Înapoi la pagina curenta

Meridiane:
despre beghinele flamande de Carmelia Leonte

în frumoasa poveste a lui Andersen, Cei unsprezece fraţi, stă scris: „Fiţi păsări mari fără glas“, cuvinte care nu reprezintă o urare, ci un blestem. Tăcerea nu este o bucurie, ci o condamnare. În faimoasa poveste, maştera a spus către cei unsprezece fraţi: „Zburaţi în văzduh, fiţi păsări mari fără glas!“ şi ei s-au prefăcut pe dată în unsprezece cocori şi apoi şi-au luat zborul în tăcere. Sora băieţilor, Elsa, a fost alungată de acasă, după ce farmecele mamei vitrege s-au dovedit fără putere asupra copilei. Atunci „spoi pe biata fată cu zeamă de nucă şi-i făcu toată pielea neagră; apoi o năclăi pe obraz cu un fel de unsoare urâcioasă şi-i încurcă tot părul, aşa că era cu neputinţă s-o mai recunoşti“. Aşa arată tăcerea? Astfel măsluită, persoana fetei s-a retras din dialog. Nu a mai recunoscut-o decât câinele, dar ce folos, că el nu putea vorbi? Învinsă deocamdată, fata a fugit. Tăcerea tatălui, neputinţa lui de a-şi recunoaşte fiica au fost de nesuportat.

Apoi a început penitenţa. Ca o adevărată muceniţă, fata a lucrat fără să scoată un sunet. Urzicile simbolizează cuvintele ascuţite ale mamei vitrege, cuvinte pe care tânăra le-a ţesut, schimbându-le valoarea. Tăcerea a fost un sacrificiu asumat şi necesar pentru stingerea blestemului. Cămăşile (rodul mâinilor) au devenit umbra verde a tăcerii, gata să se transforme în cuvinte. Şi aripa neschimbată: strigătul de revoltă.

A fi pasăre fără glas înseamnă a fi la limită, exact în locul pe unde trece cuvântul, dar mai înseamnă deseori a vorbi în pustiu, a nu fi ascultat de nimeni, ca şi cum ceea ce spui nu ar merita atenţie sau nu ar avea consecinţe. Mai înseamnă, dimpotrivă, ca tot ce spui să fie tăiş, să mişte lumea, să creeze tulburări dramatice.

Astfel de „păsări fără glas“ sunt misticii. De pildă, călugăriţele beghine, ca Béatrice de Nazareth şi Mathilde de Magdebourg (care au ales în final mănăstirile tradiţionale) sau cele din Flandra Evului Mediu. Să ne imaginăm puţin Europa cruciadelor, când femeile erau total reduse la tăcere şi, deodată, în vacarmul general, să descoperim mişcarea religioasă a unor credincioase care şi-au construit micile lor locuinţe nu în locuri ferite, nu departe de agitaţia oamenilor, ci în mijlocul oraşelor, ca nişte replici bizare la gălăgioasa lume din exterior, şi au făcut din tăcere un instrument care a început să deranjeze pe toată lumea! Locuiau în chilii separate şi nu vorbeau între ele, ci numai se rugau. Şi-au construit o ordine proprie (am putea spune: un ordin) şi un curent mistic separat de cele oficiale. Libertatea lor s-a dovedit eroică pentru că tăcerea a fost percepută ca acuzatoare, nu rugătoare. (Cuvântul „beghin“ provine din flamanda veche – beghen – şi înseamnă „a se ruga“, de unde avem în engleză „beg“ – a ruga insistent.) Se pare că atunci a început egalitarismul în Europa, pentru că aceste femei solitare aveau să plătească pentru independenţa lor. Reprezentanţii inchizitoriali ai Bisericii au vrut să le îngroape de vii pentru a le face... şi mai tăcute decât erau. (În zilele noastre, s-a inventat indiferenţa – o formă modernă, nepedepsită de lege, pentru a îngropa un om de viu.) Altele au fost arse pe rug, ca eretice, deşi ele nu doreau decât să se roage şi să-şi dedice viaţa Sfintei Fecioare. Căsuţele miniaturale în care locuiau le-au fost incendiate. Totul în numele rugăciunii. (Ca persistenţă a miracolului, pot spune că, deşi în prezent centrele de beghinaj sunt locuite de oameni obişnuiţi care au posibilitatea să închirieze casele pentru o perioadă ce poate ajunge până la 90 de ani – fără a le putea cumpăra –, deşi vieţile lor sunt asemeni tuturor occidentalilor contemporani, pacea adâncă şi liniştea vindecătoare se păstrează aici! Cum treci pragul aşezământului, simţi că ai intrat într-o altă lume, total diferită de a noastră.)

Au scris cu preţul vieţii lor, sfidând ameninţarea arderii pe rug! Şi iarăşi mă mir de această nevoie imperioasă de a scrie. Ce înseamnă ea? De unde provine? Există întotdeauna o voce interioară care îşi cere drepturile, se doreşte cu orice preţ ascultată.

Poate nu e lipsit de importanţă să amintim ideile care au dus la condamnarea lor, în toată Europa medievală. Marguerite Poret (sau Poirète), beghină rătăcitoare, pseudo-mulier, arsă pe rug la Paris, în 1310, considera că un suflet evoluat nu trebuie să mai lupte pentru cucerirea virtuţilor, deoarece acestea sunt în slujba sufletului, nu invers: „Que l’âme anéantie doit donner congé aux vertus et n’est plus à leur service, parce qu’elle n’en a plus l’usage, mais les vertus lui obéissent“1. Virtuţile sunt în suflet, dar accesta („pasăre fără glas“) şi-a luat zborul şi nu este cu ele, ci numai cu Dumnezeu, fenomenul absorbţiei în marea lumină divină fiind deja produs. Este vorba de conceptul Oglinzii (ca tăcere vizualizată, care a primit formă şi dimensiuni), prezent la mulţi mistici, printre care şi la Sfântul Ioan al Crucii sau Theresa d’Avila, dar greşit echivalat cu neglijenţa sau dispreţul faţă de valorile Bisericii. De altfel, tăcerea-oglindă sau tăcerea din Marea Oglindă a pus nu o dată vieţile misticilor în pericol. Christine de Belgique, Marguerite d’Ypres, Ida de Louvain sunt alte exemple de beghine cu vieţi pe cât de extatice, pe atât de agitate. Aleydis a murit în 1236 în închisoare.

O astfel de beghină este şi cunoscuta (dar nu pe cât merită) poetă mistică din Flandra secolului al XIII-lea, Hadewijch d’Anvers, ale cărei versuri vizionare exală în acelaşi timp intelectualitate şi comuniunea cu Christos. Nu se ştie cu exactitate când a trăit şi nici măcar dacă a locuit în Anvers, această particulă a numelui ei fiind apocrifă. Au rămas scrierile: tezele spirituale şi poeziile. Ca şi alţi mistici, ea a avut mai întâi o viziune care i-a schimbat viaţa. A înţeles că mistica uniune cu Dumnezeu cel tăcut, apropiat şi îndepărtat în acelaşi timp, se realizează dincolo de cuvinte, deci într-un spaţiu ce poate fi perceput drept abstract. Asta reiese din Viziunile ei scrise în prima jumătate a secolului XIII şi publicate abia după cinci secole, în 1875 (fără a produce cine ştie ce impresie în epocă).

se ştie că viziunile sunt un gen literar foarte vechi şi răspândit în Europa, încă din secolul al VII-lea. Începînd cu secolul al XIII-lea acest gen a cunoscut o dezvoltare extraordinară. Sfânta Elisabeth de Schönau, Hildegarde de Bingen, Mechtilde de Magdebourg, Marie d’Oignies, Lutgarde de Tongues, Béatrice de Nazareth sunt cele mai cunoscute vizionare, în Germania şi Ţările de Jos. Doctrinele lor spirituale au puternice afinităţi cu mistica nopţii, în timp ce limbajul pare deseori a fi cel al tânguirii curteneşti.

Şi aici se prefigurează deja o altă problemă, cea a atitudinii faţă de femei. O exegetă contemporană, Roberta L. Krueger, este de părere că trubadurii au produs o ideologie de gen care a încurajat percepţia femeilor ca fiinţe inferioare. Autoarea se întreabă în ce măsură ele au putut construi o rezistenţă prin cultură? Desigur, folosesc aici termenul cultură în sens larg, de totalitate a unor valori materiale şi spirituale ce definesc o grupare, o etnie etc., şi aici mă refer, evident, la cultura de gen. Au avut oare femeile vreun punct de vedere în acel sistem patriarhal puternic opresiv? Se pare că da, în ciuda condiţiilor inumane, femeile au reuşit2. Chiar dacă este vorba de o minoritate, aceasta are valoare simbolică foarte mare. Beghinele au învins teroarea, făcându-şi auzit glasul, într-un mod pe cât de contradictoriu, pe atât de straniu şi fatal – glasul tăcerii şi pe cel al scrisului – folosind, repet, o armă tipic feminină: retragerea, închiderea în sine. Ele au cultivat puterea gândului de a vindeca, au folosit atitudinea iubitoare ca redută inexpugnabilă, chiar şi dincolo de dispariţia lor fizică. Într-o lume atât de agresivă şi sângeroasă, marele lor merit a fost discreţia. Într-o lume primitivă, barbară, ele au înţeles legile superioare ale iubirii. Pentru că nu-i suficient să iubeşti, e nevoie şi să înţelegi.

Nu au încercat să fie autoritare – nici nu ar fi avut cum – şi nici ostentative. Exemplul lor este uriaş, fiind şi un teribil paradox creştin: să învingi prin blândeţe, să învingi alegând să taci.

să ştii să taci la momentul potrivit este o dovadă de forţă spirituală. Beghinele nu au vrut să-şi demonstreze valoarea cu orice preţ, impunându-şi prezenţa, vocile inaudibile. Delicateţea a fost o regulă de viaţă. Din scrierile lor se vede că au înţeles o lege nescrisă: iubirea nu are nimic în comun cu autoritatea. Şi au încercat să scrie, să rescrie această lege. Au ştiut că cea mai perversă formă de a face cuiva rău este din iubire. Uneori dezechilibrezi un om, iubindu-l. Intri cu forţa în universul lui şi încerci să faci o nouă ordine, care să te cuprindă obligatoriu şi pe tine. Ele s-au ferit de acest pericol, s-au strecurat în rugăciune. Beghinele au acceptat refuzul lumii în care trăiau, şi l-au însuşit. Comunicarea s-a rupt ca un lemn uscat, deşi s-a dorit un vlăstar verde.

Cea mai paradoxală poruncă este porunca iubirii. Iubirea la imperativ. Dar aici e vorba de cu totul altceva. E vorba de starea interioară, de disponibilităţile persoanei. Chiar şi cei mai riguroşi oameni s-au convins că iubirea nu este savantă, nu are prejudecăţi, nu indispune prin prezenţă nedorită. Iubirea, după exemplul divin, este mântuitoare.

Prin iubire eu îl mântuiesc pe celălalt de singurătatea lui, de anonimat, dar îl mântuiesc, poate, şi de mine. Astfel trebuie să fi gândit aceste mistice când s-au retras în chiliile lor şi au încetat să vorbească.

Cu ce s-au luptat ele? Avem, pe de o parte, verticalitatea persoanei, luminoasă, indiscutabilă; pe de altă parte, orbirea, fatalitatea necunoaşterii, prejudecăţile asasine. Cealaltă faţă a neiubirii este iubirea autoritară, care seamănă cu moartea. Să vrei să îngrădeşti ceva ce nu se poate îngrădi. Iubirea este persoană şi are personalitate. Dacă vrei să o prinzi cu forţa, îţi scapă printre degete. Ca lumina. Astfel de gânduri or fi avut beghinele când au scris despre „deşertul dragostei“.

Înglobând persoana iubită în fiinţa noastră, ea devine o sferă luminoasă care ne absoarbe. E uimitor versetul din Cântarea Cântărilor, care spune că iubirea este puternică precum moartea. Nu aş fi îndrăznit niciodată să spun asta. Beghinele au îndrăznit.

Hildegarde von Bingen a fost mereu în căutarea unui imperativ teologic, în căutarea iubirii îngăduitoare. Ne-a rămas de la ea o operă, un limbaj al sufletului.

Toate aceste femei au avut o viaţă cu valoare de unicitate, de reper, un eroism tăcut. Şi simbolurile, s-a spus, ne influenţează nu doar percepţiile, dar şi interpretarea a ceea ce percepem. Simbolurile se adresează subconştientului, vorbesc cu ceea ce suntem3.

Hadewijch deplânge deseori elanul interior care se loveşte de tăcerea lui Dumnezeu. Întunericul divin este greu de suportat, un fel de rană în suflet, un supliciu permanent. Motivele tristeţii sunt multe. În Viziunea XIV, beghina se arată afectată de persecuţii. Ca expresie literară, nu pare a fi nimic nou, această temă provensală a plângerilor contra calomniatorilor fiind transferată, conform exegeţilor, asupra persecutorilor celor care îl urmează pe Christos. Şi totuşi nu e un simplu transfer pentru că nuanţele sunt sensibil schimbate, chiar dacă limbajul este fatalmente limitat. Aceasta rămâne piatra de încercare a misticilor din toate timpurile şi de oriunde: exprimarea inexprimabilului cu instrumente deja folosite. Aici este vorba despre o mistică dialogală de expresie curtenească, între suflet şi Cuvântul întrupat, dar este evidentă şi devoţiunea faţă de Esenţa divină despuiată de forme. Pe Hadewijch o preocupă în mod special conceptul „nudităţii spirituale“ – sau, cum am spune noi într-un limbaj ceva mai familiar, sărăcie cu duhul – (concept prezent în Miroir des simples Ames), dar îl sugerează pe cel de gol interior („le désert de l’amour“). De asemenea, consideră că viaţa contemplativă este oglinda unităţii esenţiale. Iar trinitatea virtuţilor create – memorie, înţelegere, voinţă – corespunde Trinităţii necreate. „Et Celui qui dans le Ciel siégeait sur le trône – me dit: Je suis ces trois Cieux en trois Personnes; Trône comme (Verbe) incarné; Chérubin, comme Esprit-Saint; Séraphin dans la fruition essentielle avec la plénitude de ma Nature. Et Il me ravit hors de mon esprit en cette fruition suprême d’admiration passant la raison, où je jouis de Lui comme je ferait dans l’étérnité“4 („Şi Cel care stătea pe tron, în cer, mi-a spus: Eu sunt cele trei ceruri în trei Persoane; Tronul ca Logos încarnat; Heruvim, ca Duhul Sfânt; Serafim în dăruire esenţială cu plenitudinea Naturii mele. Şi m-a răpit în afara spiritului meu în această beatitudine supremă plină de admiraţie, care depăşeşte raţiunea, unde eu sunt El aşa cum se va întâmpla în eternitate.“ – traducerea mea, C.L.) Hadewijch nu s-a sfiit să mărturisească încrederea în puterea propriilor ei rugăciuni (Vision I), capabilă să-i salveze pe cei damnaţi, ceea ce a fost interpretat ca un semn de independenţă dogmatică... Sau, mai rău, ca naivitate.

Iată că apare din nou ideea damnării pe calea rugăciunii, a interiorizării sfâşietoare. Cum s-o acceptăm? Din punctul de vedere al unui mistic, rugăciunea este cea mai înaltă expresie a iubirii. Beghinelor li s-a întâmplat. Au fost damnate, au fost condamnate. Erezia lor a fost iubirea. Dimineaţa, se trezeau în inima lui Christos. Apoi îşi căutau drumul, viziunile, calea damnării totale, fără putinţă de întoarcere.

R.P. Van Mierlo, citat de R.P. Maréchal în Études sur la Psychologie des Mystiques, distinge două mari mişcări în viziunile beghinei: în prima, sufletul este răpit în spirit şi în a doua sufletul „cade“ în afara spiritului (este vorba de „căderea înaltă“ pe care o mărturisesc sfinţii), acesta fiind momentul uniunii depline, în care sufletul nu mai vede, nu aude, nu ştie decât să fie contopit cu Iubirea universală. În Viziunea XI, beghina afirmă explicit că e nevoie să se depăşească limitele personale pentru a ne putea arunca în abisul (mot àmot: vârtejul) esenţei divine. Vocabula minne, pe care poeta o foloseşte des, este plurisemantică. Desemnează iubirea reciprocă dintre cele trei Persoane divine, iubirea lui Dumnezeu, în formă abstractă dar şi concretă, faţă de oameni, iubirea omului faţă de Dumnezeu şi a sufletului faţă de el însuşi – acest din urmă aspect al iubirii universale fiind şi el prezent în cele două forme complementare. Altfel spus: Cuvânt manifestat şi tăcere. Sunt aspecte ale unui dialog continuu, chiar dacă de neauzit. S-a vorbit de „mistica speculativă“, în condiţiile în care Hadewijch recomandă depăşirea raţiunii pentru a intra în teologia unităţii.

cu un secol înainte de Ruusbroec şi aproape cincizeci de ani înaintea lui Eckart, Hadewijch reprezintă mistica flamandă într-un mod genial, pe fundalul deosebit de agitat al beghinajului, mişcare mai ales feminină. Ea a condus la Nivelles un aşezământ de două mii de beghine. Doctrina spirituală, temele şi motivele sunt asemănătoare cu cele ale altor mari mistici cunoscuţi. Opera flamandei a uimit prin genialitatea ei. „Ce boncăluit se aude sfâşiind noaptea, a cui este vocea care într-atât de pură e, încât se converteşte cristalin în cântec de privighetoare, iar când răguşeşte şi se opreşte e ca şi cum ar fi ajuns la capătul puterilor, dar revine de îndată, din ce în ce mai monotonă şi mai insistentă? Este Hadewijch care cântă Minne, dragostea, dar iubitul pe care-l strigă este acel Altul în căutarea căruia ne aflăm, dublul celest al fiinţei noastre pământene, cu care aspirăm să recompunem Cuplul mistic înainte ca Unitatea să ne înghită. Atât de mare este efervescenţa acestui suflet, încât cutezătoare îşi croieşte drum pentru a ajunge acolo unde nimeni din poporul său nu îndrăznise să ajungă, pentru a inventa, pentru a-şi celebra aventura, o limbă cu totul nouă şi accente ale căror pasionate aliteraţii nici o traducere nu le poate reda fidel.“5

Bineînţeles că există o continuitate, o gestică şi un limbaj caracterizante pentru oamenii angajaţi într-un anumit tip de căutare. Poeţii se privesc în oglinda timpului şi aceasta le imprimă, cu forţa ei pătimaşă, un anumit comportament – lingvistic şi atitudinal. Era greu de evitat confuzia dintre Erosul îndumnezeirii şi erosul instinctelor. E ciudat că mulţi teoreticieni celebri nu fac distincţia între limbajul care descrie un anumit tip de eros şi erosul în sine, între violenţa pasiunii şi bucuria trăirii plenitudinii, între moartea clipei şi moartea sufletului, învinsă prin forţa de expresie. Pasiunea desăvârşită e dincolo de moarte şi cunoaşte revenirea în lume, proprie creştinismului. Spune Sfântul Ioan al Crucii: „Atunci când pasiunile sunt înăbuşite, sufletul nu se mai hrăneşte din lumea făpturilor; astfel, el este învăluit în întuneric şi lipsit de obiectele înfăţişate lui de pasiuni“ (Noaptea întunecată III).

Hadewijch d’Anvers, în Poeme spirituale (sec. al XIII-lea), mânuieşte acelaşi tăiş al cuvintelor, cu o simplitate impresionantă a mijloacelor. Specialiştii nu au căzut de acord dacă Poemele spirituale şi Poemele noi (ulterioare) au sau nu aceeaşi autoare. Există suspiciunea că două beghine diferite le-ar fi scris, în tulburatul secol XIII. Ambele culegeri sunt adevărate monumente ale liricii flamande şi sunt rodul aceleiaşi atitudini contemplative, impregnate de sentimente vii, autentice şi de rafinament cultural. Claritatea, francheţea, puritatea aspiraţiei sunt identice. Ar fi fost imposibil ca o persoană (concluzionând că e doar una) care propovăduia „nuditatea spirituală“ să se dezică de aceasta printr-un stil plin de înflorituri. Opera ei, spun flamanzii, are caracteristicile misticii speculative germane şi neerlandeze, cu trimiteri mai ales la Maître Eckhart şi Ruusbroec. Este considerată o precursoare a lui Ruusbroec, care o va cita in scrierile lui doctrinale.

Dar, adăugăm noi, misticii de pe întreg mapamondul au cultivat exigenţa renunţării şi a eliberării interioare, în numele iubirii: „Cine ar putea ghici/cum îl privim pe cel iubit/când inima e plină de iubire ?/Nu poţi pierde nici o clipă/din contemplarea atentă/a chipului său nobil/aducător de armonie în sufletele noastre“ – traducerea mea, C.L. (Poeme spirituale, VI)6. În Noile poeme apar termeni decalcaţi din latină (semn al înaltei clase sociale a lui Hadewijch), specifici teologilor de formaţie scolastică, dar şi concepte caracteristice dominicanilor Dietrich de Freiburg şi Maître Eckhart. Interesant este gradul mai înalt de abstractizare din aceste versuri. În Poeme noi, X se aduce – previzibil – un elogiu sărăciei absolute. Aceste idei sunt pregnante în operele lui Dietrich de Freiburg şi Maître Eckhart, dar şi în cele ale Therezei de Avila şi Ioan al Crucii .

în cazul lui Hadewijch, se ajunge în mod necesar la mistica nopţii, pentru că dintro iubire care te anihilează unde te mai poţi întoarce? Aceasta devine totuna cu noaptea lui Dumnezeu, stârnită de neascultarea noastră. „A dispărea în iubire/este cea mai înaltă ştiinţă a mea:/oricare ar fi aşteptările/nu cunosc o mai perfectă realizare“ – traducerea mea, C.L. (Poèmes spirituels, XV).

Dar capodopera beghinei flamande este Poemul spiritual XVII, care ar merita citat în întregime. Să vedem măcar un fragment: „Ceea ce iubirea are mai blând, e tocmai violenţa ei/prăpastiai de netrecut este cea mai frumoasă expresie,/să te pierzi în ea înseamnă să-ţi atingi scopul ;/să fii flămând de ea înseamnă să fii sătul şi încântat ;/ neliniştea iubirii este siguranţă ;/ rana ei cea mai adâncă este balsam creresc ;/ a tânji după ea e ceea ce îţi dă putere ;/ şi atunci când intră în umbră se descoperă cu adevărat ;/dacă te face să suferi, îţi dă cu adevărat sănătate ;/ când se ascunde, îţi dezvăluie secretele ;/ refuzându-se, ea se oferă ;/ fără rimă şi fără raţiune e poezia ei ;/ făcându-ne prizonieri, ne eliberează ;/ loviturile ei cele mai dure sunt mângâierile cele mai calde ;/ ne ia totul, ce imens câştig !“ – traducerea mea, C.L..

să ne amintim de Cântarea spirituală a Sfântului Ioan al Crucii , dar şi de transverbaţia şi străpungerea inimii Therezei de Avila: „Iar pe verzile câmpii/de n-oi mai fi cu nici un chip găsită/că-s pierdută veţi gândi/căci, umblând îndrăgostită,/m-am risipit spre-a fi agonisită“; sau din strofe ale sufletului care suferă de dorul vederii lui Dumnezeu: Trai trăind fără de viaţă/şiaş teptând în vremea toată,/mor că nu mai mor odată.//Viaţa care-mi aparţine/lipsă-i doar, amăgitoare,/şiastfel mor fără-ncetare,/până ce-oi trăi cu tine./Spusami, Doamne, auzi-o bine:/nevrând viaţa ce mi-e dată/mor că nu mai mor odată“7.

Astfel ajungem la tema opoziţiei şi a contrastelor, atât de dragă misticilor. Alonso o analizează cu minuţie, în opera lui Ioan al Crucii: „acest ‹a înţelege neînţelegând/orice ştiinţă întrecînd›, ‹Luminoasă întunecime!›. Am trecut prea uşor peste tema contrariilor, deşi le întâlnim deseori, atât în poeziile în endecasilabi, cît şi în strofele tradiţionale spaniole. Expresii ca llaga delicada (rană delicată), qui tiernamente hieres (pe care îl răneşti duios), con llama que consume y no da pena (cu flacăra ce arde şi nu doare), matando muerte en vida la has trocado (ucigând, moartea în viaţă i-ai schimba-o), io vida, no viviende donde vives (o, viaţă, netrăind, unde trăieşti), que muero porque no muero (că mor pentru că nu mor). Antiteza e întâlnită în toate epocile; din poezia populară se intensifică în şcolile curteneşti şi cultiste. Preluată din canţoniere şi din petrarchism în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, ea va cunoaşte o mare dezvoltare în conceptismul şi gongorismul din secolul al XVIIlea, la Juan de la Cruz o găsim atât de des datorită inefabilului stărilor superioare ale procesului unitiv.“8

Dacă vrem totuşi să ne detaşăm de această îngemănare a poeziei curteneşti cu cea mistică, soluţia ar putea fi găsită în meandrele filosofiei limbajului mistic, care îşi ascute paradoxurile pentru a pătrunde în spaţiile eterate ale transcendenţei. Un astfel de limbaj nu vehiculează concepte, ci uimiri. Aceasta ar fi diferenţa esenţială faţă de limbajul obişnuit. Să-l cităm pe Grigorie de Nyssa: „Conceptele creează idoli ai lui Dumnezeu, numai uimirea pricepe ceva despre El“.

Misticii nu trăiesc doar o dramă de limbaj. Experienţa însăşi este descrisă ca fiind traumatizantă, pentru că întâlnirea cu Marele Divin implică schimbări bruşte şi radicale. Persoana leapădă haina veche, ponosită, dar familiară, şi se îmbracă în Lumină. Întâlnirea dintre creatură şi Creator nu se petrece în termeni de egalitate, ceea ce înseamnă că este stupefiantă fără limite şi nefericită până la durere. Inima misticului este rănită de o săgeată tragică: se înalţă spre Necunoscut, spre Nefiresc, şi acest zbor echivalează cu o cădere în noaptea cea mai adâncă.

Pentru o astfel de experienţă, există semne premonitorii? Unele trimise din duioşia lui Dumnezeu, ca să ne pregătească? Nevoia de „semne“ este o constantă a naturii umane. Avem nevoie de semne pentru a ne blinda cu ele, imaginându-ne că astfel forţa iubirii ar putea fi îmblânzită, că putem pune propria ordine în explozia dragostei divine, că aducem o autoviziune drept pavăză în faţa cosmosului. La limita dintre ambiguitate şi proorocire, semnele sfidează necunoscutul şi induc în acelaşi timp o stare de umilinţă, prin nesiguranţa interpretării lor.

(fragment de eseu)

________________________________

1 V. Barbazan-Méon, Fabliaux et contes des poètes français des XI-XV siècles, Paris, 1808, t.2, p. 180, Marguerite Poret, Miroir des simples Ames.
2 Roberta L. Krueger, Women Readers and the Ideology of Gender in Old French Verse Romance, Cambridge: Cambridge University Press, 1993, p. 338.
3Regina Christianson, Viriditas, a reading retreat: Teaching holistic spirituality through symbols found in the writings of Hidegarde von Bingen, San Francisco, Episcopal Divinity School, 2013.
4Écrits mystiques des Béguines, Paris, Editions du Seuil, 1954, traduits du moyen-néerlandais par Fr. J.B. Porion, Vision V.
5 Suzanne Lilar, Cuplul, Iaşi, Editura Institutul European, 2008, traducere de Livia Iacob, p. 133.
6 Écrits mystiques des Béguines, op. cit., p.98.
7 Sfântul Ioan al Crucii, Integrala operei poetice, Editura Christiana, 2003, Versiuni româneşti de Anca Crivăţ şi Răzvan Codrescu, p.32, 80
8 Dámaso Alonso, Poezia spaniolă, Bucureşti, Editura Univers, 1977, traducere de Sorin Mărculescu, p. 227.