Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Despre banalitatea sensibilă a zilei de azi de Petre Tănăsoaica

Intenţionam, în urmă cu două săptămâni, să prind în aceeaşi cronică două expoziţii, pentru că m-am trezit în mijlocul evenimentelor – o expoziţie care se deschidea şi una care se închidea, la Craiova! – înconjurat de o atmosferă surprinză- tor de incitantă, iar grupul de tineri intelectuali, de care m-am lăsat acaparat într-un prizonierat foarte simpatic, trăgea un fir între cele două expoziţii, legându-le cumva cu un discurs comparatist. Culmea este că nici unul dintre ei nu operează în domeniul artelor vizuale, dar sunt suficient de preocupaţi de ce se întâmplă în teritoriile colaterale literaturii, iar cele doua momente, în care am fost aşezat, aveam să aflu mai târziu, aşteptau parcă o dezbatere, căutau o evaluare. Nu i-am văzut atât de surprinşi pe cât mă aşteptam de arta lui Mihai Trifan, erau parcă saturaţi de excesiva lui revenire în imediata apropiere a curentelor abstracţioniste, irepetabilă în fond ca modalitate de asumare a autenticităţii şi parcă lăsau anume să le scape sensul intenţionat acaparator al demersului de resemantizare estetică, propus de acesta lumii postindustriale a deşeurilor.

Într-o altă ordine de idei există o opţiune, o altă opţiune, fără ca aceasta la care făceam referire să fie refuzată pe deplin, ci doar, eliberând atenţia de teroarea decriptării, făceau un pas lateral, pe sensul generaţiei lor. Dar este evident că asta se întâmplă, în mare măsură, în toate zonele artei, parcă toată lumea s-a decis să măture exact ce s-a clasicizat în modernitate şi, îndrăznesc să scriu, postmodernitate, dar în subtext se caută acele capete de pod ce par să fi fost abandonate pe parcurs, sau n-a fost exprimat îndestul, folosindu-se, evident, de instrumentele puse la dispoziţie de... modernitate. Voi reveni, însă, mai târziu asupra acestui aspect. Expoziţia Robertei Ionescu era deja strânsă la Centrul Cultural Tradem, dar au făcut gestul, mult mai tinerii mei prieteni, activişti ai casei, aveam să mă dumiresc repede, de a desfăşura pentru mine încă o dată lucrările coborâte de pe simeze, aşteptând să fie confirmată şi alegerea lor. Când spun activişti nu aşez în dreptul acestei calificări vreun sens ideologic, ci doar mă găsesc stângaci în faţa unei calificate acţiuni de reformulare prin dezbatere şi, deci, prin participare, a unor poziţii estetice, a producţiei lor. Lucrările Robertei Ionescu, dacă am înţeles bine, sunt parte a expoziţiei pe care a făcut-o pentru susţinerea practică a temei de dizertaţie, ea fiind masterand până de curând a Universităţii de Artă din Bucureşti. Ar trebui să găsesc, mă întreb, acele detalii de studiu, care presupun că alegerea sa făcut cu intenţia de a produce argumente, atât tehnice, cât şi ideatice, la căutări pe o temă impusă? Iar dacă există, cum ar fi firesc, care sunt elementele care-i personalizează formulările? Dacă vă amintiţi bine, iar pentru a fi cât mai exact vă invit să consultaţi orice dicţionar de artă, Claude Monet ajunge, printr-o tehnică nouă, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, să descifreze pulsiunile luminii în care se scaldă lucrurile, pornind de la efectul produs de temperatura schimbătoare a aerului, pe parcursul unei zile întregi, într-o expunere continuă de secvenţe ce tind să dizolve contururi şi forme. Părintele impresionismului duce atât de departe lucrurile, încât, în ultima parte a creaţiei sale, ajunge la ştergerea acestora, lăsând doar o vagă rămăşiţă de obiectualitate să se exprime printr-o remanentă trezire a culorii din starea de confuzie. Ca şi când ai fi orb şi printr-o minune începi să vezi, dar numai pe calea intuiţiei ai putea părăsi teritoriul abstract al planului în care se face trezirea, poţi, iată, porni spre identificarea surselor de unde se trage, spre această percepţie nouă, realitatea căutată cândva cu fervoare.

Imaginaţi-vă, aşadar, că sunteţi în l’Orangerie, superbul muzeu, dedicat lui Monet, din Paris, în salonul principal al acestuia, imaginat cumva şi el ca un acvariu, învăluiţi de apele acestuia şi trezirea din somnul orbirii se face lent, iar suprafeţele ieşirii afară sunt placate de masa compactă a nuferilor. Exact acest drum reface Roberta Ionescu pe panourile sale, refuzând, însă, cu delicateţe maximă, să-şi asume postura revendicării: mai întâi apa, apoi rădăcinile acvatice subţiri, valurile ce împing la suprafaţă, aproape insesizabil, cupele nuferilor şi în final chipul externalizat al artistei, aproape lipit pe suprafaţa lucrării. Numai chipul ei este orb, pentru că realitatea există, pare să fie mesajul acestei operaţiuni de reinventare a privirii care... vede amănunte. Vom regăsi acelaşi procedeu de invocare a semnelor concrete, între care, însă, numai natura noastră umană se poate dizolva. Peste aceasta ea plimba o lupă, un ochi al lui Dumnezeu, precum cel care ne priveşte din cupolele bisericilor noastre ţărăneşti, singurul în stare să vadă cu claritate, prin triunghiul semantizării sale abstracte, nu mâinile care îl caută, ci picioarele care ne-au dus la el. Pădurea ar fi aici, ca şi pădurea din rădăcini de nuferi din lucrarea precedentă, locul în care te naşti sau te dizolvi, punând într-un context de vagă nehotărâre, aşteptarea unei clarificări. Personajul feminin pare să se destrame în luxurianta vegetaţie şi, nu întâmplător, sub mâna sa artista lasă să se ivească – un amânunt ce poate scăpa uşor vigilenţei cititorului, ca să folosesc un termen drag profesorului Eugen Negrici, atunci când îl defineşte pe observator – mâna protectoare a pădurii ori poate a unui personaj masculin, dizolvat şi el în meandrele din fundal. Aş putea să deschid aici o mică paranteză, pentru a aminti cititorului acestor rânduri că ipostaza în care se plasează mult prea tânăra Roberta Ionescu ar putea să nu fie acoperită de tot ceea ce am spus până acum, să fie doar un simplu exerciţiu tematic, de desfăşurare a unor tehnici obsesionale, ce încheie un ciclu de perfecţionare a măiestriei.

Nu-i ştiu lucrările anterioare, dar recunosc un spirit al generaţiei sale, în orice caz al unei părţi a acesteia, de sustragere subtilă de sub imperiul abstractizărilor, într-un viraj, explicabil în definitiv, după toate experimentele de până acum, spre figurativ. Aş aduce drept argument exemplul unui artist, aflat în plină maturitate a creaţiei, despre care am mai scris în România literară, Cristian Sida. Şi el reface, cu alte mijloace şi cu alt aplomb, desigur, drumul de la un gestualism iniţial – l-aş califica, puţin ezitant, ca fiind feroce iniţial – experimentat în preajma profesorului său Romulus Nuţiu şi virând în ultimii ani spre o formulă, calificată drept gestualism figurativ, de un reputat critic francez. Desigur că am simplificat peste măsură, apropiind două formule, inegale valoric, bineînţeles, pentru că altfel lucrurile pot fi citate independent ca formule de exprimare a unor sensibiltăţi ce primesc amprenta cotidiană, în sensul temporal de apartenenţă la o generaţie compactă. Fiecare, pe culoarul lui, reface nara- ţiunea unei zile ce-şi consumă banalitatea sensibilă chiar sub ochii noştri, ca şi când ei înşişi ar inventa-o, dar trăgând cu ochiul, în secret, spre cea de ieri, nerepudiată pe deplin şi care nu vrea să plece.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara