Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Despre cuvântul şi necuvântul unui an de Rodica Binder

A exprima starea de fapt şi de spirit a unei naţiuni de-a lungul unui an în două cuvinte – iată un pariu pe care-l pot câştiga poeţii şi, eventual, instituţiile acreditate să investigheze discursurile publice pentru a deduce ce le stă cetăţenilor pe suflet şi pe limbă.

Să începem cu poeţii. În noiembrie trecut, când Hertei Müller îi era decernat Premiul Heinrich Böll, Germania era deja din plin confruntată cu cel mai masiv val de refugiaţi înregistrat după cel de la finele ultimului război mondial şi din anii imediat postbelici.

Pentru cei care cunosc opera şi destinul laureatei Nobelului pentru Literatură, era mai mult decât în firea lucrurilor ca, în contextul dat, în cuvântul ei de mulţumire, autoarea să reia tema refugiului, a prigoanei, a exilului, a motivelor pentru care, cu cuvintele ei, oprimaţi de dictaturi şi războaie, într-o supremă disperare, cu riscul vieţii, oamenii se văd nevoiţi să-şi părăsească locurile natale, pornind spre alte zări, năzuind într-un viitor mai bun. Titlul Heimweh nach Zukunft, de o maximă densitate semantică , prin asocierea celor doi termeni –dorul de casă-Heimweh şi viitorul- Zukunft, sugerează ideea unui viitor locuibil pentru cei porniţi în pribegie, a unui nou acasă în locul celui pierdut. Idee întărită şi de citarea de către Herta Müller a spuselor lui Heirich Böll, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, în 1972. La scurtă vreme după al doilea război mondial, într-o ţară în care nu numai clădirile fuseseră distruse, scriitorul vorbea despre căutarea unei limbi locuibile, întrebându- i pe studenţii săi dacă Germania mutilată , preluată de ei din mîinile unei generaţii de război ar avea avea vreodată şansa de a deveni un stat de care să-ţi fie dor. Lui Heinrich Böll această ipoteză îi părea utopică deoarece între 1933 şi 1939, tot ceea ce până atunci s-ar fi putut numi într-o anume formă Germania, a murit sau a luat calea exilului.

De altfel, deja în 2014, când oraşul Solingen îi decerna premiul Die Schärftse Klinge, Lama cea mai tăioasă, prin tradiţie atribuit personalităţilor publice care au curajul de a spune adevărurilor incomode pe nume, Herta Müller aborda problematica exilului, exact din perspectiva amintită de precursorul ei, amintind de toţi cei care după venirea naziştilor la putere, au părăsit Germania: intelectuali de frunte, scriitori, artişti, savanţi, oameni de rând, evrei, germani. Regretul laureatei că nici până azi, în peisajul german al memoriei nu există un loc care să tematizeze soarta sutelor de mii de refugiaţi din Germania nazistă, şi-a aflat ecou şi în discursul rostit de autoare la Köln, publicat ulterior şi în paginile cotidianului Süddeutsche Zeitung.

Textul începe pe un ton confesiv. În perioada dictaturii comuniste, locuitorii Europei de răsărit erau cuprinşi de o aceeaşi dorinţă ascunsă:era dorinţa de a fugi. Formele obsesive ale acestei năzuinţe secrete, sentimentul că în orice alt loc din lume este mai bine decât în cel unde virtualul transfug se afla, au durat decenii, s-au răsfrânt asupra unei întregi vieţi, în mii de cazuri, din motive individuale şi colective. Există un moment decisiv când, cel cuprins de această dorinţă, altminteri un om cu totul obişnuit, răbdător, discret, resemnat, pasiv politic, devenea dintr-o dată dispus să-şi pună întreaga existenţă în joc, spre a fugi cu orice preţ. În acea vreme, frontierele României erau graniţe ale morţii: înspre Ungaria se aflau soldaţii pregătiţi să tragă, cîinii dresaţi să-i sfâşie pe fugari. Iar la frontiera cu Jugoslavia, pe apele Dunării pluteau navele puse să-i vâneze pa transfugi, să-i taie în bucăţi cu elicea motorului. Cu toate că şansa acestora de a scăpa nevătămaţi odată ajunşi în libertate nu era nici măcar de jumătate la sută, sutede mii au fugit pe ascuns, nelăsânduse speriaţi nici de gloanţe, nici de câini, nici de elicile vapoarelor...

Episoadele autobiografice evocate de Herta Müller rămân antologice prin literaritatea lor, prin modul în care experienţa individuală ia dimensiuni colective. Bunăoară secvenţa călătoriei cu trenul de la Timişoara la Bucureşti, în anii dictaturii, focalizează momentul în care calea ferată, paralelă cu malul Dunării, la doi paşi de cursul apei, îi face pe călători să se îndrepte cu toţii în tăcere pe coridor, în dreptul ferestrelor, hipnotizaţi de prezenţa imediată a fluviului, de zborul pescăruşilor. Fără a rosti un cuvânt, după ce calea ferată a lăsat în urmă malul, călătorii îşi reluau locul în compartiment, reînnodând firul conversaţiei cu care drumeţii obişnuiesc să-şi omoare timpul. Eram întotdeauna uşor atinsă de această hipnoză, având un sentiment de nelinişte gândindu-mă la ce s-ar fi putut întâmpla dacă cu toţii, pe neaşteptate, ar fi putut sări din tren.

Promisiunea unei mult visate şi aproape imposibile libertăţi se regăseşte şi în episodul cititului în cafea.Câţiva dintre cei decişi să treacă ilegal frontiera, apelau la serviciile unor ghicitoare. Iar o prietenă de atunci a Hertei Müller, o simplă croitorească, avea şi darul cititului în cafea. La sosirea unui client dornic să-şi afle sorţii de izbândă, decis să fugă din ţară, autoarea este repede ascunsă în camera vecină. Uşa rămâne întredeschisă, astfel încât poate auzi ce vede croitoreasa - ghicitoare în zaţul de pe fundul ceştii. Imaginile erau suprarealiste, poetice, frumuseţea genuină a limbajului îi părea Hertei Müller încă mai tulburătoare ştiind că vorbitoarea, alias croitoreasa, nu mânuieşte fineţurile stilistice ale limbii.Dar cum pot fi minciunile atât de frumoase ? Întrebarea, explicit formulată, primeşte următorul răspuns: ghicitoarea care picta cu ochii imaginile în zaţ, era întru totul convinsă de povestea ei. Inventată dar nu mincinoasă. Iar frumuseţea cuvintelor lua dimensiunile locului unde fugarul dorea să ajungă. Clientul croitoresei-ghicitoare a avut noroc. A ajuns în Canada.

Discursul scriitoarei rostit la Köln, ţesut pe canavaua unor amintiri şi reflecţii personale, a spuselor lui Heinrich Böll despre Germania, despre limbă, ţară şi exil, a menţinut subtil legătura cu reperele actualităţii imediate. Astfel, în pofida trecutului ei, Germania poate fi azi mai mult decât o suprafaţă de proiecţie a dorului de un acasă: Heimweh-Heimat, atât pentru noi care trăim aici ci şi pentru cei care fug acum din calea dictaturilor şi a războiului, cuprinşi de un dor de pace şi de siguranţă. Şi fiindcă Germania pare a le împlini refugiaţilor acest dor, ei vin în Germania. Cu miile sunt cuprinşi de acelaşi dor pe care est europenii de vârsta mea l-au cunoscut şi fără război: dorul de acasă, de viitor. Nimeni nu a numărat câţi transfugi din Europa de răsărit au reuşit să ajungă în Germania în perioada dictaturii comuniste. Cert este însă că atunci când o ţară este cuprinsă de vârtejul deznădejdii totale, dorinţa de a fugi devine o hipnoză în masă.

Herta Müller crede că este exact ceea ce se întâmplă acum în Siria, în Eritreea, că acest vârtej dispare doar atunci când deznădejdea se stinge, când asasinatele comandate de dictatori, când războiul şi apocalipsa declanşată de aşa zisul stat islamic încetează.

Nu doar din perspectiva disputelor politice din Germania, declanşate de imensul număr de refugiaţi sosiţi în ultimele luni ale anului 2015, relevante rămân cel puţin alte două reflecţii făcute de laureata Nobelului pentru literatură . Războiul este un adversar politic iar refugiaţii de război fiind prigoniţi politic, fiecare dintre ei are nevoie de protecţie. Această protecţie nu poate fi limitată doar fiindcă atât de mulţi au nevoie de ea. Cu atât mai absurdă i se pare autoarei etichetarea acestui exod drept invazie ori avalanşă. Refugiul nu are nimica de-a face cu agresiunea. Prin fiecare componentă a sa, refugiul este defensiv.

Evenimentele care au urmat la scurtă vreme după ce la 20 noiembrie 2015 Herta Müller îşi rostise discursul de mulţumire, aveau să confere o stringenţă suplimentară textului scris. Întâmplarea a făcut ca data desfăşurării ceremoniei de premiere să fie chiar prima zi în care Henriette Reker, lider politic independent, îşi luase în primire funcţia de primar general al oraşului Köln, supravieţuind unui atentat comis împotriva ei de un extremist de dreapta, la o adunare electorală. Herta Müller, în cursul ceremoniei oficiale, nu a scăpat ocazia de a condamna actul criminal, exprimându-şi dezamăgirea faţă de slaba prezenţă la urne a colonezilor după tragica întâmplare. Cumpăna dintre ani avea să le rezerve de astă dată locuitorilor metropolei renane, după cum se va vedea, o gravă dezamăgire.

La mijlocul lunii decembrie, Societatea pentru Limba Germană, GfdS, politic independentă, cu sediul la Wiesbaden dar având o reprezentanţă şi la Berlin, în Bundestag, anunţă care este cuvântul anului 2015:Flüchtling – refugiat,fugar, transfug, urmat de o listă a restului termenilor intraţi în competiţie. Principala menire a notabilei întruniri, alcătuită din profesori de lingvistică, sociologi şi jurnalişti,este să selecteze cuvintele şi expresiile care au marcat în mod deosebit viaţa politică, economică şi socială de-a lungul unui an.

Acţiunea cuvântul anului, iniţiată cu patru decenii în urmă, aplicată consecvent, vizează în special formele discursului public.De notat că între timp modelul a făcut şcoală şi în restul ţărilor germanofone. Motivându-şi actuala opţiune, juriul GfdS menţiona că substantivul Flüchtling ar fi interesant nu numai fiindcă dă un nume temei dominante a anului 2015, ci şi dintro perspectivă lingvistică şi semantică. Derivat din verbul flüchten, sufixul ling ar avea pentru urechile mai sensibile o rezonanţă depreciativă . Sunt citate apoi exemplele care ar confirma această supoziţie: Eindringlingintrus, Emporkömmling-parvenit, Schreiberling – scriitoraş, autor grafoman lipsit de talent...La seria termenilor cu conotaţii negative se adaugă o alta, având componente pasive: Prüfling – persoană care este examinată sau obiect supus unei expertize, Lehrling – ucenic, calfă, Sträfling – deţinut, puşcăriaş, Schützling – persoană luată sub protecţie, tutelată. Date fiind aceste fie şi relativ uşoare nuanţe disforice ale cuvântului anului 2015, este enunţată o alternativă sinonimică, aflată în discuţie poate şi sub presiunea corectitudinii politice şi anume, înlocuirea cuvântului Flüchtling prin Geflüchtete -refugiat, transfug, cel de-al doilea termen având o conotaţie mai activă . Membrii juriului GfdS nu sunt însă convinşi că această alternativă se va impune în limbajul comun. Aparent sterilele subtilităţi semantice menţionate dezvăluie cât de insidioase sunt capcanele ideologice care pândesc discursurile publice atunci când este tematizată problema majoră cu care se confruntă Europa dar în primul rând Germania, la ora actuală: numărul imens de refugiaţi.

Febrilele încercări politice de a soluţiona ceea ce în limbajul mass media poartă numele de criza refugiaţilor, sunt acompaniate de dezbateri parlamentare şi de talk show-uri televizate în care unii preopinenţi, în loc de a pune degetul pe rană, de a înfrunta pieptiş realitatea, recurg în discursurile croite după regulile hipercorectitudinii politice, la disocieri fastidioase în terminologia refugiului.

Or, textele literare , eseuriledespre refugii, exiluri, prigoane, pribegii, exoduri, despre suferinţele provocate de războaie şi dictaturi, mărturiile individuale, de felul discursului Hertei Müller rostit la finele lui noiembrie, la Köln, text asupra căruia ne-am oprit, deţin prin calităţile lor estetice intrinseci şi prin natura lor empatică şi marele avantaj de a nu cădea în capcane ideologice.

Cu titlu de exemplu nelipsit de o anume relevanţă pe fundalul aşa zisei crize a refugiaţilor, merită pomenit cuvântul anului 2004: Habseligkeiten, un plurale tantum în germană ca şi în română, având în acest de-al doilea caz conotaţii preponderent depreciative: catrafuse, bagaj, calabalâc, boarfe. Vocabula poate aparţine unei sfere semantice a refugiului: a-şi strânge catrafusele, cu sensul de a se pregăti de plecare, a fugi repede şi pe furiş dintr-un loc, etc.

În acelaşi an 2004 sub titlul Habseligkeiten, apăruse un nou roman al scriitorului german Richard Wagner, originar din România, saga unei familii de şvabi bănăţeni , trista odisee a unor strămutări şi pribegii peste mări şi ţări, sub urgia unor vremi nefaste. Bunurile pierdute, catrafusele, nu au mai putut fi compensate decât prin trăinicia amintirilor.

Poate că o recitire a acestui roman în împrejurările date, când în publicistică eforturile de a readuce în actualitate istoria exodurilor în Europa sunt tot mai înteţite, ar fi mai mult decât oportună şi fiindcă, aşa cum afirmam, literatura se poate sustrage arcanelor ideologice.

Capcane în care cad şi rămân inevitabil prinse necuvintele. Dar care sunt acestea? se poate întreba pe drept cuvânt cititorul căruia i-ar veni în minte într-un prim moment,titlul unui neuitat volum de poezii de Nichita Stănescu.

În Germania, die Unworte, necuvintele, sunt depistate în discursurile publice legate de actualitate. Aceste vocabule sau expresii neiubite sunt suspectate de a nu respecta principiile drepturilor omului, ale democraţiei, de a discrimina diversele grupuri sociale, de a crea derută prin natura lor eufemistică, ambiguă. Am citat parţial criteriile după care se orientează începând din 1991 o altă iniţiativă lingvistică, Unwort des Jahres, Necuvântul anului Juriul este alcătuit din patru profesori de lingvistică şi un reprezentant al mass media, misiunea lui fiind de a prospecta şi veghea asupra limbii germane contemporane, de a stimula în rândul vorbitorilor conştiinţa şi sensibilitatea faţă de limbaj . Această iniţiativă critică îşi are sediul la Darmstadt,oraş care găzduieşte şi Academia de Limbă şi Poezie. Propunerile cetăţenilor vizând necuvintele anului trebuie înaintate pînă la finele lunii octombrie, urmând ca abia în la mijlocul lui ianuarie viitor să fie comunicat rezultatul.

Nefericita întâmplare a făcut ca în seara şi noaptea de revelion, piaţa din jurului Domului din Köln, inclus în patrimoniul UNESCO precum şi incinta Gării să fi devenit scena unor incidente lipsite de precedent, cu profunde implicaţii asupra atmosferei politice şi sociale .Cele întâmplate au făcut ocolul lumii, suscitând reacţii publice şi dincolo de hotarele Germaniei.

O scurtissimă recapitulare a faptelor nu este tocmai inutilă: o mie de bărbaţi, majoritatea de origine nord africană, alcoolizaţi, au lansat petarde în public, rănind persoane civile, au agresat sexual femeile şi le-au jefuit, fără ca poliţia să fi putut interveni. Ulterior s-a dovedit că şi în alte oraşe germane, în aceeaşi noapte, folosind aceeaşi tactică în locuri publice, alte grupuri de bărbaţi tineri, având tot identităţi nord africane, au comis aceleaşi delicte. Presa a relatat cu întârziere despre cele petrecute, ceea ce pe bună dreptate a suscitat noi şi grave semne de întrebare, precum şi riposte verbale care au dus la o basculare a stării de spirit a populaţiei, iniţial foarte favorabilă şi plină de solicitudine faţă de refugiaţi.

În împrejurările date, la 12 ianuarie, juriul care patronează acţiunea Necuvântul anului şi-a făcut publică decizia. Pentru 2015, cuvântul neiubit este Gutmensch. În urmă cu doar patru ani, el ocupa locul doi în top.

Povestea acestui cuvânt valiză este destul de lungă şi de complicată nu numai din perspectivă strict lingvistică. Rezultat din alipirea adjectivului gutbun la substantivul om Mensch, termenul nu se lasă uşor tradus în alte limbi. Posibilele echivalente ar fi buonismo în italiană, do gooder în engleză, belles âmes în franceză, naiv, idealist, bine intenţionat, om de bine în română. Efectele tertipului semantic prin care semnificaţia pozitivă a adjectivului a fost răsturnată, virată într-un registru ironic, sarcastic, negativ, transpar şi în termenii citaţi fără a fi atât de puternice ca în germană. Definiţia dată termenului german de dicţionar (Duden) este parţial lămuritoare şi pentru necunoscătorii limbii germane. Aşadar, reprezentantul acestei specii este naiv, exaltat,agasant, enervant, având un comportament conform codexului coretitudinii politice pentru care şi militează.

Inversiunea sau mai degrabă pervertirea semantică a conceptului s-a produs sub presiunea unor complexe fenomene morale şi politice pe care Norbert Bolz, profesor de teoria comunicării la Universitatea Tehnică din Berlin le-a sugerat în definiţia dată aşa zişilor oameni de bine, Gutmenschen. Reprezentanţi ai clasei de mijloc, situaţi în spectrul politic al stângii , având pasiuni şi veleităţi ecologiste, respectă de mai multe decenii cu stricteţe regulile gramaticii şi retoricii political correctness .În compoziţia şi la originile acestui amalgam verbal şi comportamental expertul german distinge următoarele ingrediente: moralism politic, o higienă a vorbirii în care există o mulţime de tabuuri lingvistice şi, dincolo de toate acestea , o atitudine marcată de un anumit puritanism ostil plăcerilor.

Nu este de mirare că deja în ultimii ani peste o duzină de cărţi şi tratate au fost publicate în Germania despre necuvântul Gutmensch, ba şi un dicţionar critic, editat cu peste două decenii în urmă, care lua în răspăr vocabularul şi retorica aşa numitei corectitudini politice, pe atunci nu într-atât de ofensivă ca acum. La aceste studii mai mult sau mai puţin academice se adaugă o puzderie de articole apărute în presa scrisă, însoţite de o pletoră de comentarii în internet.

Tipologia aşa numitului Gutmensch, ar fi fost descrisă deNietzsche în 1887 în volumul Genealogia Moralei.Tot Norbert Bolz atrage însă atenţia că ilustrul filozof, deşi trece drept părintele spiritual al criticii la adresa noii specii - Gutmensch, nu a folosit niciodată termenul tale quale nici atunci când a considerat că nu ar exista o ideologie mai primejdioasă, o mai mare aberaţie psihologică decât voinţa de a face bine cu orice preţ. Şi Mark Twain a emis câteva sarcastice observaţii despre această specie umană care, animată de cele mai bune intenţii şi ambiţii, poate produce mult rău. Nici scriitorul american nu a recurs la un termen special, mizând doar pe potenţialul ironic al enunţului.

Fiind vorba despre acest naiv doctrinar al binelui, cum ar mai putea fi supranumit Gutmensch, merită amintit că nu puţini cred iar realitatea pare a le da uneori dreptate, că drumul spre iad este pavat cu intenţii bune, că mai binele este duşmanul binelui. În drama Faust de Goethe Mefisto se autodefinea drept o parte din acea putere /ce veşnic răul îl voieşte/ şi veşnic face numai bine. Şi apoi nu trebuie uitat nici că diavolul se ascunde în detalii şi – de ce nu – în cuvinte...

După această nevinovată divagaţie, riscând o maximă simplificare a tezelor şi disputelor generate de folosirea noului necuvânt, s-ar putea afirma că în cauză se află şi eterna controversă morală dintre realişti şi idealişti, pe fundal moral şi politic, dilema dacă un simţ al realităţii nelipsit de un anume cinism este sau nu superior unui idealism aservit unor înalte, doctrinare şi utopice principii morale, cu scopul de a face lumea mai bună. În 2015, membrii juriului de la Darmstadt au constatat că frecvenţa folosirii vocabulei Gutmensch şi a derivatelor sale în limbajul comun şi în mass media a fost amplificată de confruntarea societăţii în cu imensul număr de refugiaţi. Legătura între Flüchtlinge şi Gutmensch , între cuvântul şi necuvântul anului, nu mai poate trece neobservată.

Toleranţa, disponibilitatea unor straturi largi ale populaţiei autohtone de a sări în ajutorul refugiaţilor, de a se angaja onorific în primirea şi asistarea acestora, au fost considerate de utilizatorii necuvântului Gutmensch şi a derivatelor sale, drept simptome ale naivităţii, prostiei, drept carenţe ale simţului realităţii. În nota de de presă dată publicităţii de juriu, se mai afirmă că incriminatul termen nu mai este folosit ofensiv doar în tabăra populiştilor de dreapta, ci el este invocat ici şi colo şi de către jurnaliştii din presa premium. Exemplele nu lipsesc. Michael Klonovsky, eseist, jurnalist, redactor al hebdomadarului Focus, a semnalat reacţiile de consternare ale ale adepţilor corectitudinii politice, ale aşa zişilor Gutmenschen, la auzul unor simple constatări, cum că există profitori ai statului asistenţial, membri ai precariatului, ai plebei care se lasă întreţinuţi de restul societăţii. Acelaşi jurnalist menţionează că dacă cumva criticile vizează şi o parte a migranţilor, emiţătorul lor se expune inevitabil acuzaţiilor de rasism şi xenofobie, formulate îndeobşte tocmai de acele persoane care locuiesc în cartiere rezidenţiale, care nu intră în contact nici cu straturile paupere ale societăţ ii, nici cu imigranţii. Dacă unii observatori consideră că dreapta politică se slujeşte de necuvântul anului 2015 spre a-şi discredita adversarii politici, nu mai puţin reală este primejdia ca frecventa folosire a termenului să blocheze un schimb de argumente la obiect în dezbaterile publice, printr-o intensă emoţionalizare şi polarizare a discursurilor. Ceea ce s-a şi produs deja la începutul acestui an.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara