Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Despre alegeri, timp şi mărturii de Mariana Neţ


N-ai ales să trăieşti, n-alegi să mori. Dar poţi, deseori - poate, tot timpul - alege şi cum să trăieşti şi ce valori vei respecta în ceasul morţii. Romanticii au preferat dintotdeauna tema asta. Însă nu numai ei. Şi stoicii. Şi cei dintîi creştini. Şi alţii.

Nearly-Headless-Nick (Nick-cel-aproape-fără-cap) din ciclul Harry Potter nu a avut curaj să moară, după cum chiar el mărturiseşte (dar de-abia la finele volumului al cincilea, pentru ca o asemenea mărturisire nu e nici uşoară şi nici onorantă), aşa încît nu e nici în lumea de aici, dar nici în cea de dincolo. Aşa e scris dintotdeauna în stelele strigoilor - au spus-o şi Greimas şi alţi antropologi: astfel apar morţii-cei-vii.

Sirius, din acelaşi ciclu, a avut curaj să moară şi să nu rămînă între două lumi. Probabil fiindcă ştia, ca toţi eroii, că nu poţi fi de ajutor nicicînd dacă pluteşti în două luntre. Aşa încît, cum tot n-ai încotro, e mai bine să urci într-a lui Caron. Un alt strigoi de neuitat din Harry Potter este Moaning Myrtle (Myrtle Plîngăreaţa), adolescenta moartă cu cincizeci de ani în urmă, a cărei fantomă este de găsit la orice oră în ţevile de scurgere din băi şi toalete, de la Hogwarts. Cîteodată, ea apare din chiuvete, încercînd să intre în vorbă cu aceia care au acum (sau au avut mai înainte de a fi început romanul, însă după moartea ei) vîrsta ei de cînd era ultima oară în viaţă.

Şi totuşi rămîne întrebarea dacă Myrtle, într-adevăr, comunică. Probabil că are numai iluzia că o face. Fiindcă, de fapt, Myrtle este veşnic împietrită în propria ei viaţă şi în propria ei moarte (anterioare). Pe care, aidoma lui Nick-cel-aproape-decapitat şi aidoma oricărui strigoi care a populat cîndva vreo lume/povestire oarecare, le tot trece în revistă ad nauseam.

Spectrele nu au cum să evolueze. Totuşi, pot strălumina, cu o vorbă, o mişcare sau un gînd, cîte un detaliu al trecutului, semnificativ pentru prezent. Strigoii sînt întotdeauna martori - necesari! - ai vremilor apuse. Ei pot fi desueţi, dar nu mereu. Dovadă: fostul rege al Danemarcei, devenit fantomă.

*

Uneori, ai drumul propriu atît de bine trasat - printr-o alegere făcută timpuriu, prin voia sorţii sau pentru că eşti obtuz şi nu ai nici o urmă de imaginaţie -, încît mergi oblu - sau, în alte cazuri, sinuos - fără a lua în seamă, poate chiar fără să vezi măcar cărările cotite/drepte, care îţi intersectează calea.

Sînt oameni care au scris un singur opus - dar, poate, fundamental.

Totuşi există şi situaţia mult mai rea. Aceea a vreunui creator care a rămas în conştiinţe prin cîte un unic op (nu rareori, chiar şi acela cunoscut insuficient sau cu semnificaţii deturnate), cu toate că a semnat mai multe (şi mai bune).

Exemplele - de cele două feluri şi de combinaţii ale lor în grade şi proporţii diferite - sînt atît de multe, încît aproape oricine ar putea scrie cîte un tratat pe tema asta. Aici mi-a părut numai important să semnalez un fenomen: pe acela al unei singure creaţii, al unui singur gest, rămas(e), în genere, în memoria colectivă.

Tot astfel există şi oameni, nu puţini, ce joacă mai ales roluri de spectatori semipasivi ai cîte unui singur incident din propria-le viaţă. Fiindcă sînt marcaţi definitiv de o întîmplare - numai una -, fie ea bună sau rea. Au fost cîndva într-o călătorie - una singură -, pe care o tot povestesc mereu. Sau, dimpotrivă, n-au avut curajul, energia să se ducă, însă dacă ar fi făcut-o ... . Au luat - sau au ratat - un premiu. Au iubit pe cineva, iar acel cineva, pentru o vreme i-a iubit la rîndu-i sau, din contră, i-a respins.

Pe scurt, vorbesc de aceia care au trăit preţ de o clipă. Şi o retrăiesc la nesfîrşit, pînă la saţietatea celorlalţi. Din propriul punct de vedere - dedublat în rol de spectator-comentator - ca şi din acela al mulţimii care acelaşi rol îl joacă, aceşti oameni sînt marcaţi pe viaţă.

La fel cum cei care mor tineri rămîn veşnic pentru noi la vîrsta pe care o aveau mai înainte de a muri. Aşa cum îl înfăţişează ultima fotografie, fotogramă. Oare numai cu condiţia să murim de tineri am putea rămîne tineri, pentru ceilalţi, o perioadă mai îndelungată decît tinereţea ,obiectivă", mai exact: pînă sîntem, de tot, uitaţi de toţi?

Ar fi destul de jalnic paradoxul tinereţii fără bătrîneţe obţinute exclusiv prin moarte. Sau poate că nu e jalnic, dacă schimbăm perspectiva şi ne amintim că orice lucru important pe care îl dobîndim (pentru vecie) presupune, cu necesitate, o iniţiere. Adică o trecere prin moarte.

Şi personajul pirandellian Henric al IV-lea este un exemplu bun (de dat, nu de urmat). Cum ştim, el joacă un rol ce îl precedă cu aproape un mileniu. La început (cu mult mai înaintea primei scene arătate în piesă, prin urmare illo tempore), e chiar nebun, crezîndu-se, cu adevărat, reîntruparea acelui personaj istoric. Pe urmă, alege recluziunea impusă de acel dublu rol (de personaj istoric reînviat şi de nebun) cu scopul de a nu trăi. Dar şi pentru a putea, cîndva, în viitorul devenit subit prezent, să îl ucidă pe acela ce i-a fost, demult, călău. Este un gest complex, ce merită un comentariu mult mai amplu (scris, de multă vreme, de istoricii literaturii, în zeci de variante).

*

Am văzut cu cîţiva ani în urmă, la o expoziţie retrospectivă care s-a plimbat prin lumea largă, o gravură a lui Dürer pe care mi-e greu s-o uit. Reprezenta dublul portret al unei doamne veneţiene. Înfăţişată, mai întîi, din faţă, totuşi pregătindu-se să descrie un semicerc. Aceeaşi (altă) siluetă era apoi desenată uşor micşorată, văzută din spate. Să fi fost vorba de doamna din portret în viitor (de vreme ce se afla în faţa celei din portret şi, pe cărare, mergea înaintea ei)? Sau era, tot ea, dar în trecut (de vreme ce se îndepărta şi era micşorată şi cu spatele)? Cine ştie?! Era măcar acelaşi personaj? Nici de aceasta nu putem fi siguri, tot deliberat, din moment ce, în a doua ipostază, e cu spatele.

Viitorul şi trecutul sînt, cum ştim, a lumii două feţe. Însă nu sînt feţele lui Janus. Pentru că nu stau cu spatele una la alta. Pur şi simplu, tu, ca privitor, ca trăitor, te referi la viitor sau la trecut, în funcţie de ce faţă (sau faţetă) priveşti, la un moment dat, în faţă. Important nu este, cel puţin aici, căreia dintre ipostaze alegi să îi întorci spatele, ci pe care o priveşti din spate. Fiindcă ştim, de mii de ani, că totul curge şi se schimbă.

Ce se întîmplă însă cînd eşti tînăr (şi neliniştit sau poate, nu arareori, apatic, suferind de spleen)? Oare îţi dai seama că oricînd, în viitor, vei putea să fi urmat - sau urmărit (însoţitorul e întotdeauna martor!) - de propriu-ţi sine şi de al altora, de mai tîrziu? Este probabil că, atunci cînd ştii, ţi-ai interiorizat morala că trebuie să te porţi, în orice clipă, în aşa fel încît să nu ai de ce roşi vreodată, în viitor, de ceea ce vei fi făcut cîndva, adică de ce faci într-un continuu prezent. Fiindcă niciodată nu poţi şti care dintre măruntele tale mişcări, dintre cele mai insignifiante gesturi de acum va fi să îi pară relevant cuiva, cîndva.

*

Nu ajunge niciodată dacă tai un cap - unul din nouă sau din şapte - al hidrei din Lerna, al balaurului din basme. Cîte o părticică a hidrei sau balaurului rămîne ascunsă în fiecare cap (pe care crezi că l-ai) tăiat şi va putea oricînd, în viitor sau în prezent, să reînvie monstrul. Aceasta este lecţia pe care o învaţă Harry Potter în volumul şase.

Memoria este, tot acolo, un lichid perlat. O amintire, oricît de complexă - cu condiţia să fie coerentă - încape într-o sticluţă. Pusă în bazinul potrivit, poţi să îţi cufunzi faţa în ea. Pînă cînd te afunzi cu totul în amintire, rămînînd totuşi pe loc, în camera în care e bazinul cu lichidul sidefiu. În fond, aşa se întîmplă şi în viaţa cea ,adevărată", cînd eşti cufundat în gînduri, amintiri sau reverii.

E de subliniat că totuşi, în romanul doamnei J. K. Rowling, în memorie te cufunzi, dar nu te oglindeşti, nici nu te odihneşti. Mereu te tulbură, chiar dacă te îmbogăţeşte spiritual, mental. Reflectezi la amintiri, dar nu te reflectezi, nici nu te refractezi în ele. Cel mult, le poţi fi refractar. Adesea, chiar le eşti.

Apele în care se răsfrînge Narcis nu sînt niciodată amintiri. Nici n-au cum fi, pentru că nu cred că există amintiri întotdeauna gratulante, indiferent ale cui şi din ce perioadă vor fi fiind.

Întotdeauna e nevoie să rămînă un martor care să spună povestea. Dar e sigur oare că acel martor a înţeles întotdeauna ce s-a petrecut cu adevărat? Avem oare certitudinea că, dacă ar supravieţui mai mulţi, relatările lor nu s-ar contrazice? Evident că nu.

Harry Potter nu a înţeles, în toată măreţia ei, moartea lui Dumbledore, nici cine l-a ucis şi nici din ce motiv. Să nu uităm că - nu întîmplător - în clipele acelea, Harry Potter era împietrit în propriu-i trup, adică în prejudecăţile-i de neclintit şi apoi înfăşurat în manta-i care îl făcea invizibil (cu prejudecăţi cu tot) chiar şi pentru sine, chiar şi în proprii săi ochi. Deci Harry Potter spune mai departe o poveste doar pe jumătate adevărată, deşi el o crede cu tărie. El îi înşeală pe auditori numai pentru că însuşi se înşeală.

Dar oare Horatio chiar a înţeles dilemele lui Hamlet? Sau a făcut permanent joc dublu, în slujba lui Fortinbras, precum ştim că i-a indicat, în anii '70, Dinu Cernescu?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara