Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Despre exerciţiu de Constanţa Buzea


Câteva piese din sumarul, dens ca de obicei, al CONVORBIRILOR LITERARE nr. 1/2005 reţin atenţia cititorului interesat să i se confirme bunul gust, calitatea lecturii şi, poate, de ce nu, propriile intuiţii privind creaţia poeţilor de geniu, comportamentul acestora faţă de propriile texte în variante succesive, preocupaţi ca lucrul lor să nu rămână nedesăvârşit. l în primul rând, din interviul domnului profesor Mihai Zamfir, câteva consideraţii utile şi uimitoare, o lecţie importantă, de fapt, despre exerciţiul eminescian continuu: "Foarte puţini mari creatori sunt mulţumiţi de ei-înşişi. Automulţumirea, în general, nu intră în individualitatea excepţională. Vorbind de Eminescu, el visa, probabil, la o formidabilă operă viitoare pe care n-a mai apucat s-o scrie. Tot ce ne-a lăsat el, toate versurile pe care noi le considerăm, pe bună dreptate, geniale, suficiente, a zecea parte din ele, pentru a face celebritate oricărui poet, ei bine, autorul lor, Eminescu, le consideră simple exerciţii pregătitoare pentru viitoarea operă, o epopee la care se gândea tot timpul; aceste poezii extraordinare n-au fost pentru el decît mici fragmente, exerciţii, piese de atelier şi, într-un fel, prepararea marii opere. Nu-i de mirare că aşa stau lucrurile, pentru că Eminescu şi-a lăsat, cred, cea mai interesantă parte a operei nepublicată, aşa-zisele postume. De fapt, postumele sînt în realitate, de multe ori, superioare antumelor, tocmai pentru că autorul lor le considera un fel de exerciţiu, un fel de preparare, un fel de eboşă pentru viitoarea mare operă. în aceste condiţii, ideea de fragment şi de nedesăvîrşire atinge culmea. Eminescu, în mod sincer, dar absolut sincer, fără nici un fel de demagogie, credea că aproape nici o operă a sa nu era suficient de finisată pentru a o califica drept desăvîrşită. Iată un caz aproape unic în istoria literaturii! Cu nonşalanţă uluitoare, el modifica de multe ori poezii care fuseseră deja publicate. Cazul Luceafărului este absolut stupefiant din acest punct de vedere". l în al doilea rând, având în vedere un alt fel de exerciţiu, moral de data aceasta, intens necesar şi obligatoriu în cultură, un exerciţiu de răbdare şi sinceritate, de competenţă, solidaritate şi stimă între generaţii, în beneficiul tuturor, acum şi în timp, prin cultivarea şi întreţinerea memoriei valorilor. în acest sens, sumarul Convorbirilor e bogat în exemple. Profesorul Mircea Martin, mentor, în anii '80, al Cenaclului "Universitas" unde Radu Sergiu Ruba s-a format ca poet, îi lansează la începutul anului trecut Graţia-Dizgraţia (Ed. Vinea, 2003), volum distins în decembrie trecut cu unul din premiile pentru poezie ale Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. E de citit textul de la lansare, cald şi riguros, în care criticul ne pune la curent cu datele unei bibliografii la zi şi cu citate bine alese din volume anterioare, astfel că imaginea poetului se completează şi valoarea lui ni-l apropie definitiv. De citit, de asemenea, Demonul confesiunii, un fragment din proza aceluiaşi R.S.Ruba, prezent şi acesta în sumarul Convorbirilor literare din ianuarie a.c. Este relatat, ni se spune, momentul reîntânirii, şi al evocărilor ce se impun, a doi tineri intelectuali ce se cunosc, se simt atraşi şi se pierd unul de altul în nopţile din decembrie '89... l Şi tot în sensul exerciţiului de stimă şi solidaritate, e de citit Cronica literară a numărului, semnată de colegul Cristian Livescu, titlul Aurel Dumitraşcu sau "Sălbăticia textului", semnalând două apariţii recente - o masivă antologie retrospectivă: Scene din viaţa poemului şi volumul III al Carnetelor maro - titlul jurnalului ţinut de poet în anii de crepuscul ai dictaturii. Aceste apariţii au fost cu putinţă graţie efortului lui Adrian Alui Gheorghe, prietenul nepreţuit, cel care, de aproape 15 ani s-a ocupat de recuperarea în postumitate a manuscriselor celui dispărut prematur, la doar 35 de ani, în septembrie 1990. Este readusă în atenţie figura tragică a optzecistului Aurel Dumitraşcu. Mă rezum la a cita din prezentare şi din jurnal, fără să comentez în vreun fel, o sugestie cutremurătoare, care se face, o bănuială care e lăsată să plutească în jurul morţii poetului: "Cu puţin înainte de a fi fost secerat de o boală necruţătoare în vara anului '90, făcuse parte dintr-o delegaţie culturală din Neamţ, care vizitase Belgia şi Franţa, întorcându-se entuziasmat din această călătorie, dar foarte obosit, epuizat de drum şi de privaţiunile îndurate. Nu se ştie dacă nu cumva această aventură cu bani puţini, sau o comandă suprimativă mai veche au contribuit la sfârşitul său prematur". Un vers al său: "Anul în care mori e cel mai bun". Şi o reflecţie amară care se regăseşte sub semnătura sa: "Cei prea sensibili ies traumatizaţi din peisajele cu care nu se pot acomoda. Ideea că omul este o fiinţă adaptabilă e valabilă, dar câtă mutilare de aici!" l De citit şi textul sarcastic scris cu furioasă vervă de Magda Ursache despre o carte stupefiantă, Memoria ca zestre, a Ninei Cassian. La urma urmei, pe cronicară n-o miră faptul că în topul celor mai citite cărţi din 2004 alcătuit nu de mult de revista CULTURA, se regăsesc alături Memoria ca zestre şi romanul Băgău. Ce citeşte lumea, după ce se dă ea în vânt! Fenomenul ar trebui oare privit la rece, sau ca o fatalitate, cu detaşare, luat ca un elan ce se va dezumfla de la sine, din plictiseală, prin exces şi saturare? Şi totuşi, vorba rebelului optzecist Aurel Dumitraşcu, care e mort, săracu': "Dar câtă mutilare de aici!" Nimic surprinzător, apasă pe acceleraţie, în concluzie, d-na Ursache, "Nina Cassian este o protocronă a generaţiei erotomane, iar Memoria ca zestre nu-i decât un Băgău al anilor '50-'60-'70-�80". Şi lumea citeşte într-o veselie, ca anesteziată/ hipnotizată, cu mirosul atrofiat. Citeşte dintr-o dubioasă curiozitate să afle mizerii, să ştie, să vadă şi eventual să justifice orice, să glorifice curajul de a experimenta. Dacă la fundul gunoiului mai există şi o cantitate de talent, e în ordine, căci acesta va scuza ridicarea în clocot a neruşinării la suprafaţă. l CLAUDIU SORDID, astfel aş concentra în două vorbe oroarea, uimirea şi dezamăgirea, de a-l regăsi, absolut din întâmplare, pe unul din foarte tinerii poeţi, talentat, cultivat, premiat, cu faţă de îngeraş trist, în paginile publicaţiei CA ŞI CUM, revistă literară, ni se arată din capul locului, supravegheată de Celebrul ani-

mal (!?). Ce-ţi lipseşte ţie, Claudiu Komartin, în ce întuneric îţi filează brusc toate lămpile? Şi ce vrei să demonstrezi, îndefinitiv, cu poemele tale dintr-odată scabroase, dezgustătoare dincolo de orice închipuire? Abia reuşisem să trec peste gustul rău şi aerul gros al poemelor pornografice ale altui coleg cu naturel năstruşnic dar care-şi ieşise, şi el, cu totul din matcă lovit ca de molimă şi scâlciat, şi căruia VATRA (numărul cu proletcultismul) i le-a publicat fără să... roşească! Cum să se pună cititorul cuviincios la adăpost de asemenea elucubraţii bruiante şi infame? Deschide revista ca un copil curat şi se trezeşte invadat de texte bolnave, împotriva cărora a spune ceva, a le înfiera, înseamnă fatalmente a le repeta şi astfel a le răspândi? l Să ne revenim la normal, la gustul cel bun, citind în Convorbiri din însemnările unui preot de ţară (XXI) de Ioan Pintea, şi nu în ultimul rând şi nu neapărat în această ordine contribuţia de infinită delicateţe a Carmeliei Leonte cu Schitul Icoana. Monografie lirică. Poeta e de găsit şi în DACIA LITERAR| la cărţi despre care se scrie în general cu oarecare dificultate şi nu fără o cultură teologică sporindu-i aplecarea spre credinţă şi deschiderea spre absolut. Tot aici am citit cu plăcere trei poeme ale unei eleve debutante din Botoşani, Alexandra Vatamanu, care a mai fost publicată în HYPERION şi Convorbiri literare şi a luat premii la concursurile de poezie la care a participat. Şi tot în Dacia literară nr. 1/2005, continuă publicarea Scrisorilor către prieteni, ale regretatului Aurel Dumitraşcu. Aflăm că o carte a sa, proiectată pe la finele lui 1986, trebuia să se numească Pătrat negru pe fond negru, "sugerând atmosfera întunecată în care poezia devenea chiar refugiul speranţei" şi câteva rânduri, datate în final: "Scrii şi tu cărţi. Un cabotin de tip special. Te expui numai singurătăţii. Mori sărutând o pagină scrisă"... (25 iunie 1985).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara