Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Despre chipurile şi numele Doamnei Holle de Muguraş Constantinescu

Povestea fraţilor Grimm, Frau Holle, despre bătrâna misterioasă care are în grija ei ninsoarea de pe pământ, îmbracă înfăţişări diferite şi nume potrivite misiunii ei meteorogice, odata cu trecerea în alte limbi şi în alte culturi prin intermediul traducerii. După cum au căzut de acord „grimmologii”, dintre care o parte s-au întâlnit recent la Universitatea din Nantes, într-un colocviu consacrat bătrânei doamne, numele ei din poveste se deschide către simbolistici variate şi chiar opuse. Numele Holle evocă totodată infernul, peştera, o lume ascunsă, dar şi fiinţa luminoasă şi protectoare. Basmul în care Doamna Iarnă sau Doamna Zăpada, cum i s-a mai spus, apare ca figură centrală urmează schema poveştii celor două fete, cea bună, harnică şi frumoasă şi cea rea, leneşă şi urâtă.

Traducerea, în forme mai libere sau mai apropiate de textul original, îi adaugă sau îi suprimă textului conotaţii şi nuanţe, în timp ce rescrierile merg departe în imaginarul poetic, parodic, ludic ori de alt fel al autorului şi al epocii lui. Să amintim pe scurt povestea, destul de eliptică şi abruptă, cum sunt adesea textele îndelung lucrate ale celor doi fraţi pe parcursul celor şapte ediţii antume, texte care se ţin la o parte de fiorituri şi digresiuni, deşi unii traducători tocmai la astfel de tehnici şi de figuri recurg în transpunerea faimoaselor Basme pentru copii şi de spus la gura sobei (Viorica S. Constantinescu, 1998, 2007: 10)1.

Fără nici o formula introductivă, povestea începe direct cu prezentarea văduvei şi a celor două fete, opuse la fire şi înfăţişare, dintre care cea bună şi harnică, fiind fiică vitregă, e pusă la treabă ca o cenuşăreasă (cuvântul e folosit ca atare de povestitori). Între altele, fata cea harnică are de tors lână şi toarce până îi dă sângele din degete, scapă fusul însângerat în fântână. Certată fără milă de maşteră, pleacă să-l caute şi se aruncă după el în adâncul fântânii. În cădere îşi pierde cunoştinţa, iar când îşi revine în simţiri se află pe o pajişte însorită şi plină de flori. O apucă pe cărare şi răspunde cuviincios rugăminţii cuptorului, scoţând pâinile gata să se ardă din el, şi apoi cererii mărului, scuturând fructele coapte.

Ajunge la o căsuţă de unde o priveşte o bătrână cu dinţii atât de mari, încât fata se sperie şi vrea să fugă. Bătrâna îi vorbeşte însă cu blândeţe şi o invită să rămână la ea, urmând să se ocupe de treburile casei, dintre care aceea de a face patul. Fata trebuie să scuture atât de bine pernele încât să sară fulgii din ele, iar asta va face ca pe pământ să ningă, după cum îi spune bătrâna care se prezintă ca Frau Holle. Iar aici, în toate ediţiile textului original există o notă, pierdută de regulă în traducere, care lămureşte că în ţinutul Hesse, când ninge, se spune că Frau Holle îşi face patul. Fata cea harnică îşi face bine treaba, Holle e mulţumită, îi dă mâncare bună, iar când, împinsă de dor, fata vrea să se întoarcă acasă, o conduce pâna la poarta spre lumea oamenilor, unde îi înapoiază fusul şi face să cadă pe fată o ploaie de aur. Maştera, lacomă de avuţii, o trimite şi pe leneşă în fântână, dar aceasta nu trece cu bine nici proba cuptorului, nici cea a mărului, neacordându-le ajutorul cerut. Nu se străduieşte nici să scuture bine patul şi e trimisă înapoi de către bătrână. Ca răsplată pentru munca prost facută, când trece pragul porţii, cade pe ea o căldare cu smoală. Ajunge acasă, iar cocoşul, care anunţase anterior că s-a întors fata de aur, anunţă acum că a sosit fata cea murdară. Ultimul rând din poveste ne spune doar, fără nici un comentariu, moral sau afectiv, că smoala a rămas lipită de ea toată viaţa. Acest final oarecum abrupt este desigur în spiritul une poetici narative a fraţilor povestitori care opteaza sistematic pentru o morală implicită a poveştilor şi în cursul numeroaselor remanieri curăţau textele de explicitări inutile.

Pentru cititorul italian, păţania celor două fete trimite la nişte poveşti de Basile, pentru cel francez la Zânele lui Perrault, pentru cel român la Fata moşului cea cuminte de Ispirescu, sau la Fata babei şi fata moşneagului de Creangă, iar pentru mulţi alţi cititori la motivul fetelor văzute în oglindă, una bună, una rea, mult răspândit

în povestea populară. Probele la care sunt supuse fetele, diferă de la o poveste la alta, de la o tradiţie culturală la alta. La Perrault, fata, plecată după apă la izvor, dă de băut, unei bătrâne la cererea acesteia; ea se arată politicoasă, atentă, generoasă şi alege apa din locul cel mai bun al izvorului. La Creangă probele sunt mai numeroase şi mai elaborate. Fata care va trece cu bine probele, îngrijeşte o căţeluşă bolnavă, curăţă un păr de omizi şi uscături, râneşte de mâl o fântână, lipeşte un cuptor prăbuşit şi, mai ales, îmbăiază şi hrăneşte cu pricepere şi dragoste toate jivinele Sfântei Duminici. Răsplata variază şi ea. De exemplu, pentru fata săritoare o stea de aur în frunte la Basile, perle, trandafiri şi diamante care-i însoţesc vorbele la Perrault, o ladă plină cu herghelii de cai şi cu cirezi de vite la Creangă, feerica ploaie de aur la Grimm. În povestea celor doi fraţi, personajul care face diferenţa faţă de povestea tip, catalogată cu numărul 480 de Aarne şi Thomson, are, la prima vedere, un aspect monstruos prin dinţii prea mari care o fac înfricoşă toare, fapt exploatat adesea de iconografia internaţională care întregeşte cariera bicentenară a basmului grimmian. Acest aspect nu mai pare relevant când fata cea bună constată că la bătrâna Holle o duce de o mie de ori mai bine decât acasă: aici ea are un trai bun, mânâncă în fiecare zi supă şi friptură, iar bătrâna îi vorbeşte întotdeauna frumos şi-i înţelege chiar dorul de casă. Trebuie adăugat la aceasta accesul pe care îl are fata la declanşarea ninsorii, socotită, cum se ştie, o protecţie benefică a pământului împotriva îngheţului, altfel spus accesul la o putere şi la o rânduială cosmice.

Misiunea bătrânei de a asigura ninsoarea pe pamânt printr-o activitate domestică simplă şi curentă se situează, desigur, sub semnul analogiei între puf şi fulgi de zăpadă, între ordinea din cămin şi cea din lume, între tărâmul subpământean şi cel pământean, fiindcă ordinea/dezordinea dintr-unul reverberează în celălalt. Ramâne totuşi misterioasă această misiune, fiindcă nu ştim dacă e o iniţiere a fetei de către bătrână în scopul de a-şi asigura o succesoare, sau o probă decisivă pentru oricine îi acceptă ospitalitatea, tocmai fiindcă asigură legătura între viaţa domestică şi cea cosmică şi cine nesocoteşte pe una, perturbă şi nesocoteşte pe cealaltă.

Cum era de aşteptat, prin alegerile lor, unii traducători români au asociat- o pe doamna Holle cu Baba Dochia, care şi ea are o enigmatică legătură cu iarna şi cu zăpada, legătură centrată însă pe sfârşitul anotimpului şi al frigului şi, prin urmare, pe topirea zăpezii. Simplificând, am putea spune că cele două bătrâne, având legături bănuite cu o lume secretă, au o misiune meteorologică, doamna Holle declanşează ninsoarea, asigurând astfel începutul şi desfăşurarea iernii, în timp ce Baba Dochia patronează sfârşitul iernii şi lupta ei cu primăvara, scoţându-şi, unul câte unul, cojoacele, pe măsură ce vremea se încălzeşte şi anotimpul nou se instalează.

Această soluţie, de adaptare aclimatizantă, cum spun traductologii, de a o prezenta pe Frau Holle drept Baba Dochia pare a fi preferată de primii traducători, când adaptarea era strategia cea mai frecvent folosită, dar o găsim şi în versiuni recente; ea sacrifică, macăr parţial, acel specific, care poate să vină de la un detaliu, de la o nuanţă, de la un nume, în cazul de faţă, dar care dă o identitate diferită, unui basm tip, la care armătura e aceeaşi, dar textura mereu alta. Se observă însă, în ultimii ani soluţia mai nouă, de traducere etică şi nu etnocentrică, cum ar spune Berman (1994)2, de păstrare a aluziei culturale originare prin transportul/reportul numelui Holle, ca atare, în textul românesc care se îmbibă astfel de o minunată culoare culturală. Pentru cititorul român al poveştilor fraţilor Grimm, nota privitoare la dictonul din Hesse despre ninsoare şi bătrâna care îşi scutură patul, nu are relevanţă dacă personajul îi este prezentat ca Baba Dochia. În schimb, nota întăreşte şi iluminează numele de Holle în dimensiunea lui culturală, atunci când el este păstrat ca într-o traducere recentă (Diana Sălăjanu; Ligia Paula Sălăgeanu, 2014)3, în care, foarte inspirat, nota de subsol din original este integrată în text.

Un fenomen uimitor pentru multitudinea de lecturi şi nuanţe date de către traducători se observă în transpunerea în limba română a apelativului Frau, aparent un cuvânt neutru, în textul iniţial, diversitate de soluţii pe care, după ştiinţa noastră, nu le găsim în versiunile în limbile franceză, italiană, spaniolă, sau engleză, de exemplu. În limbile pomenite, cel mai frecvent, bătrâna doamnă se numeşte Dame Hiver, Dame Neige, sau Dame Holle, respectiv, Madama Holle, Madre Nieve, Mother Hulda.

Iată câteva dintre soluţiile propuse de-a lungul timpului de către traducă torii în limba română: Baba Dochia (Lia Hârsu, Dan Faur, Viorica S. Constantinescu, Ioana Patrichi); Mătuşica Holle (Liana Ciuche); Băbuţa Holle (Eugen Hadai); Jupâneasa Holle (Theo Acab); Mama Holle (Liviu Mateescu); Bătrâna Holle (Laura Mihăileasa, Simona Ionescu); Măicuţa Holle (Diana Sălăjanu; Ligia Paula Sălăgeanu).

După cum vedem, de la un traducător la altul, de la o epocă la alta, chipurile şi numele româneşti ale lui Frau Holle, stăpâna pe ninsoare în ţinutul Hesse la vremea fraţilor Grimm, se schimbă. Ea începe prin a fi asimilată cu Baba Dochia, pentru a primi apoi conotaţii afective prin apelative precum Băbuţa, Mătuşica, materne prin cuvinte precum Mama Holle, Măicuţa Holle. Alteori vocabulele alese de traducător induc ideea de respect şi autoritate: Jupâneasa Holle, Bătrâna Holle. Lipsesc, după cercetările noastre, soluţiile mai la îndemână cum ar fi Mama/Baba/Doamna Iarna/Zăpada. Surpriza vine de la traducerea publicată, fără numele traducătorului de Editura Girasol (2015)4 sub titlul Fântâna fermecată în care bătrână cu dinţi înfricoşători, care îi „ies printre buze” se prezintă drept „bătrâna Mamă Promoroacă”. Iată că traducătorul (din păcate anonim) a găsit o soluţie care, deşi ne îndepărtează puţin de original şi de feeria unei ninsori bogate ce cade peste lume, are o anumită prospeţime, iar imaginea pe care o sugerează e şi ea feerică, dar presupune ceva mai mult frig.

Este cunoscut faptul că de la 1812 când au publicat prima ediţie a poveş- tilor până la ultima ediţie antumă din 1857, Fraţii Grimm au lucrat mult pe text, mergând, în general, pe ideea de claritate, lizibilitate, precizie. Modificările merg de la restructurarea frazelor, a paragrafelor, la înlocuirea şi la eliminarea de cuvinte, sau chiar la schimbarea punctuaţiei. Lucrul lor îndelung şi minuţios pe text arată, după cum demonstrează Cyrille François (2012: 67)5, că poveştile celor doi fraţi evoluează de la un proiect filologic, adresat specialiştilor, la unul de familie, cu poveşti de ascultat/citit la gura sobei.

La efortul acesta de limpezime şi simplitate al autorilor, concentrat pe câteva decenii şi ediţii, traducătorii au răspuns în timp mai îndelungat, cu un efort de nuanţare şi căutare a soluţiei juste, dând versiuni ingenioase şi diverse, care asigură noi existenţe poveştii despre bătrâna „zăpădoasă”, ca să folosesc un cuvânt pe care l-am întâlnit la traducătorul Negruzzi. Probabil că unii dintre ei nu cunosc (toate) versiunile anterioare sau contemporane, dar Doamna Holle i-a inspirat şi istoria traducerii ei în limba română arată că rezerva de conotaţii şi vocabule a limbii (perna cu pene şi fulgi) a fost explorată (scuturată) cu folos. Ne putem aştepta aşadar la o ninsoare ca-n poveşti.

__________________

1 Poveştile Fraţilor Grimm, traducere Viorica S. Constantinescu, ilustraţii Ludwig Richter, Polirom, Iaşi, 1998, 2000, 2007.
2 Antoine Berman, L’épreuve de l’étranger, Gallimard, Paris, 1984.
3 Grimm (Fraţii), Poveşti, Cele mai frumoase poveşti, Editura Univers enciclopedic &Triade, Bucureşti, 2014, traducere Diana Sălăjanu, Ligia Paula Sălăgeanu, ilustraţii Daniela Drescher.
4 Cele mai frumoase 50 de poveşti - Charles Perrault, Hans Christian Andersen, Fraţii Grimm. Editura GIRASOL; 2015.
5 Cyrille François, „C’est la plume qui fait le conte: Die sechs Schwäne des frères Grimm et De vilde Svaner de Hans Christian Andersen”, Fééries, n°9, 2012: „Le Dialogisme intertextuel des contes des Grimm”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara