Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Desfătare şi primejdie de Simona-Grazia Dima

Nicolae Mavrocordat, Răgazurile lui Filotheos, text, introducere, note şi indice de Jacques Bouchard, cuvânt-înainte de K.Th. Dimaras, traducere din greacă şi franceză, note suplimentare şi bibliografie de Claudiu-Sfirschi-Lăudat, Bucureşti, Ed. Omonia, 2015

O imagine patetică (reprodusă în studiul Bucureştiul grecesc al Georgetei Filitti, publicat, sub forma unui impresionant album, la Editura Omonia) surprinde capturarea de către austrieci a lui Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot al Ţării Româneşti, în 1716, la nici un an de la instalarea sa la putere. Luat prizonier din cauza uneltirilor boierilor români, insuficient stăvilite, domnitorul ajunge la Sibiu, dar şi la Alba-Iulia, unde, graţie bunelor relaţii cu preoţii iezuiţi, are acces la biblioteca lor şi începe elaborarea a două dintre cele mai reprezentative lucrări ale sale: Tratatul despre îndatoriri şi romanul Răgazurile lui Filotheos.

Circumstanţele dramatice au dus, aşadar, la configurarea, în exilul transilvănean forţat, de aproape doi ani, a unor scrieri remarcabile. Merită să-i citim şi astăzi romanul, unicul de fapt, apărut pentru prima oară în anul 1800, prin eforturile lui Grigorios Konstantas (elev, apoi profesor şi director al faimoasei Academii Domneşti), spre a vedea pe viu concepţiile hotărâte şi bine cristalizate ale domnitorului despre domnie, societate, destin, expuse cu vehemenţă şi reală prospeţime. Răzbate din rândurile sale, într-adevăr, uimitoarea, admirabila calitate intelectuală a primului nostru domnitor fanariot, dovedit în timp ca inspirat promotor al culturii în Principate (el a domnit, succesiv, şi în Ţara Românească, şi în Moldova). Încordarea de la începutul primei sale domnii s-a răsfrânt în chip benefic asupra acestei opere pline de o tensiune latentă, aciditatea replicilor, adâncimea cugetării constituind tot atâtea raţiuni pentru a urmări cu interes meandrele unei gândiri filosofice şi sociale profunde şi a savura suspansul unor vremuri tulburi, aflate la originea unei intrigi romaneşti lăsate in nuce, dar spectaculoase. Mai mult decât atât, vitregiei sorţii trăite de autor i se datorează probabil însăşi structura literară a textului: „fractura discursului exprimă precaritatea omului – a fanariotului – în acel moment de bucurie, dintre angoasă şi speranţă, care a fost Epoca Lalelelor”, este de părere elenistul Jacques Bouchard (p. 49).

Claudiu-Sfirschi-Lăudat precizează, în Istoria critică a textului , că microromanul Răgazurile lui Filotheos a circulat, în secolul 18, exclusiv în formă manuscrisă, cunoscând o difuzare restrânsă, doar în cercuri alese, de iniţiaţi, dobândind, graţie acestora, o anume notorietate. Raritatea copiilor conferă fiecărui manuscris o importanţă majoră. În mod firesc, se pune problema stabilirii textului, o muncă enormă, de factură arheologicdetectivistică, al cărei merit îi revine elenistului Jacques Bouchard, exemplar investigator, prin toată Europa, al variantelor romanului. Care să fie textul ideal, cel ce merită să fie luat drept etalon şi prezentat în traducere?, s-a întrebat traducătorul român, reconstituind travaliul elenistului canadian. Să fie cel dintâi, cu „originalitatea, verva respectiv insolenţa sa”, ori cel ulterior, mai sobru, corectat şi cenzurat tot de autor? Au fost reperate 12 copii manuscrise. Colaţionate, ele au fost împărţite în trei familii. Corecturile, rectificările, variantele dovedesc strădania autorului de a atinge perfecţiunea stilistică, mai ales că a ales, pentru a-l scrie, greaca veche (veritabilă provocare cărtură rească!). Principele Nicolae a redus, totodată, treptat, prin reveniri succesive, virulenţa textului prim, îndrăznelile unor afirmaţii. Luând în consideraţie complexitatea problemei, s-a optat pentru cea de a doua familie de texte – fiindcă ea propune cel mai apropiat text de acela al ediţiei princeps, deci de varianta cea mai difuzată a romanului. Să adăugăm că savantul canadian, stabilind un text de referinţă, l-a şi tradus într-o franceză arhaică, pentru o sporită veridicitate. Experiment imposibil de repetat în română, precizează Claudiu-Sfirschi-Lăudat: ar fi rezultat un discurs greoi, neclar, aşa încât a optat, în româneşte, pentru un limbaj echilibrat, adaptat contemporaneităţii. Şi credem că a reuşit, traducerea sa, limpede şi logică, se citeşte cu multă plăcere. Dificultăţile ridicate de roman sunt însă şi mai mari: însuşi titlul a generat dileme. El s-ar putea citi şi Răgazurile unui dreptcredincios, nu numai ale cuiva numit Filotheos. Este, aşadar, Filotheos un nume de persoană sau un substantiv comun? Nu ştim intenţia exactă a autorului.

Naraţiunea este minimală, inspirată de Scrisorile persane ale lui Montesquieu, dar în sens invers: aici nu persanii se întreabă asupra locuitorilor francezi sau, prin extensie, europeni, ci nişte greci, frecventatori ai Hipodromului din Bizanţ, ulterior Bazarul Atmeydani din Istanbul, remarcă şi abordează trei distinşi trecători îmbrăcaţi în veşminte persane. Curiozitatea este deci motorul naraţiunii. Grupul astfel constituit este invitat de un alt constantinopolitan, Iacob, un grec cryptocreştin din Smyrna, bine integrat societăţii otomane, în grădina sa mirifică, unde discuţiile savante continuă, până la arestarea falsului persan Cornelios, soldată cu împrăştierea unei părţi a participanţilor. Apoi Filotheos şi Iacob îl vizitează pe un alt amic erudit în Galata sau Pera, unde se întreţin asupra altor chestiuni, iar a doua zi merg la închisoarea unde se află Cornelios şi, în final, reiau vizita din grădina lui Iacob, încheind romanul prin noi dezbateri ce evidenţiază, iar şi iar, simţ ludic, precum şi o mare libertate a gândirii şi exprimării. Reunirea micului grup privilegiat are loc, înţelegem, în vederea degustării unei plăceri rafinate, una „întemeiată pe cunoaştere şi putere”.

În aceste întruniri repetate, ochiul scrutează şi judecă imparţial realităţile orientale şi occidentale, iar rezultatul aduce cu schiţa unui „roman internaţional”, bogat în observaţii de etnopsihologie, atunci când naratorul expune, în vederea unei analize ce se cere efectuată cu minuţie şi în paralel, prin cântărirea tuturor argumentelor pro şi contra, spusele „englezului”, ale „francezului”, „italianului” ori ale „grecului”, exponenţi abstracţi ai naţiilor de provenienţă. Doar Cornelios face excepţie de la regulă, căci, prin umanitatea sa, reprezintă un promiţător embrion de personaj literar. În general, atitudinea constant critică faţă de otomani, de occidentali sau chiar şi faţă de antici provine din siguranţa de sine a unui spirit convins, prin studiu şi erudiţie, de eficienţa grecităţii, sădită ca un soi de invariantă operaţională în mentalul său. Societatea otomană este percepută fiinţând sub pecetea iraţionalului – aleatoriul şi sminteala marchează viaţa publică. Aici religiozitatea orientală, favorizând uneori, disimularea, în favoarea meditaţiei solitare, este trecută cu vederea de convivi. Cu toate acestea, se exprimă admiraţia unanimă faţă de sultanul Ahmed al III-lea, lăudat pentru înflorirea adusă conaţionalilor, printr-o apologie a Absolutismului luminat: sistemului monarhic i se aduc elogii, dar fără excese. Pledoaria vizează instaurarea unei „forme evoluate de putere politică”.

În haosul generalizat, pare a spune autorul, s-au afirmat totuşi, prin merit personal, câţiva indivizi de o mare înţelepciune şi valoare intelectuală. Ei au ştiut să devină utili unei societăţi parţial decăzute, aşa cum părea a fi cea otomană. Dacă unele personaje întruchipând cunoscători docţi ai literaturii din toate perioadele istorice sugerează o condiţie de alter ego-uri ale lui Nicolae Mavrocordat, Cornelios, prin tribulaţiile sale evocate dureros, ar putea fi pus în relaţie cu însuşi Alexandru Exaporitul, tatăl autorului. Bucuria convivilor, cucerită prin efort şi competenţă, naşte un fel de complicitate. Trăitori între otomani, grecii aceştia cunosc preţul existenţei şi se delectează hic et nunc. Oricând, festinul poate fi tulburat pe neaşteptate, ei o ştiu, aşa cum se şi întâmplă, odată cu arestarea lui Cornelios.

Naraţiunea rămâne incompletă, se încheie brusc, fără a urmări evoluţia personajului Cornelios şi fără a dezvolta alte expozeuri şi delicii intelectuale, anunţate ori presimţite. Chiar şi până acum însă istorisirea a abundat în remarci relevante din punct de vedere filosofic, psihologic şi sociologic. Reflecţiile despre iubire ale lui Nicolae Mavrocordat, presărate în discursurile personajelor sale, ating sublimul. Cele despre tortura psihologică atestă o bună cunoaştere a vieţii. Îndemnurile la exercitarea fermă, dar clementă a puterii sunt şi ele rodul meditaţiilor Principelui Nicolae – deşi a fost nevoit să arate o anume asprime faţă de boierii valahi, pentru a-i ţine în frâu, istoricii sunt de acord că, de-a lungul guvernării sale, domnitorul a aplicat destul de fidel principiile iluministe ale despotismului luminat. Iar textul, început la Alba Iulia, a fost necontenit amendat şi desăvârşit şi după aceste evenimente.

Se pare că nu există o continuare a sa, pierdută între timp, ci, pur şi simplu, Nicolae Mavrocordat nu şi-a definitivat istorisirea, socotind-o finită, în sensul unei opere fragmentare, aşa cum, prin analogie, un tors, în sculptură, sau schiţa unei mâini, în grafică, merită titlul de opere complete în sens artistic. În plus, „Semnificaţia profundă a operei fragmentare este fără îndoială subminarea: aceste bucăţi dispersate macină paşnica stăpânire – pe care Occidentul şi-o aroga în mod exclusiv – a adevărului şi a frumuseţii şi devin tot mai ameninţătoare”, susţine Jacques Bouchard. Nu lipseşte în roman relativizarea judecăţilor occidentale: „trebuie să dăm pe faţă concepţia greşită a celor care socotesc că neamul otoman este cu totul lipsit de eleganţă şi rafinament” (p. 87). Dacă otomanii ar citi cărţile „modernilor”, lăsând la o parte studiul steril al logicii lui Aristotel, crede naratorul, impersonalul Filotheos, „natura atât de promiţătoare a acestui popor, în care transpare ceva din genialitatea vechilor greci” ar putea, călăuzită de o ştiinţă veritabilă, opusă şarlateniei alchimiste, să atingă reale culmi ale bunăstării. Prin gustul evaluării dialogale a justeţii unor situaţii şi realităţi, romanul sintetizează tot ce au avut mai bun Orientul şi Occidentul aflate în simultaneitate pe culmile istoriei lor culturale: Epoca Lalelelor, dominată de personalitatea sultanului Ahmed al III-lea, protectorul lui Nicolae Mavrocordat, şi Aufklärung, după cum remarcă, judicios, Jacques Bouchard.

Conform aceleiaşi opinii, din excelenta analiză introductivă a lucrării, autorul dovedeşte o concepţie muzeologică asupra artei, în sensul producerii unui text finit în însuşi fragmentarismul său. Nicolae Mavrocordat a manifestat această concepţie muzeologică şi prin alte trăsături ale proteicei sale personalităţi: a creat un cabinet de medalii, a colecţionat plante, ediţii rare şi manuscrise, a înfiinţat biblioteca de la Văcăreşti etc. În romanul de faţă a inclus cu dezinvoltură biografii, disertaţii, scrisori, maxime şi aforisme. Romanul este şi o operă interactivă avant-la-lettre, mizând intens pe contribuţia cititorului la descifrarea complicaţiilor textuale ale tuturor fragmentelor secunde, migălos cizelate, din compoziţia sa.

În împrejurările date, de punere sub semnul îndoielii a însuşi destinului personal de om şi domnitor, credem că are dreptate Jacques Bouchard să afirme că „semnificaţia profundă a operei rezidă (...) în afirmarea «sinelui» autorului prin intermediul «eului» naratorului, adică în actul însuşi de elocuţiune, care îl face pe autor să treacă de la neputinţă la realizarea sa, de la statutul de scriptor la acela de scriitor, potrivit distincţiei lui Barthes din Essais critiques. Autorul trebuia să depăşească zidul tăcerii, să se afirme ca Voinţă şi Conştiinţă. Actul elocuţiunii îşi conţine propriul sfârşit, în timp ce restul – mesajul – este secundar: cursul aventurii, soluţia intrigii, încheierea poveştii, soarta personajelor”. Demersul principelui-narator, acela de a căuta perfecţiunea umană în anonimatul bazarului şi de a o expune prin revelarea unor destine individuale seamănă cu procesul „deschiderii ochilor dragonului” din astrologia chineză: atunci când calităţile umane dobândesc perfecţiunea, se impune, firesc, reliefarea lor printr-o intensă iluminaţie. Iar luminiscenţa capătă amploare atunci când este postată la înălţime. În această cheie, a revelării unor calităţi până atunci ascunse, putem citi paginile, de indiscutabil estetism şi de emotivitate maximă, dedicate descrierii locului de întrunire a înţelepţilor: grădina şi corolarul său, chioşcul magic, situat la înălţime şi dotat cu multiple ferestre de sticlă, tot atâtea faţete ale unei vederi caleidoscopice, jucând rolul unei panoramări exhaustive, dar şi al concentrării ideale discuţiilor dintre afini: „Şi, pentru că sufletul nostru deja se înmuiase şi fusese întru câtva istovit de mulţimea şi de varietatea plăcerilor, s-a apucat să caute un loc pentru a se linişti şi a se destinde; şi în cele din urmă l-a găsit: la o înălţime potrivită, de unde se vedea grădina întreagă, fusese construit un chioşc elegant, puternic luminat prin panourile de sticlă dispuse de jur-împrejur, care stăteau în calea rafalelor de vânt şi a averselor de ploaie. În plus, era acoperit de viţă-de-vie şi de varii soiuri de flori foarte parfumate, în mijloc avea un bazin cu apă limpede, iar în afară, un altul şi mai mare; vederea acestora, precum şi susurul apei care se scurgea prin numeroase jgheaburi, ţâşnind în spirale prin multele lor deschizături, le ofereau o desfătare divină privirii şi auzului şi concurau cu trilurile melodioase ale feluritelor păsări care dădeau roată prin copacii din preajmă”. Chioşcul, cu frumuseţile concentrice din jurul lui, brâuri protectoare faţă de brutalitatea şi furtunile vieţii, simbolizează civilizaţia ajunsă la cote maxime, acel răgaz câştigat (pentru lucrurile ce contează cu adevărat), prin luptă: indiscutabil, dibăcia minţii pune omul la adăpost de haos, dar nu este un dar oferit în condiţii de gratuitate. Iar răgazurile ce suspendă timpul primitiv al violenţei şi ignoranţei nu sunt refugii atemporale, lapsusuri din realitate, ci ample pregătiri pentru luarea ei în stăpânire de o manieră calificată.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara