Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Depărtarea care apropie de Alexandra Ciocârlie

În chip evident, în literatura română amprenta antichităţii greco-latine se lasă mai greu desluşită decât prezenţa unui model francez, italian ori german. Cu toate acestea, există un număr destul de însemnat de opere literare româneşti de inspiraţie antică din perioada veche până la cea actuală. Desigur, uneori e vorba de scrieri minore sau de pură erudiţie. Alteori, legătura cu clasicitatea este incidentală sau se reduce la preluarea formală a unor procedee stilistice şi retorice uzuale în vechime. Dincolo de astfel de scrieri, se remarcă însă în spaţiul literar autohton mai multe opere de certă valoare estetică pentru care raportarea la antichitate se dovedeşte a fi cu adevărat semnificativă şi relevantă literar. Doar acestea din urmă ne interesează.

În astfel de cazuri, referinţele la sfera clasică au un rol funcţional, iar nu unul decorativ. Pentru a lua doar un exemplu mai recent, în Compunere cu paralele inegale Gheorghe Crăciun intercalează pasaje rescrise din romanul Dafnis şi Cloe între textele sale cu subiect contemporan despre relaţiile de cuplu din România anilor 1980. Secvenţele reluate din opera lui Longos întregesc compoziţia cărţii oferindu-i un plan de adâncime prin contrastul dintre palierele scrierii care vizează problematica iubirii în lumea antică şi în cea modernă. Crăciun contrapune antichitatea prezentului şi utopia prozaismului. El rescrie romanul de dragoste elin în funcţie de sensibilitatea cititorului actual: îi păstrează savoarea şi prospeţimea originare, dar îi corectează trăsăturile desuete, cum ar fi schematismul, caracterul accentuat retoric sau lipsa de verosimilitate. Autorul optzecist compune un text complex care contrabalansează ceea ce îi apare a fi platitudinea istoriilor de iubire contemporane dându-le profunzime şi idealitate prin relaţionarea cu vremurile de odinioară.

Recursul la exemple clasice nu echivalează cu o paradă de erudiţie seacă. Invocarea modelelor din trecut nu se face neapărat pe un ton solemn, atitudinea faţă de înaintaşii iluştri nu este exclusiv pioasă. Antichitatea poate fi o sursă de gravitate, dar şi de umor pentru scriitorii posteriori. Această situaţie se remarcă, de pildă, în opera lui George Coşbuc, presărată cu ecloge şi anacreontice, în care destule teme importante sunt de inspiraţie greco-latină. Conştiinţa faptului că existenţa umană este perisabilă îl determină pe poet să scrie nu doar versuri de factură horaţiană care celebrează bucuria clipei trecătoare, ci şi poeme combative aflate sub semnul lui Callinos şi Tirteu promovând principiul vieţii ca luptă continuă. Tot astfel, frecventele blesteme ale învinşilor şi ameninţări cu răzbunarea viitoare descind din imprecaţia vergiliană a muribundei Didona care aruncă umbra lui Hanibal asupra neamului iubitului ei trădător. În studii de mitologie şi folclor sau în poeme ca Atque nos răzbate mândria înrudirii dintre civilizaţia română şi cea a vestitelor popoare antice. Pe de altă parte, în unele anecdote şi poeme hazlii sau satirice sunt discreditate izvoare livreşti încărcate de slava vechimii. Un exemplu ar fi poezia Filosofii şi plugarii care ia în derâdere erudiţia curtenilor cu o vastă cultură clasică, incapabilă însă să-i ajute să lămurească o problemă de bunsimţ: cunoştinţele lor se dovedesc inutile în viaţa reală. În zone diferite ale operei coşbuciene, modelul clasic poate conferi un titlu de nobleţe sau, dimpotrivă, să stârnească râsul prin inadecvarea valorilor propuse.

Uneori, comicul coexistă cu gravitatea în cadrul aceleiaşi scrieri alcătuite pe un tipar clasic explicit. Îmbinarea celor două registre poate fi semnalată din primul moment printr-o referinţă a cărei descifrare contribuie la corecta înţelegere a lucrării respective. Astfel, începutul Ţiganiadei atrage atenţia prin felul cum îşi justifică opţiunea literară autorul care şi-a luat un model elin de prestigiu, filiaţia indicată permiţând accesul la semnificaţii de adâncime ale operei. Invocarea muzei care i-a inspirat lui Homer Batrahomiomahia este relevantă, căci procedeul uzual în epopeile clasice oferă o cheie a întregului poem eroicomico- satiric alcătuit de scriitorul român. Văzând în Homer pe autorul Iliadei, dar şi al unei parodii care răstoarnă canoanele acesteia, Budai- Deleanu îşi alege un etalon voit ambivalent al Ţiganiadei. Opera lui care transpune în registru comic materialul eroic preluat de la un precursor ilustru oglindeşte degradarea valorilor epice în lumea modernă, precum şi deprecierea inerentă a unui gen literar înalt cultivat cu măiestrie de poeţii clasici.

În chip similar funcţionează şi motoul ales de Alexandru Odobescu pentru Pseudokineghetikos. Cuvintele lui Marţial difficiles nugae conţin un element de terminologie literară definitoriu pentru poezia lipsită de gravitate prin delimitare de cea solemnă. Peste secole, sintagma latină califică falsul tratat de vânătoare drept bagatelă în contrast cu o lucrare serioasă, manualul cinegetic al lui Cornescu. Nimicurile laborioase pomenite cu falsă modestie de Marţial constituie esenţa paginilor scrise de Odobescu, iar citatele din clasici furnizează armătura operei lui. Prin confruntare cu o realitate prozaică, multe trimiteri „înalte” din Pseudokineghetikos intensifică nota glumeaţă a compoziţiei izvodite de un cărturar înclinat să-şi etaleze cunoştinţele, dar şi să-şi persifleze propriul demers. Sprijinită pe textele antice, scrierea lui Odobescu, pusă sub semnul autoderiziunii lui Marţial, aduce o revărsare de erudiţie luată în glumă chiar de autorul ei.

Notabile sunt şi frecventele aluzii la sfera antică din opera lui Calistrat Hogaş, menţiuni care transformă memorialul de călătorie prin preluarea unor caracteristici ale epopeii. Autorul îmbină în chip inedit o specie literară modestă cu una majoră, aureolată de faima antichităţii. Amestecul genurilor caracterizează o scriere eteroclită în care sublimul alternează cu derizoriul. Călătorul îşi compară adesea acţiunile cu isprăvile eroilor legendari, iar alăturarea înalţă tonul însemnărilor pentru a-l submina imediat prin alunecarea în burlesc. Numeroase reminescenţe livreşti subliniază contrastul hazliu cu modelele ilustre. Hogaş înalţă un gen umil prin trimiteri clasice şi totodată îşi discreditează elanul erudit. Descifrarea acestor referinţe evidenţiază faptul că admiraţia pentru antichitate a prozatorului este dublată de zâmbetul celui conştient de distanţa dintre lumea veche şi cea modernă.

Scurgerea timpului nu împiedică însă întotdeauna asimilarea valorilor antice. Câteodată, reprezentanţii epocilor noi se identifică, fie şi doar parţial, cu personalităţi din lumea clasică. Scriind despre cei vechi, unii scriitori moderni ajung să se privească într-o oglindă neobişnuită. Raportarea constantă la antichitate poate trăda, uneori, afinitatea de spirit. De pildă, în volumul Monolog în Babilon, care urmează scenariul biografiei lui Alexandru cel Mare alcătuite de Plutarh, aluziile la textele antice transpun dilemele şi angoasele lui Alexandru Philippide. Fascinaţia pentru figura cuceritorului unor ţinuturi fabuloase inaccesibile grecilor până la el corespunde dorinţei de cunoaştere a poetului atras mereu de călătoriile menite să ducă la descoperirea lumii şi totodată la dezvăluirea sinelui. Investigarea universului se suprapune peste demersul autoscopic, expediţiile în locuri rele coincid cu explorarea neliniştilor lăuntrice. Chiar dacă mai puţin evident, modelul vergilian se face simţit şi el în subtext. Impregnate de un lirism al nostalgiei mitice şi al fuziunilor temporale şi spirituale, poeziile lui Philippide trimit la osmoza insolită din Eneida în care erele legendare şi istorice se contopesc, precum şi la regretul pentru vremurile fabuloase şi spaţiul arcadic din Bucolice. Chiar deprins prin educaţie şi exerciţiu, clasicismul poetului pare a corespunde unei conformaţii lăuntrice.

Contactul cu antichitatea poate presupune, uneori, descoperirea propriei identităţi. Influenţat în tinereţe de poezia parnasiană atent cizelată, dar impersonală şi rece, Ion Pillat era atras pe atunci îndeosebi de aspectele exterioare şi pitoreşti ale lumii eline. Ulterior, când ajunge să-şi pună piciorul pe ţărmul grecesc, poetul asimilează pe deplin valorile clasice şi descoperă veşnica tinereţe a antichităţii. Călătoriile în Grecia îi prilejuiesc o veritabilă revelaţie, dezvăluindu-i vitalitatea clasicismului elin, precum şi componenta sa afectivă ca parte integrantă a propriului univers spiritual. Volumele scrise în urma acestor expediţii poartă o amprentă antică pregnantă. În Ţărm pierdut, Pillat redescoperă vechea Helladă în priveliştile greceşti contemporane unde află urmele unei civilizaţii apuse şi totuşi vii. În peisajul elenic, în care ruinele omniprezente vorbesc în egală măsură despre perisabilitate şi despre puterea de dăinuire, miturile retrăiesc, iar scrierile vechi li se adresează contemporanilor. Sonetele din Scutul Minervei propun o artă de tip clasic limpede şi cumpănită, în care luciditatea triumfă asupra impulsurilor afective, controlul raţional asupra zbuciumului lăuntric. Adept al aticismului, poetul pledează pentru armonia clasică în opoziţie cu stridenţele moderniste apreciate de confraţii lui. Poemele din volumul Balcic regăsesc lumea solară a antichităţii greceşti pe solul dobrogean. Prin suprapunerea civilizaţ iei orientale peste aceea elină, oraşul pitoresc cu minarete şi sarcofage îi oferă lui Pillat accesul la o realitate mai adâncă arătându-i drumul Helladei şi înţelesul sufletului său.

În unele cazuri, se remarcă identificarea unor scriitori români cu figuri ale lumii greco-latine, referirile la antichitate permiţând configurarea unui autoportret indirect. În opera lui mai mult artistică decât filosofică, Emil Cioran se raportează la cei vechi şi pentru a se defini pe sine. Când vorbeşte despre antici, eseistul se asimilează celor pe care îi admiră, resimţind o afinitate declarată faţă de Diogene, Caligula, Nero şi Tiberiu, personaje defel „exemplare”. Există destule similitudini între comentatorul modern şi obiectul investigaţiei sale. Ca şi Diogene, Cioran nu se exprimă în numele vreunei morale sau vreunei metafizici şi nu propune nimic, mulţumindu-se să vadă în om unicul obiect al meditaţiei şi al dispreţului său. Sensibil la vraja decăderii, scriitorul e captivat de monarhii care suplinesc surparea măreţiei prin absurdităţi şi nebunie. Ar dori să-l răzbune pe Nero în faţa posterităţii şi să pună în valoare melancolia împăraţilor nebuni precum şi stilul lor fără de care decadenţa ar fi lipsită de frumuseţe. Încercând în imaginaţia frustrată pulsiunile pe care Tiberiu le lăsa să se manifeste liber, Cioran îşi mărturiseşte afecţiunea pentru acest împărat incapabil de iubire căruia omul i se părea de neînţeles. Înzestrat cu patima exilului, suveranul avea nevoie să simtă el însuşi şi să provoace altora frica pentru a-şi da seama că e viu. Cât despre Marc Aureliu, Cioran regretă că acesta a fost un sceptic degradat sedus de ispitele filosofiei stoice. Ca împărat atotputernic, minat însă de singurătate şi de sentimentul inutilităţii, el ar fi putut fi un reprezentant major al gândirii contradictorii mult preţuite de eseistul totodată dezabuzat şi vehement. În astfel de cazuri, scriitorul se identifică, explicit sau implicit, cu reprezentanţi ai Antichităţii. Uneori, deşi nedeclarată făţiş, tendinţa de asimilare pare incontestabilă. De pildă, când vorbeşte despre Zenon, fenician elenizat, şi Antistene, născut din mamă tracă, Cioran apreciază că în doctrina stoică şi în cea cinică există un stil de gândire şi de viaţă ivit pe alte orizonturi decât cele greceşti. Metec şi el, eseistul conchide că tot ce uimeşte şi distonează într-o civilizaţie înaintată este produsul al imigranţilor şi al marginalilor setoşi de strălucire. Simţindu-se tovarăş cu scepticii Atenei şi cu descreieraţii Romei, Cioran evocă frecvent o perioadă crepusculară care îl atrage în mod vădit, cea alexandrină. Ca şi reprezentanţii lumii elenistice, el ar vrea să combată ofilirea cuvintelor cu un rafinament alert chiar cu riscul de a sfârşi într-o oboseală în care spiritul şi verbul se contopesc şi se descompun. Departe de a privi clasicitatea greco-romană ca pe un univers definitiv pierdut, scriitorul vede în ea o prefigurare a propriului nostru destin menit degradării. Lumea modernă nu are nimic în comun cu antichitatea în plină strălucire, simetria stabilindu-se doar între antichitatea în declin şi decadenţa noastră. Fără a nutri oroare ori teamă în faţa apusului, Cioran are o profundă afinitate cu romanii sfârşitului.

În chip oarecum similar, în Dumnezeu s-a născut în exil Vintilă Horia îşi transpune propria experienţă când imaginează pribegia lui Ovidiu la Tomis. Silit să trăiască departe de ţară după al doilea război mondial, autorul se simte aproape de poetul proscris de către Augustus. Asimilarea are loc pe fondul cunoaşterii intime a operei ovidiene. Exilul personajului închipuit de Vintilă Horia corespunde imaginii configurate în versurile celui în cauză. Pe de altă parte, romanul înregistrează modificarea percepţiei protagonistului asupra Tomisului. În interpretarea prozatorului cu nostalgia ţării natale, locul ostil al condamnării lui Ovidiu se transformă în spaţiu al revelaţiilor esenţiale. Ideea surghiunului ca experienţă iniţiatică, idealizarea lumii dacice şi descoperirea creştinismului aparţin autorului modern, iar nu celui antic. Cu toate acestea, romanul se raportează în permanenţă la creaţia poetului latin, iar elucidarea referinţelor în cauză îngăduie trasarea profilului scriitorului român.

Tot astfel, Octavian Paler se identifică, într-o anume măsură, cu protagoniştii legendelor şi ai istoriei antice. În Mitologii subiective, el propune o abordare personală a miturilor eline, comentate prin prisma sensibilităţii scriitorului modern. Convins că trecutul are însemnătate doar în măsura în care se răsfrânge asupra noastră, autorul examinează cu atenţie antichitatea pentru a înţelege mai bine lumea contemporană. Paler se poziţionează afectiv faţă de personajele fabuloase declarându-şi simpatiile şi antipatiile în funcţie de propriile opţiuni morale. El îi preferă pe eroii capabili de fermitate şi consecvenţă şi îi respinge pe cei impulsivi şi aventuroşi, în căutare de senzaţii tari. Pentru eseist, miturile nu fac doar obiectul unei preocupări intelectuale, ci implică şi o opţiune existenţială. Antichitatea şi mitologia devin zone ale evadării din prezentul opresiv. Gustul plonjării în trecut şi în fantezie echivalează cu un refuz al realităţii, iar retragerea în mitologie reprezintă o formă de eschivare de la angajarea în actualitate. Mereu fascinat de vechea Eladă, Paler nu încearcă să stabilească adevăruri general valabile, ci numai propriul său adevăr.

S-ar zice că depărtarea temporală şi spaţială faţă de antichitatea grecolatină le îngăduie unora dintre scriitorii români o apropiere fertilă de propriul eu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara