Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Despre decenţă de Mircea Mihăieş

Marea plagă a societăţii româneşti e neruşinarea. Cineva care şi-ar fi petrecut ultimii douăzeci de ani pe-o planetă îndepărtată ar fi şocat (spun şocat pentru că nu găsesc un cuvânt mai tare), revenind în ţară, de schimbarea uluitoare în comportamentul locuitorilor.

Astronautul imaginar pe care l-am luat drept martor ar fi părăsit o ţară cenuşie, în care se vorbea în şoaptă, se stătea, aşa cum stau dobitoacele în deşert la izvorul de apă, la cozi nesfârşite, pentru un kilogram de mălai şi-o sticlă de ulei. Era ţara în care copiii îşi turnau părinţii, securiştii dictau mersul culturii şi miliţienii te cotonogeau dacă treceai cumva pe culoarea roşie a semaforului. Era o ţară de oameni dresaţi, care minţeau prin simplul fapt că nu ştiuseră niciodată ce e adevărul. La întoarcere, el ar fi descoperit o populaţie agitată, zgomotoasă, cu poalele date peste cap, urând pe toată lumea şi urându-se pe sine. O populaţie alcătuită din indivizi plini de pretenţii, în care ei n-au nicio îndatorire, dar îşi revendică toate drepturile. E ţara lui „Să mi se dea!” şi a lui „Jos Cutare!”, o ţară a creierelor înfierbântate şi a gesturilor iraţionale, a calculelor prosteşti şi a paşilor ce duc inevitabil spre prăpastie.
Nu-mi propun să polemizez cu indivizii care, în zilele noastre, dintr-un amestec de resentiment, teribilism şi neruşinare (pe cei cu „misiuni speciale”, cu haine ale căror cusături se întind până hăt la Tiraspol, Rostov ori Moscova, îi las deoparte) ne vorbesc despre binefacerile socialismului şi despre paradisul fără fisură al comunismului. E vorba de cazuri patologice, de oameni care dacă nu şi-au găsit locul şi liniştea până pe la treizeci de ani, nu şi-l vor găsi niciodată. Mulţi dintre cei care inundă blogurile cu aberaţiilor lor egalitariste stau, de fapt, în culcuşuri calde, greblează banii din participările la televiziuni, mai abitir decât crupierii de la Monte Carlo. E plină lumea de jurnalişti-caviar, de demagogi care şi-ar vinde şi mama, numai să fie băgaţi în seamă. Nu toţi sunt cretini, dar toţi sunt defecţi moral. Ei cunosc arta de-a face rating, aşa cum alţii s-au născut cu talentul de-a cânta la frunză. Ca dovadă, nu-i vor ataca niciodată pe Tatulici, pe Răzvan Theodorescu ori pe ceilalţi cai breji ai gândirii corect-politice, pentru că asta nu interesază pe nimeni, dar au insomnii că Liiceanu, Manolescu, Patapievici ori Pleşu continuă să respire în libertate, să scrie cărţi şi să ţină conferinţe la care se buluceşte lumea.
Inşii din această categorie sunt o pradă prea uşoară. Ei nici măcar nu sunt indivizi, ci funcţii. Ocupă un loc pe scena publică pe care, pur şi simplu, nu l-ar ocupa niciun om zdravăn la cap. E locul miasmelor insuportabile, al neruşinării agresive, al neobrăzării gureşe, al prostiei nelecuibile. Se cred „interesanţi”, îşi imaginează că viitorul omenirii depinde de vigilenţa sau de toanele lor. Asemeni controlorilor de bilete din tramvaiele de altădată, sunt brutali cu metodă şi odioşi în stil. Sunt neo-comisarii vremurilor noastre, care-ţi înnoadă şireturile la pantofi, doar-doar cazi în nas şi-or să râdă ca de-o poantă bună. Ei sunt vigilenţii care-ţi bagă pe foc cărţile, pretinzând că în felul acesta au o contribuţie la ecologizarea planetei: cu cât mai puţini scriitori, cu atât mai mulţi copaci rămaşi netăiaţi, nu-i aşa?! Ce ne desparte fundamental e un lucru care ţine de minima decenţă: eu nu mai vreau ca familia mea, ca prietenii mei şi ţara mea să ajungă să trăiască în comunism. În schimb, ei tocmai asta vor.
În cele ce urmează, voi descrie una din întâmplările (banale, de altfel, şi, probabil, plicticoase pentru cei din categoria menţionată mai sus), care miau reamintit ce înseamnă bunacreştere şi decenţa. Din păcate, scena nu s-a petrecut în România, ci în Statele Unite. Mai precis, într-o librărie din Brooklyn. E vorba de binecunoscuta „Book Court”, locul de întâlnire al cititorilor pasionaţi de literatură de calitate, al lansărilor şi lecturilor din cărţi noi. Am ajuns acolo tocmai datorită unui mini-spectacol la care participau scriitori din mai multe ţări — printre care şi o autoare româncă. Librăria e un adevărat paradis: programul prelungit (ca în orice magazin american, de altfel), de la 9 dimineaţa până la 10 seara, adică treisprezece ore (iar duminicile „numai” de la 10 dimineaţa la 9 seara, respectiv unsprezece ore) îţi permite să petreci momente fabuloase printre rafturile care gem de noutăţi. Dar nu numai noutăţi: e suficient să te gândeşti la o carte şi o găseşti, cu siguranţă, în galantarele amenajate tematic sau cronologic.
Pe mesele plasate în centru îţi fac cu ochiul „new arrivals”: cărţi strălucind de frumuseţe şi prospeţime, cu acel miros ameţitor al cernelii de bună calitate. Câteva exemplare aveau pe ele inscripţia „autographed copy” şi evident că n-am pierdut prilejul să-mi cumpăr două: cea mai recentă culegere a lui Don DeLillo, The Angel Esmeralda. Nine Stories şi studiul lui Gary Wills dedicat piesei Julius Caesar de Shakespeare, Rome and Rhetoric. Dar nu despre cărţi îmi propusesem să vorbesc, chiar dacă ele sunt la originea micii întâmplări de care pomeneam. Parcurgeam cu ochii titlurile ademenitoare, iar urechile captau ceea ce se petrecea în partea îndepărtată a sălii (scriitorii se perindau pe la microfon, se prezentau, citeau câteva paragrafe în limba maternă, apoi câţiva actori ofereau în engleză pasaje ample din cărţile cu pricina), când H., prietenul cu care mă găseam în librărie, mi-a făcut semn cu cotul şi mi-a şoptit, cu ochii larg deschişi de uimire: „Uită-te la fata aceea: e desculţă!”
Sigur, New Yorkul e locul tuturor bizareriilor, şi n-ar fi trebuit să ne mire nimic. Dar ceva era totuşi frapant: tânăra nu părea să fie genul căreia-i plăcea să epateze. În plus, ne găseam în luna noiembrie, era o seară friguroasă şi ploioasă, aşa că întâmplarea era cel puţin intrigantă. Fireşte, parchetul strălucea de curăţenie, înăuntru era cald, dar imaginea tot neobişnuită rămânea, pentru că fata purta palton şi avea în mână un coş pentru cărţi. Am privit-o fascinat cum se plimbă agale prin faţa rafturilor, oprindu-se, răsfoind îndelung şi apoi aşezând cu grijă cărţile, deja numeroase, în coş. A trecut un sfert de oră şi fata frumoasă, cu păr lung — genul mignonne — continua să umble desculţă. Din când în când se oprea şi privea la ce se întâmpla în sectorul unde scriitorii terminaseră lectura şi începuseră să răspundă întrebărilor adresate de spectatori.
La un moment dat, am văzut că se apleacă şi din spatele unei mese s-a ivit o pereche de pantofi cu toc ascuţit. Cu coşul de cărţi într-o mână şi cu pantofii în cealaltă s-a îndreptat spre caserie. Ajunsă în zona cu mochetă, s-a încălţat, apoi s-a aşezat, la fel de tăcută şi disciplinată cum fusese în tot intervalul în care o privisem fascinaţi, la coadă la casă. Ne-am uitat unul la altul şi am înţeles: fata se descălţase pentru că nu voia să-i deranjeze pe scriitorii, actorii şi spectatorii care veniseră pentru seara de lectură. Probabil, că oricine altcineva ar fi încercat să păşească pe vârfuri ori pe călcâie, ar fi călcat rar ori încet, în fine, ar fi încercat să mascheze ţăcănitul inevitabil al tocurilor subţiri. Ori poate ar fi întrebat personalul librăriei dacă nu au un dispozitiv care să amortizeze sunetul pantofilor. Ei bine, ea alesese soluţia naturală, care părea, la prima vedere, şi cea mai neobişnuită: îşi scosese pantofii!
Nu e cazul să dau întâmplării o conotaţie metaforică ori parabolică. Pur şi simplu, mă mulţumesc să constat că în lumea noastră decenţa a devenit ceva atât de neobişnuit încât se confundă cu extravaganţa

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara