Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Despre comunism, fără încrâncenare de Mihai Răzvan Năstase

Mo Yan, Schimbarea,
traducere din engleză de Bogdan Perdivară,
consultant sinolog Florentina Vişan,
Bucureşti, Editura Trei,
2012, 128 p.

Anunţarea Premiului Nobel pentru Literatură din 2012 a surprins într- o bună măsură. Pe de o parte, la casele de pariuri mare favorit era Haruki Murakami (iar pariorii nu au dat greş de pildă anul trecut cu Tomas Transtömer); pe de altă parte, lista de scriitori excelenţi ale căror nume sunt pomenite an de an printre cele ale potenţialilor câştigători este impresionantă – Thomas Pynchon, Philip Roth, Ismail Kadare, Milan Kundera, Salman Rushdie sunt doar câteva nume regăsite frecvent. Reacţiile au fost dintre cele mai diverse, printre altele numărându-se şi o anumită mirare a unora (dublată chiar de acuzaţii voalate) – cine mai e şi acest Mo Yan, care nici măcar nu e dizident, ba mai mult, e cam protejat de sistem? O asemenea întrebare vine cumva firesc, deoarece nu de puţine ori premiul mult râvnit a ajuns să fie câştigat din considerente mai degrabă extraliterare. Am auzit parcă mult mai puţine voci care să conteste decizia suedeză în 2009, decât acum.
Schimbarea este o carte ciudată. În primul rând, la nivel formal, avem de-a face cu un demers insolit şi care de regulă se evită – traducerea dintr-o altă limbă decât cea în care a fost scris originalul. La orice traducere, foarte mult din carte se pierde, inflexiunile dispar, stilul scriitorului este imposibil de redat unu la unu, darămite la o carte tradusă după o altă traducere. Din punct de vedere editorial, situaţia este pe undeva explicabilă, pentru că sinologii români străluciţi sunt puţini, iar problemele financiare ale editurilor româneşti nu sunt deloc neglijabile, astfel încât o editură nu-şi poate permite să nu profite de publicitatea uriaşă pe care o aduce cu sine publicarea unui autor căruia tocmai ce i s-a acordat Premiul Nobel. Dar totuşi, chiar şi în cazul unei versiuni în limba română care sună foarte bine, fluent şi logic (cum este cazul volumului de faţă) o umbră de îndoială persistă. Schimbarea sună mai bine în româneşte decât Sorgul roşu, de pildă, dar este la fel de apropiată de original pe cât este traducerea apărută la Humanitas? Mă îndoiesc.
Volumul este unul atipic şi din prisma conţinutului. Pe coperta a patra citim următoarele: „O carte autobiografică şi un portret insolit al Chinei contemporane”. Da şi nu. Textul este autobiografic dintr-un anumit punct de vedere – faptele relatate sunt reale şi fac parte din experienţ ele de viaţă ale lui Mo Yan, dar complet surprinzător este faptul că autorul ocupă un loc complet marginal în povestea pe care o istoriseşte. Joacă mai degrabă un rol de raisonneur, de ins al cărui singur merit e faptul că a fost de faţă la anumite evenimente şi prin ochii căruia se pot nara întâmplări. Protagonişti sunt însă un profesor de matematică, prieteni din copilărie ai autorului, ba chiar un camion Gaz 51. Nu se întâmplă mare lucru, nimic ieşit din comun, doar o poveste de dragoste neîmplinită şi o istorie a ascensiunii sociale. La un moment dat cele două se intersectează, dar nu în clipa oportună pentru a merge împreună de la acel punct încolo. Un băiat iubeşte o fată, al cărei tată conduce un camion (lucru deosebit în micuţa aşezare rurală). Îşi promite că „atunci când va fi mare” va cumpăra camionul cu pricina şi va cere mâna fetei. Soarta face să se aleagă numai cu camionul. Naraţiunea curge limpede, fără înflorituri inutile sau exagerări. Principalul merit al lui Mo Yan mi se pare acela de a scoate în faţă viaţa oamenilor simpli, de la ţară sub un regim comunist relativ sever, dar nu excesiv de opresiv. În locul unui discurs antisistem care să scoată în evidenţă numai ororile regimului, fapte ieşite din comun sau situaţii limită, Mo Yan alege simplitatea, zugrăvind în cuvinte puţine viaţa de zi cu zi a unor oameni absolut normali. Vieţi ca oricare altele. Nu spectaculoase, nu impresionante, vieţi pur şi simplu.
Există totuşi şi pasaje în care scriitorul chinez face o critică subtilă antiestablishment, de pildă fragmentul impresionant în care într-o unitate soseşte vestea cum că s-a repartizat un loc pentru examenul de admitere la facultate. Conducătorii unităţii îl desemnează pe un tânăr mai răsărit drept candidat pentru poziţia respectivă, prilej de infinite emoţii pentru cel care nu terminase nici măcar liceul, deşi pare inteligent şi citit! Cu multă sârguinţă (dar şi resimţind presiunea momentului, nevoia de a reprezenta cu succes întreg grupul) băiatul începe să studieze pe cont propriu, ajungând chiar la un nivel foarte bun. Numai că examenul nu se mai ţine, iar tânărul se va vedea nevoit să se întoarcă de unde a plecat. Schimbarea din viaţa lui, pe care o primise cu teamă şi reticenţă la început şi care ajunsese să-l încânte se anulează în mod brutal. Morala: într-un sistem totalitar precum cel din China anilor ’70 este practic imposibil să-ţi depăşeşti condiţia, să arzi etape, să devii altcineva decât cel programat să devii.
Micul volum al lui Mo Yan, deşi probabil puţin reprezentativ pentru stilul autorului chinez (nu e o scriere de ficţiune, are mici dimensiuni, este tradus din engleză, nu din chineză) ne pune totuşi în faţa unui scriitor interesant, foarte lucid, stăpân pe mijloacele lui de expresie, atent la dozaje. Dovada faptului că un scriitor nu trebuie să fie înregimentat şi transformat în militant antisistem pentru a capta atenţia cititorilor şi criticilor. O poveste bună poate fi de ajuns.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara