai ales, lipsa de control a eficienţei unei metode de tratament atât de la modă ca psihanaliza. La care el m-a privit lung şi amuzat, pesemne, după care mi-a spus: "Ştii cum pui tu problema? Arată-mi, domnule, unde-i schizofrenia, să ţi-o tai!". Şi mie îmi pare uneori că, la contactul cu un text, mă reped la judecăţi ferme şi simple, că mă despart poate prea repede de câte o carte în care nu am găsit de la bun început semnele clare ale adevărului artistic. Probabil că pierd. Ce să fac, îmi trebuie motive serioase ca să investesc timp într-o carte, cine-şi permite să citească la întâmplare? Şi pe urmă, există cărţi care te conving de la bun început. Luaţi, bunăoară, Întâmplări în irealitatea imediată, romanul lui Blecher. Eu unul cred că puţine lucruri din literatura română stau alături de primele două pagini dintr-o carte despre care îmi pare că se vorbeşte prea puţin...

Este acesta "bisturiul critic"? Nu ştiu. Oricum, fie că eşti chirurg, fie altceva, nu cred că se poate citi fără discernământ, fără judecăţi de gust şi fără judecăţi de valoare. Există şi cititori a căror iubire pentru carte atinge cotele pasiunii: profesorul de liceu dintr-un orăşel de provincie, micul funcţionar al unei firme, pensionarul sau elevul pentru care cititul înseamnă aproape totul, într-o lume cenuşie, care altminteri trece pe lângă ei, oamenii pentru care o carte bună înseamnă o serioasă raţiune de a aştepta şi ziua de mâine. Nu e nici un fel de exagerare aici, nu încerc, Doamne fereşte, să fac ficţiune. Am în minte cazuri reale, e vorba de oameni pe care-i cunosc. Ei nu sunt probabil, mulţi, par a aparţine unei specii ameninţate cu dispariţia. Eu sunt mai optimistă, cred că sunt destul de mulţi şi destul de rezistenţi. Poate. Îi întâlneşti într-o vizită, îi întâlneşti ca pacienţi, uneori prin librării şi, mai ales, la faimoasele Târguri de carte. Aici îi poţi recunoaşte după cât de mult stau pe la standuri, cu priviri pofticioase. Nu ştiu dacă mai există edituri preocupate de ediţiile ieftine; nici nu ştiu dacă astăzi mai este rentabilă, deci posibilă, o colecţie de literatură bună la preţuri cumsecade. În Germania cartea este scumpă. Există însă şi o editură , "Reclam", specializată în editarea clasicilor la preţuri accesibile. Da, mi-am cumpărat şi eu destule volume din "Reclam", însă ediţiile sunt deprimante ca aspect, cu galbenul lor de lămâie, sunt tipărite cu litere mărunte-mărunte, parcă nu te îndeamnă la citit. Dar sunt de acord că n-aveam de ales, îmi trebuia cartea şi nu-mi puteam permite orice ediţie. Ce v-am descris mai înainte este prototipul cititorului. De fapt, pentru el scrieţi dumneavoastră. Pe vremuri se spunea că succesul unei spectacol de operă nu îl decid "fotoliile" din primele rânduri, nici lojele, ci galeria. Ce este foarte răspândit în ţările apusene este frecventarea bibliotecilor publice. Nu trebuie neapărat să cumperi o carte ca s-o citeşti. Copiii colegilor mei de la Ulm mergeau la biblioteca publică în fiecare săptămână. Ce fel de cărţi scriu doctorii de azi? Scrisul medical se supune rigorilor stilului ştiinţific. Există însă şi literatură chirurgicală scrisă cu adevărat talent literar. Între puţinii chirurgi cu asemenea înzestrare i-aş menţiona pe Eugen Proca, Dan Gerota şi Dan Rădulescu.

Pacientul operat de mine să aibă aceleaşi şanse ca unul operat la Boston

Ce înseamnă, în fond, un chirurg bun? Asta e cea mai grea întrebare dintre toate. În general la noţiunea de "medic bun" nu am găsit o definiţie cumsecade. În tinereţe aveam impresia că decisive sunt inteligenţa şi ştiinţa de carte. Fals! Am colegi care nu se remarcă printr-o cultură medicală deosebită, dar pe mâna cărora m-aş da fără ezitare, aşa cum sunt şi unii care sunt extraordinar de informaţi, dar la care nu l-aş duce la consult nici pe motanul meu (la care ţin foarte mult, de altfel). Profesorul Setlacec a dat un răspuns în cartea domniei-sale Chirurgul şi lumea sa, apărută acum vreo doi ani. Este de părere că definitorie ar fi responsabilitatea. Eu unul nu sunt sigur că are dreptate, nu cred că-i suficient, dar despre asta poate vorbim altă dată. Aţi făcut stagii în Germania, Franţa, Japonia. Care dintre colegii străini v-au impus cel mai mult ? Dar noi, suntem în rândul lumii ? Suntem la fel de buni, mai buni? Dar dumneavoastră, scriitorii români, sunteţi la fel de buni ca cei francezi, japonezi sau americani? În ceea ce mă priveşte, cred că nu pot exista decât două etaloane: în chirurgie, să acord pacientului aceleaşi şanse ca în orice alt colţ al lumii civilizate. Iar în cercetarea ştiinţifică, să aduc ceva nou. În rest, în ştiinţă, pur şi simplu nu contează că ai făcut ceva pentru prima dată în ţară, oraş, judeţ sau cartier. Contează dacă eşti primul. Mă pune pe gânduri proasta înţelegere a sintagmei "cercetare ştiinţifică românească". Ea nu este o scuză, o circumstanţă atenuantă pentru lipsa de originalitate. E românească prin aceea că se desfăşoară în România, nu pentru că ar putea fi măsurată cu un etalon geto-dac, mai puţin pretenţios. Cercetarea ştiinţifică este, cred, unul dintre puţinele lucruri care se supune legii "tot sau nimic". Ori e ori nu e. Cam acestea ar fi criteriile de performanţă în meseria mea: pacientul operat de mine să aibă aceleaşi şanse ca unul operat la Boston, iar în ordinea ştiinţei să aduc ceva nou. Grea treabă. Merită să-ţi petreci viaţa încercând să atingi aceste două obiective, chiar dacă de multe ori nu ai succes. În rest, totul e vorbărie. Ce însemnă spitalul Fundeni pentru dumneavoastră? Este locul cu cel mai mare număr de evenimente pe metru pătrat, pentru mine. Şi griji, şi satisfacţii. Dar parcă mai mari sunt grijile... Ce spune experienţa medicului: e adevărat că femeile ar avea mai mult curaj decât bărbaţii ? Statistic, fără îndoială. Femeia are calităţile bărbatului ideal, cum spunea Profesorul Taşcă. Dacă aţi scrie o carte pentru noi toţi despre experienţa dumneavoastră medicală, ce titlu i-aţi da ? E plină lumea de cărţi proaste cu titluri bune. Nu ştiu încă dacă ceea ce aş avea eu de spus chiar interesează pe cineva. Am făcut de curând un test. Eram într-o vizită, cu un prilej monden, împreună cu câţiva oameni care nu au de-a face cu medicina: actori, regizori, scriitori. Ei manifestau, poate din politeţe, un vag interes pentru probleme medicale. Am profitat de împrejurare şi am avut dibăcia perversă de a conduce discuţia către câteva teme care îmi păreau de cea mai mare importanţă: complicaţii, pacientul în faţa unui diagnostic teribil, în faţa morţii iminente. După câteva minute s-a aşternut o tăcere apăsătoare. Am schimbat rapid subiectul, cu frustrarea că n-am apucat să le comunic unele lucruri foarte interesante despre fistule, supuraţii şi să-mi completez discursul, ca epilog, cu expresii bine cântărite, clare, dar şi plăcute auzului, printr-un scurt şi bine închegat eseu asupra gastrectomiei totale. Adică despre omul fără stomac. Înţeleg... Vedeţi dar că ceea ce mă precupă pe mine sună bizar în afara lumii medicale. Aţi avut poate curiozitatea de a deschide o carte de medicină. În mod sigur v-a părut de neînţeles. Am răsfoit cândva cărţi moştenite de la bunicul meu, dar la planşe întorceam capul, nu mă tenta deloc să le contemplu. Aşa şi este, iar terminologia medicală s-a constituit într-o altă limbă, aproape inaccesibilă profanilor. Am avut surpriza să văd că şi aridul limbaj medical poate deveni materie literară. Ca şi cel al fizicii, al matematicii, al teoriei fractale... Uite, Mircea Cărtărescu a făcut-o şi pe asta. Eu unul mai caut încă acele cuvinte potrivite unor teme atât de speciale. Sunt lucruri care ne privesc pe toţi, măcar ca posibili pacienţi. Dumneavoastră aţi citi o carte care se intitulează Despre chirurgie şi alte întâmplări? Aş citi "şi alte întâmplări". Probabil că aş sări "despre chirurgie". Deşi, dacă ar suna ca răspunsurile acestea poate că aş accepta şi câte ceva "despre chirurgie". Oricum, vă mulţumesc şi vă urez s-o scrieţi! Cititori veţi avea!