Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Despre autori si cititori de Gina Sebastian Alcalay

Nu există lucru mai minunat decît scrisul. E singura Ťorgie perpetuăť pe care şi-o poate oferi o fiinţă umană", îi spunea Vargas Llosa lui Gabriel Liiceanu, ca răspuns la o întrebare a acestuia. Cu condiţia, fireşte, îmi permit să adaug, ca acea fiinţă să fie făcută pentru asta, să simtă în forul său interior o nevoie atît de imperioasă a scrisului, încît fără el să aibe senzaţia că nu ar putea trăi. Să simtă - poate - năzuinţa de a crea şi a trăi mai multe vieţi, nu numai una singură - a sa -, povestirea fiind tocmai calea pentru a realiza o asemenea năzuinţă. Există, desigur, mai multe moduri de a face literatură, cîţi cititori, atîtea feluri de a scrie, spunea cineva, motivaţiile acestui demers putînd fi şi ele extrem de diverse. Poţi să scrii în primul rînd pentru tine însuţi, ca o formă de mîntuire, de descătuşare de propriile obsesii, semne de întrebare, amintiri şi trăiri care nu-ţi dau pace, şi pe care doreşti să le readuci la suprafaţa conştiinţei. în acelaşi timp nu ai linişte pînă nu încerci să comunici şi altora în forme durabile - poeme, romane, povestiri sau eseuri - propriile idei, sentimente sau plăsmuiri. După cum poţi să scrii, tot în primul rînd, cu ochiul şi urechea îndreptate către publicul cititor, adică atent mai ales, la mentalităţile şi gusturile sale predominante. Se cunosc desigur, peste tot, scriitori mai mult sau mai puţin mediocri, dar de mare succes (tip Sandra Brown, de pildă) care-şi compun opera după reţetarul dovedit al best-seller-ului, amestecînd aventuri spectaculoase, prăbuşiri şi triumfuri cu lacrimile de iubire (vorba serialului de la ProTV) şi nelipsitul happy-end, dar şi foarte mari autori care, dînd liber frîu imaginaţiei şi trăirilor lor, odată cu transfigurarea unor fapte de viaţă, nu uită nici cui le sînt ele destinate în ultimă instanţă. Deci nu e vorba de vreo barieră între cele două categorii. Referitor la romanul Lituma în Anzi, Gabriel Liiceanu l-a întrebat pe Llosa de ce a socotit necesară revenirea în arenă, oarecum neplauzibilă, a unui anume personaj, după numeroasele suferinţe prin care trecuse. El a primit următorul răspuns: "Trebuia o rază de lumină într-o lume cuprinsă treptat de noapte. Altminteri, totul e prea cumplit, insuportabil. Trebuie să-i dai cititorului ceva, o scîndură de care să se agaţe într-un ocean de dezolare. Rolul autorului nu este să-l tortureze pe cititor, ci prin ficţiunea pe care i-o propune să-l facă într-un fel sau altul să se simtă bine". E un punct de vedere, desigur. Cine a citit romanul de mare frumuseţe a scriiturii Sub Vulcan care i-a adus autorului său, Malcom Lowry, celebritatea, nu cred că a rămas cu o senzaţie de confort, dincolo de cel estetic (într-adevăr copleşitor). Nici cititorii unor tragedii shakespeariene, precum Macbeth. Nu e un secret pentru nimeni, pe de altă parte, ca o serie de prestigioşi mînuitori de condei, precum Kafka, Joyce sau, în România, Bacovia, au avut, la vremea lor, puţini cititori. Doar posteritatea i-a răzbunat. E o chestiune şi de spirit al timpului, desigur, de evoluţie a gustului şi modelor literare. Mai important este, vorba unui mare critic literar român, "nu atît dacă şi cît se mai citeşte, ci ce se înţelege din ceea ce se citeşte". Şi aici ajung la un aspect important al relaţiei autor-cititor, privită în baza experienţei proprii. Un autor poate să aibă ceva anume de spus, în timp ce cititorul mijlociu aşteaptă cu totul altceva de la el. Cîteodată autorul face concesii, se conformează aşteptărilor, oficiale sau neoficiale, individuale sau colective, cum s-a întîmplat de pildă, sub regimul comunist, epoca maximelor concesii şi compromisuri cu propria conştiinţă; alteori le sfidează pentru a-şi păstra verticalitatea, pentru a rămîne el însuşi, şi fiindcă nu poate altfel. Pentru el, important este în special să deţină un număr de cititori cu care să se afle pe aceeaşi lungime de undă, cu care să consoneze şi să poată comunica. Aceasta este năzuinţa şi dorinţa lui cea mai mare, chiar dacă pentru asta trebuie să plătească un preţ, adesea destul de ridicat, care este, în cazul cel mai bun, acela al marginalizării, al renunţării la o faimă mai mică sau mai mare, ca urmare a restrîngerii numărului respectiv de cititori. Căci, să nu ne înşelăm, mai peste tot, publicul cititor, vreau să spun şuvoiul său principal - the mainstream - este conservator şi mimetic, se situează pe poziţii în general conformiste şi tradiţionale, este, poate, amator de exotism şi literatură optimistă, dar nu de idei şi imagini care le răstoarnă pe ale sale proprii, adînc înrădă­cinate. Ori, după cum afirma între mulţi alţii, scriitorul triestin Claudio Magris, una din îndatoririle de seamă ale literaturii este să spună "nu", să se afirme prin refuz, să se delimiteze de organizarea lumii înconjură­toare şi imperfecţiunile sale. Ca atare, scrii­to­rul, mai mult sau mai puţin neconformist, mai mult sau mai puţin rebel faţă de stereoti­purile, predominante, în societatea unde trăieşte, va fi în mod fatal beneficiarul unui număr de adepţi mai redus, cu şanse mai puţine de a-i descoperi şi păstra pe cei cu care să se identifice în plan spiritual şi estetic. Cît priveşte condiţia scriitorului de limba română din afara graniţelor ţării, din Israel sau din alte părţi, ea este de două ori, de trei ori în suferinţă. Din păcate, în general, produsele acestor scriitori rămîn necunoscute publicului românesc larg. Cu rare excepţii - Editura Polirom, Humanitas, poate încă vreuna-două - difuzarea cărţii în România este foarte deficitară. Editurile sînt mulţumite să ia banii autorului - şi cam atît. De ce? Nu ştim exact. Funcţionează, pare-se, nişte legi absconse care guvernează raporturile editurilor cu librăriile sau, poate, cine ştie, nici un fel de legi, dincolo - pînă de curînd, oricum - de acelea ale relaţiilor personale. Poate, peste un număr de ani, meseria de agent literar va ajunge să prindă şi în România, aducînd cu sine o mai mare deschidere către publicul cititor de pretutindeni. Mai e, desigur, la mijloc şi şansa legată de energia şi iniţiativa personală, de noroc şi circumstanţe fericite. Aşa a fost întotdeauna. Dan Brown a mai scris şi alte romane pînă la Da Vinci Code. Dar iată, de data asta, a dat lovitura. El sau Paul Coelho n-au probleme de difuzare. Noi, ceilalţi, ne mai consolăm deocamdtă, pe drept sau pe nedrept, cu gîndul la Stendhal, adică la posteritate.