Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Despre joc, copii, cărţi şi traducerea lor la ora mondializării de Muguraş Constantinescu

Prin recenta lui carte Despre joc, copii şi cărţi la ora mondializării [Du jeu, des enfants et des livres à l’heure de la mondialisation] (Editions du Cercle de la Librairie, Paris, 2011), Jean Perrot, cunoscut specialist în literatură generală şi pentru copii şi director fondator al Institutului Internaţional Charles Perrault din Franţa, propune o amplă reflecţie despre metamorfozele cărţii şi ale culturii pentru copii în epoca „videosferei” şi a „societăţii spectacolului”, plasate în contextul undei de şoc a mondializării. El dă astfel o replică la un celebru studiu al lui Paul Hazard din anii ’30, punînd în lumină multitudinea de fenomene noi care fac din „producţia pentru copii” o problematică deosebit de complexă.
Cartea se deschide cu o privire de ansamblu asupra cercetării despre literatura pentru copii la început de mileniu trei pentru a continua cu o analiză a publicului destinatar, a seducţiilor exercitate de către carteaobiect, a relaţiei tot mai complexe între cuvânt şi imagine, a insinuării corpului fantasmat în teatrul şi romanul pentru cititorii tineri. Concluzia cărţii îmbrăţişează ideea „eternei reîntoarceri” cu referire expresă la Harry Potter, la „leul” copilăriei şi la… Friedrich Nietzsche.
Sub invocaţia lui Roland Barthes, criticul cărţii pentru copii este privit de Jean Perrot ca un „ludist”, fiinţă care recurge la joc ca la o „mască” şi ca la o „metodă de explorare literară”; ludist, pentru că el posedă capacitatea de a împărtăşi cu destinatarul literaturii, numite uneori şi „intenţională”, plăcerea surprizei şi a jocului mereu pe cale să se reînnoiască. Această însuşire esenţială îl deosebeşte pe criticul contemporan al literaturii pentru copii de cel tradiţional, care se mulţumea să identifice sursele, să verifice precizia datelor, să analizeze stilul autorului, fără a acorda însă vreun loc imaginarului şi fanteziei care îi sînt definitorii. De altfel, punînd în lumină tocmai ce era marginalizat de viziunea instituţională de altădată şi anume umorul, deriziunea şi jocul, Jean Perrot readuce în demersul său ideea de contrast baroc, pe care o propusese deja în anii ’90, ce marchează adeseori literatura pentru copii.
Jocul este văzut şi în dimensiunea lui actuală dată de Declaraţia drepturilor copilului care propune un statut al copilăriei în care dreptul la joc şi cel la recreere sînt aliate firesc cu acela de a participa la viaţa culturală şi artistică. În sentimentul de plenitudine a copilăriei, jocul şi divertismentul au un loc important, iar jocul e socotit drept „cultura copilului”. Plecînd de la astfel de idei, Jean Perrot face bilanţul cercetării recente despre producţia pentru copii urmînd traseul acesteia „de la imaginarul contemporan la arta stimulată de către joc şi de convergenţa media”. El analizează compoziţia franceză a acesteia şi re-compoziţia ei pe plan internaţional – cu trimiteri la titluri de texte literare sau critice din Japonia, China, Maroc, Vietnam, Italia, Germania, Canada, Belgia, România, Statele Unite, Marea Britanie, Spania, Brazilia, Portugalia, Suedia, Rusia, Caraibe, Danemarca, Burkina Faso, Togo, Haiti etc.; îi urmăreşte deschiderea, schimburile şi conexiunile, atent la moştenirea culturală, stimulat de posibilitatea lecturilor plurale şi de multitudinea paradoxurilor pe care literatura pentru copii le activează şi întreţine. Genurile tradiţionale – roman, poezie, poveste, teatru – coabitează cu şi hrănesc genuri de frontieră, hibride – carte-obiect, carte-jucărie, carte-joc, audio-carte, carte activă –, sau genuri în vogă precum fantasy-a şi manga. Reperele şi referinţele sale merg către cărţi esenţiale de istorie literară, literatură comparată, istoria artei, dar şi de filozofie, estetică, semiotică, teorii ale imaginarului, traductologie, pedagogie, psihologie, sociologie sau psihanaliză. Printre cercetătorii literaturii şi ilustraţiei pentru copii care reţin atenţia autorului sînt nume deja de referinţă dar şi recent afirmate: Isabelle Nières, Denise Escarpit, Francis Marcoin, Michel Manson, Mona Ozouf, Jacq Zipes, Sophie van des Linden, Maria Nicolajeva, Perry Nodelman, Pierre Bruno, Isabelle Cani, Florence Gaiotti, Hans Eino Ewers, Suzanne Pouliot, Noëlle Sori, Roberta Pederzoli, Elena Paruola, Riitta Oittinen, Chiara Elefante, Elena di Giovanni, Sandra Beckett, Catherine d’Humières, Nelly Chabrol Gagne, Gilles Brugères, Fernando Azevedo etc.
Un loc deosebit acordă autorul noţiunilor de videosferă, de imaginar ludic şi de carte-obiect, de literatură transgeneraţională, mediologie, termeni necesari pentru a putea vorbi despre mai mult decât o literatură pentru copii, despre o cultură şi chiar o producţie pentru copii. Poate fi vorba şi de termeni mai rari ca „flip book” sau „feuilletoscope”, importanţi în reconstituirea istoriei literaturii pentru copii, care hrăneşte cu unele sugestii efervescenţa ei de forme contemporane. Şi referitor la termeni „specializaţi”, e nimerit să amintim aici că, începînd cu 2006, Jean Perrot lucrează cu o echipă de peste o sută de cercetători la realizarea unui Dicţionar al cărţii şi al literaturii pentru copii, instrument de lucru indispensabil cercetătorului.
De un interes aparte se bucură şi cartea-album, bogat ilustrată, aflată la intersecţia de tehnici, stiluri şi teorii, cu variante precum „albumul publicitar”, „albumul jurnal intim”, „albumul cu indicii” sau albumul pentru copii şi adulţi care dă o imagine, la propriu şi la figurat, despre monştri sacri precum Proust sau Nietzsche. Povestea, îmbrăcată şi adaptată la contemporaneitatea cea mai recentă, revizitată, deturnată sau răsturnată, cartea animată, romanul „mondializat” îşi găsesc fiecare un loc în cele aproape patru sute cincizeci de pagini ale acestei cărţi în care seducţia şi erudiţia intră în competiţie. Ilustratorul e socotit, pe bună dreptate, un „mare cititor”, care poate face posibilă insinuarea jocului chiar şi în literele alfabetului, poate elabora, cu ingeniozitate barocă, un album care se poate citi în două sensuri sau în două limbi. Nu e uitat nici teatrul pentru copii, care într-o societate prin excelenţă a spectacolului o duce bine şi înfloreşte prin diversitatea lui de forme şi tematici, între care privilegiată e aceea a corpului fantasmat.
Pagini consistente sînt dedicate traducătorului şi traducerii literaturii pentru copil, actor şi proces rar abordate chiar şi de traductologie şi cu atît mai puţin de cercetarea din domeniu LDE, cum este codificată în franceză „la littérature d’enfants”. Polifonia limbilor, numite de autor „singulare”, de fapt, mai puţin cunoscute, este cu siguranţă un indiciu al mondializării privite sub aspectul ei pozitiv, care vine să înlocuiască dialogul limbilor dominante, între ele, şi ne referim aici la engleză, franceză, germană, spaniolă. Deja în secolul al XVIII-lea traducerea cărţilor pentru copii în cîteva limbi din Europa a constituit, prin schimburile prilejuite, un motor în construcţia cîmpului literaturii pentru copii şi tineret. Astăzi, însă aceste „hegemonii culturale” au fost răsturnate, iar japoneza, araba şi chineza îşi fac un loc încăpător în citadela lingvistică, unde pătrund, puţin cîte puţin, limbi regionale sau cele ale ţărilor emergente. Avem astfel de vreo cincisprezece ani o versiune a Micului Prinţ şi în creolă şi, mai recent, în amazighe, limba berberilor marocani. Mai mult chiar, graţie unor iniţiative precum cele ale Editurii Harmattan şi a unor volume bilingve, limbi africane, rezervate altădată oralităţii, intră în polifonia limbilor materne pentru a înscrie o diferenţă identitară. Şi traducerea tocmai a unor singularităţi culturale şi istorice, cum spune şi Nicolas Bourriaud, constituie un adevărat „soclu estetic” pentru o nouă generaţie de artişti. Mai este apoi şi problema practicienilor traducerii pentru copii, una dintre cele mai dificile, deoarece, ştim prea bine, copilul e un cititor exigent şi simte repede orice notă falsă în textul tradus, chiar dacă nu-l compară, precum criticul traducerilor, cu originalul. Ne amintim, aici, cuvintele regretatei Irina Mavrodin că traducerea cărţii pentru copii e departe de a fi o joacă pentru copii.
După cum am spus deja, partea finală a cărţii lui Jean Perrot e pusă sub semnul eternei reîntoarcei; prin ecranizarea ciclului Harry Potter putem vorbi de o reîntoarcere a acestui personaj, care are în el ceva nietzchean, cum spune autorul, şi odată cu el a modului de a citi al copilului de astăzi pentru care cititul se plaseaza între carte, film şi muzică; apariţia benzii desenate a lui Michel Onfray despre Nietzche readuce în ochii şi mintea cititorului ideile acestuia despre copil şi viitorul omenirii. Nu e de neglijat nici reîntoarcerea criticului asupra unor idei despre baroc şi literatura pentru copii şi, în mod ludic, reîntoarcerea leului copilăriei în drapelul care îl propune ca figură emblematică a ei, după ce îşi ajută eroul aflat la greu, în albumul Revoluţie de Sara.
Cu o deosebită prospeţime şi un optimism lucid, Jean Perrot conchide că râsul eroilor videosferei e mai complex azi în literatura pentru copii, fiindcă el presupune că aceştia nu sunt doar nişte simpli consumatori ai societăţii spectacolului, ci şi cetăţeni luminaţi ai lumii, altfel spus, fiinţe umane în curs de devenire.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara