Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Desfătările unui pieton (III) - Léon-Paul Fargue - de Constantin Zaharia

Parisul se înfăşoară ca o panglică în jurul degetului de prestidigitator al lui Fargue şi ia forma Turnului Eiffel, la a cărui ridicare, în treacăt fie supus, a asistat pe când era copil.

Turnul a devenit între timp un simbol al oraşului, iar din anul 2000 încoace îndeplineşte funcţia de far care indică pe timpul nopţii direcţia de navigaţie a tuturor vapoarelor ce caută să acosteze pe ţărmul mării pariziene. Altminteri, la început, a fost obiect de controversă, fiind contestat de numeroşi scriitori şi artişti care cereau imperios demolarea „monstrului”; era, vezi Doamne, prea modern pentru un oraş care a acceptat cu greu remodelarea haussmanniană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, jignitoare la acel moment prin lipsa de respect faţă de vechiul Paris. Este oarecum de mirare că Fargue nu acordă Turnului Eiffel prea multă importanţă. Deşi prezent (în D’après Paris, de exemplu), acesta este atât de bine integrat peisajului urban încât aproape că nu mai este nevoie să-i fie consacrată o pagină aparte; este doar vorba de un simbol, nu-i aşa, iar simbolul nu are nevoie de justificări. Fără a mai spune că pentru parizieni locurile de pelerinaj turistic sunt mai puţin atrăgătoare...

Colţurile ascunse ale marelui oraş devin în schimb demne de interes pentru aparent spulberaticul hoinar, care nu se lasă intimidat de invazia edificiilor moderne, ridicate de promotori fără scrupule, pentru a descoperi şi aprecia bijuteria arhitecturală, colţul de stradă fermecător ori pietrele din caldarâm vechi de câteva sute de ani. De aici, solidaritatea necondiţionată cu Oraşul, în care percepe straturi de istorie diferenţiate pe epoci, identităţi multiple, dezordini benefice, armonii indicibile exprimate de o unitate fluctuantă, totul ţinând de o geografie secretă şi sentimentală pe care nici un om de ştiinţă nu o poate percepe. Genul de cunoaştere la care hoinarul ajunge nu se poate măsura în informaţii strict ierharhizate. Se poate spune că nici o experienţă a Parisului nu seamănă cu alta: fiecare flâneur are o viziune proprie asupra urbei pe care o străbate după un scenariu care nu se repetă niciodată, pentru că ceea ce el ştie din proprie experienţă are prea puţine şanse să fie reprodus întocmai de un alt personaj care va descoperi, în peregrinările lui, lucruri poate similare, dar nu identice. Privirea identifică obiectul cu încărcătură euristică printr-un joc hermeneutic aleatoriu, căci informaţia „istorică” este consecutivă momentului în care selecţia se produce. O simplă bănuială este de ajuns pentru a trezi interesul rătăcitorului prin urbe în căutare de armonii imperceptibile.

Există o formă de pasiune pentru oraş care consolidează solidaritatea cu acesta. Se poate spune că Parisul a dat naştere unor forme inedite de patriotism. Am văzut într-unul din episoadele anterioare că Fargue vorbeşte despre „mica patrie Passy- Auteuil”, în care se reunesc mereu aceleaşi personaje în jurul unor evenimente comunitare. Când vine vorba despre cheiurile Senei, aflăm că acestea sunt „un ţinut unic, numai în lungime, un fel de panglică boltită, de peninsulă imaginară ce pare ieşită din închipuirea unei fiinţe încântătoare”1. O întreagă serie de termeni („ţară”, „patrie”, „ţinut”, „regiune”) este folosită pentru a desemna cartierul, bulevardul ori strada, dacă nu pur şi simplu un pâté de maisons, adică ansamblul de clădiri delimitate de trotuarul care le înconjoară. Când vorbeşte despre Jules Lemaître, membru al Academiei, dar şi autor de prefeţe la cărţi despre cabaretul Le Chat Noir ilustrate de Gus Bofa, Fargue îl califică drept „un naţionalist al bulevardului Champs-Elysées”2, nu pentru a spune că era adept al cutărei ideologii, ci pentru a afirma preferinţa fără rezerve a scriitorului menţionat pentru numitul bulevard. Deopotrivă, în plină ocupaţie germană ni se spune că Montmartre a fost o adevărată patrie a sufletului, iar autorul nutreşte speranţa că el va renaşte şi că va fi proaspăt ca un trandafir şi spiritual ca un bot de pisică – neagră desigur3...

Toate aceste metafore ale solidarităţii cu oraşul aruncă o lumină ironică asupra ideii de patriotism, ele nu spun însă mai puţin că pasiunea pentru Paris sau pentru anumite părţi ale lui este neştirbită. Cel care se arată un adept necondiţionat al spaţiului parizian în ansamblul lui devine în felul acesta un cosmopolit, într-un sens restrâns desigur, căci pentru el universul se rezumă la o unitate inepuizabilă cuprinsă într-un spaţiu de optsprezece pe zece kilometri, cât cuprind cele douăzeci de arondismente.

Există forme de patriotism spontan, dar care se manifestă tot atât de categoric. Roland Dorgelès, născut la Amiens în 1885, pune piciorul întâia oară pe colina Montmartre în anul 1903. Ceea ce vede îl umple de entuziasm şi-l determină să strige în gura mare: „Am văzut lumina zilei în Montmartre, în anul 1903, între un bal şi un cimitir. Acesta este ţara mea. Acesta este cartierul meu. Aici sunt la mine acasă”4. „Balul” nu poate fi decât agitaţia din jurul cabaretului Au Lapin Agile, iar cimitirul este cel numit, astăzi ca şi atunci, Saint- Vincent, situat peste drum. De altfel, scuarul minuscul format la întretăierea cu rue des Saules, în direcţia opusă cabaretului, îi poartă astăzi numele, semn că cel care şi-a proclamat originea montmartreză la prima întâlnire cu la butte a fost recunoscut de patria lui de adopţiune. Să revenim însă la Fargue, care îşi manifestă patriotismul parizian într-un mod mai serios atunci când vine vorba despre vechiul Paris şi despre avântul promotorilor, dornici să dărâme şi să construiască. Acestora din urmă el le opune urbanismul sentimental, care ia în considerare nu numai istoria, ci şi configuraţia intimă a oraşului, ţesătura de străzi, imoblie, pieţe, scuaruri şi grădini ce alcătuiesc o personalitate citadină inconfundabilă. Reconfigurările modernizante aduc atingere acestei personalităţi, o sărăcesc, îi strică farmecul prin regularizare si aliniere conform unor standarde simplificatoare. Dacă intervenţiile baronului Haussmann au transformat Parisul medieval într-o capitală modernă, a secolului al XIX-lea5, secolul următor şi-a adus contribuţia adăugând noi ansambluri imobiliare în detrimentul Parisului tradiţional, pe motive de igienizare şi modernizare. În numele acestora monotonia şi uniformizarea tind să se impună, lucru care trebuie evitat, căci „diversitatea şi chiar dezordinea nu au tulburat niciodată ecuaţia vie a unui oraş“6. Fargue reacţionează prompt în numele originalităţii şi excelenţei Parisului de la începutul veacului XX. În fond, orice oraş se schimbă, istoria şi evoluţiile sociale, economice etc. îl supun unor modificări. Acest proces nu trebuie să ducă însă la distrugerea a ceea ce au clădit generaţiile anterioare. Există o măsură în modernitate, iar aceasta este autentică atunci când, în mijlocul preţioaselor vestigii ale trecutului, nu are nimic deplasat. „Urbanismul pe care îl prefer este cel care dărâmă cât mai puţin posibil” spune Fargue7 adăugând un imperativ major: Parisul trebuie salvat de avântul promotorilor şi al urbaniştilor care ascund, în spatele râvnei de care dau dovadă, interese pecuniare şi politice indisolubile.

Cum să ne luăm rămas bun de cel care, încă şi astăzi ne invită să ieşim la plimbare şi să rătăcim în dulcea amintire a Parisului din jurul anului 1900? Vorbind despre sine, Léon- Paul Fargue se prezintă ca un fel de roză a vânturilor, strecurată (destructurată) prin sita celor mai neaşteptate atribute: „Am un contor în plămâni, o balanţă în ochi, un calendar în ureche, o hartă Michelin sub tălpi, oglinzi, atlase, legături de chei, cronometre pe întregul trup. Când mă scol, mai întâi pontez înainte de a trăi, ca un muncitor adevărat. Dar dacă fac ore suplimentare, nu-mi spune nimeni să trec pe la casă. Am douăsprezece mii de simţuri, cheiuri de idei, colonii de sentimente, o memorie de trei milioane de hectare. Şi pe deasupra mai ştiu şi alte lucruri.”8 Cam aşa se autocaracterizează năstruşnicul ludion. Orice despărţire este, însă, provizorie...

____________ 

1 Le Piéton de Paris, p. 72.
2 Refuges, p. 66.
3 Ibidem, p. 32.
4 Cf. Micheline Dupray, Roland Dorgelès, Albin Michel, 2000, p. 17-18.
5 Walter Benjamin, Paris, capitale du XIXe siècle, Ed. du Cerf, 1989.
6 Refuges, p. 267.
7 Ibidem, p. 268.
8 Haute solitude, p. 89.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara