Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Descântec fabulos despre o Românie pierdută de Elisabeta Lăsconi

Jan Koneffke, Cele şapte vieţi ale lui Felix K.,
traducere din limba germană de Ana Popa,
Postfaţă de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas fiction, 2013, 448 pag.

Darul unui povestitor cu har

Cele şapte vieţi ale lui Felix K. de Jan Koneffke a fost revelaţia Salonului Bookfest, un roman care atinge profund sensibilitatea cititorului român, prin povestea personajului său, Felix Kanmacher, care pleacă din Germania în 1934 şi găseşte refugiu în România, trece prin mai multe aventuri, prins în caruselul istoriei. Romanul s-a situat pe al doilea loc în topul vânzărilor Editurii Humanitas fiction, devansat doar de Isabel Allende.
Am asistat la prima lansare a romanului la Târg, la recenta întâlnire a cititorilor cu autorul la Librăria Humanitas Cişmigiu. Jan Koneffke a avut privilegiul de a fi prezentat de Ioana Pârvulescu şi Vlad Zografi, scriitori, prieteni şi cititori subţiri, cum o arată atât asocierea făcută de Vlad Zografi între cele şapte morţi ale lui Felix K şi cele cinci reîncarnări ale eroului din Obosit de viaţă, obosit de moarte, cât şi observaţia Ioanei Pârvulescu despre apropierea numelor – Jan şi (Mo) Yan.
Dacă se adaugă şi detaliile că la Bookfest, prezentarea a început- o Denisa Comănescu şi a încheiat- o spectaculos Gabriel Liiceanu, prin confesiunea despre nopţile fără somn, când a citit pe nerăsuflate Cele şapte vieţi ale lui Felix K., se poate anticipa deja un orizont de aşteptare benefic, meritat cu prisosinţă de Jan Koneffke.
Literatura noastra s-a obişnuit să dăruiască scriitori altor culturi, datorită istoriei ce a dus la exil şi înstrăinări – să ne gândim la Eugen Ionescu, Emil Cioran sau Vintilă Horia. O situaţie specială are literatura germană, ce a primit o infuzie puternică în ultimele decenii prin scriitorii plecaţi din România – ca Herta Müller şi Oskar Pastior, prin cei rămaşi – ca Eginald Schlattner. Jan Koneffke reface echilibrul, întoarce darul printr-un roman fabulos ce regăseşte o Românie pierdută.
Câteva mărturisiri făcute în interviuri şi în cursul lansărilor trădează un scriitor ieşit din comun. După reunificarea germană, a perceput tensiunea puternică din propria ţară şi a hotărât să se distanţeze: o bursă i-a oferit o şedere de şapte sau opt ani în Italia, alta l-a dus în Bulgaria, căsătoria cu o româncă l-a familiarizat cu lumea românească, a trăit ani lungi împărţit între locuri şi lumi, reuşind să treacă uşor peste graniţe de toate felurile.

Istoria ca un carusel smintit

Jan Koneffke dovedeşte cu romanul său că poţi înţelege şi iubi o ţară şi venit din afara ei, cu luciditate şi în deplină cunoştinţă de cauză. O documentare scrupuloasă, ce a durat un deceniu, l-a ajutat să reînvie o lume cu temeiul şi rânduiala ei, cu farmec unic şi o putere de atracţie irezistibilă pentru străinii veniţi cu scop precis şi pentru timp scurt, ca apoi să nu se mai poată urni din loc. România pierdută, a cărei nostalgie bântuie fără contenire, forfoteşte pretutindeni în paginile cărţii.
Istoria, punctul de fugă al romanului, va atrage spre lectură oameni pe care nu-i captează în mod obişnuit ficţiunea – pasionaţii de istorie, cu pliurile ei, îndrăgostiţii de România interbelică. Dar cei fascinaţi de ficţiune găsesc topite miraculos într-o singură carte, de peste 440 de pagini, aventurile unui om căruia istoria îi fracturează viaţa, istorisirea unor iubiri, suita de iniţieri ale unui străin în „misterele Bucureştiului”.
Felix Kanmacher îşi găseşte refugiu în România graţie unui protector – pianistul Victor Marcu, îşi achită datoria, ocupându-se de fiica lui, Virginia cea răsfăţată. Rolul de „bonă” îl transformă într-o Şeherezadă, care imaginează poveşti stranii, iar pe măsură ce trec anii lucrurile se complică prin pretenţiile celor doi – tată şi fiică, posesivi şi egoişti. Datorită lor, eroul învaţă lecţii dure de viaţă, plătind scump de fiecare dată.
Victor Marcu îi facilitează pătrunderea în pitorescul Balcic, cercuri tot mai largi îl pun în contact pe Felix Konmacher cu inşi diferiţi ca temperament şi cultură, opţiune politică şi caracter. Haralamb Vona şi Nicu Matei, prin opiniile şi experienţa lor surprind politica vremii, de la anturajul lui Carol al II-lea la Horia Sima. Şlomovici – patronul de cazinou, şi Avram, unchiul lui, trăiesc drama evreilor, Bubi şi Ghiţă aparţin speciei profitorilor.
Tensiunea provocată în toate mediile de Carol al II-lea, intrarea în politică a legionarilor, antisemitism şi filosemitism ce se ivesc rapid, viaţa cosmopolită şi sărăcia lucie, toate îşi găsesc cronicarul atent care le transformă în fundal şi le conferă autenticitate. Balcicul şi cazinoul bucureştean, casa aristocratică şi cea rustică, mănăstirea şi peştera sunt spaţiile unor şederi lungi ori scurte, pline de culoare şi de intensitate a trăirii.

Şapte morţi şi câteva iubiri

... dau miez, dacă nu chiar dimensiune metafizică romanului, înfăţişând viaţa ca un şir de plecări: morţile celor apropiaţi sting pe rând câte ceva în fiinţa lui Felix Kanmacher, îl răscolesc şi aproape-l zdrobesc, îl obligă să vadă caruselul istoriei rotindu-se vertiginos. Dincolo de romanul picaresc se află Bâlciul deşertăciunilor, cu spectacolul colorat al unei lumi pestriţe: turci şi armeni, evrei prigoniţi şi ruşi veniţi ca eliberatori.
Prima moarte a lui Felix Konmacher se petrece la Balcic, când Victor Marcu îl alungă şi-l trimite la Bucureşti, lăsat aici în voia sorţii. O întâlnire providenţială cu Şlomovici îl duce la cazinou, loc propice observaţiei, sub semnul roţii norocului, apoi în casa lui Avram, ca să asiste la disputele scânteietoare ale celor doi despre Dumnezeu, care-şi arată când o faţă, când alta, despre înţelepciunea străveche şi intuiţiile proaspete ale celor ce urmează să vină.
A doua moarte încheie experienţa unei coborâri în infern: întâlniri stranii cu Jeni, văduva lui Haig, cutremurul devastator contopeşte spasmul iubirii şi al stingerii. A treia moarte se petrece descoperind ce poate face omul unui seamăn al său – priveliştea halucinantă a evreilor ucişi, în mijlocul lor se află Aristide Şlomovici. A patra moartea vine după o mare fericire: noaptea de iubire cu Virginia, îndelung aşteptată, are ca urmare plecarea fetei din ţară.
Încă o moarte, cea a unui prieten şi binefăcător, Haralamb Vona, îi adânceşte fragilitatea şi singurătatea, îl obligă la plecări precipitate. Arestarea şi condamnarea sunt urmate de experienţa închisorii, a şasea moarte îl transformă în fugar, pornit spre libertate, cu preţul plătit scump. Din Balcicul paradiziac şi Bucureştiul coborârii în infern, Felix Kanmacher ajunge la Viena, iar deceniile de viaţă trăite aici seamănă cu un purgatoriu ce-l pregăteşte pentru ultima încercare.
Periplul lui Felix Kanmacher din Pomerania în capitala României şi la Viena este jalonat de patru iubiri – Emilie şi Jeni, Margarete şi Virginia. Într-un fel, romanul mi-a amintit de trilogia lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, prin cele patru iubiri ale lui Victor Petrini care-l fac de fiecare dată să trăiască experienţe teribile, din care nu lipsesc coborârile în infern.

Poveşti extraordinare

Farmecul romanului îl dă salba de poveşti presărate cu tâlc, din loc în loc: mici oglinzi ce reflectă în plan fabulos realul. Haralamb Vona îi dezvăluie lui Felix Kanmacher secretul lumii româneşti: aşa cum alţii se scaldă în bani, noi ne scăldăm în timp. Contrapunctul îl creează povestea pendulei ce se dereglează când istoria îşi precipită cursul şi pocneşte în ziua când izbucneşte războiul. Titlul Un paznic prusac la porţile raţiunii prefigurează viziunea autorului asupra istoriei şi are drept pandant ultima naraţiune – Poveste despre sfârşitul imperiului necesităţii pure ce-l descrie pe Dumnezeu ca mecanism uriaş.
Între ele se înşiră alte poveşti, unde fabulosul şi istoria se amestecă: povestea fabricării unui tun uriaş are un titlu mirobolant „Kappes Kappes Kokolores Kaisers Kaiserreich Kapores”, alta răstoarnă delirant replicile şi sensurile întâlnirii unui oficial german cu Horia Sima – „Domnule Comandant, sunteţi un gogoman”, sau creează o lume pe dos, răsucind ororile prezentului – „Mică poveste despre mărinimie şi blândeţe”.
În postfaţă, Ioana Pârvulescu recunoaşte că „Povestea iscusitului hoţ din Constantinopol”, este unul dintre cele mai frumoase basme culte. Însă eu m-am îndrăgostit de alte două naraţiuni: Povestea caşalotului de aur, ce anunţă parcă peripeţiile ce-l aşteaptă pe Felix Kanmacher, şi Umbra lui Emilie, cu uluitoarea forţă a iubirii biruind spaţiu şi timp. Mi-a amintit de altă iubire din Creanga de aur de Mihail Sadoveanu: Kesarion Breb îşi trimite umbra la asfinţit să ajungă aproape de împărătiţa Maria.
Romanul lui Jan Koneffke reînvie România interbelică, unde caruselul istoriei amestecă ame- ţitor comedia şi tragedia, realul şi fantezia. Nu rezist ispitei de a cita calamburul unei distinse scriitoare şi traducătoare, care a îmbrăcat splendid în straie româneşti pe autorii nobelizaţi din spaţiul de limbă germană: Jan Koneffke a născocit un descântec fabulos despre ţara pierdută, ce poate risipi deochiul aruncat de cărţile Hertei Müller.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara