Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Centenar Maiorescu:
Degetul de lumină maiorescian în era digitală de Vasile Spiridon

În cunoscuta monografie dedicată lui Titu Maiorescu, E. Lovinescu scria: „Soarta lui Maiorescu a fost să rămână actual și astăzi, adică după trei sferturi de veac, și, din nefericire, încă pentru multă vreme“. Peste trei decenii – după ce autorul În contra direcției... trecuse prin purgatoriul comunismului integral și fusese reabilitat începând din 1963 – Nicolae Manolescu își justifica astfel îndrăznețul demers monografic recuperator: „Apelând la Maiorescu, la opera lui, ca la simbolul unui început esențial, a trebuit să mă întreb, înainte de orice, prin ce anume poate fi Maiorescu eroul exemplar de care aveam nevoie. Era el real sau îl imaginam pe măsură ce scriam despre el? Cu alte cuvinte: cum devine Maiorescu al nostru, rămânând în același timp al epocii sale? Critica este, netăgăduit, invenție: dar orice invenție presupune o critică. A vedea în Maiorescu un contemporan cu noi înseamnă, desigur, a-i atribui însușirile unui contemporan; dar, în același timp, nu-i putem atribui decât acele însușiri pe care opera lui le justifică“ (Nicolae Manolescu, Contradicția lui Maiorescu, Ed. Eminescu, 1973, p. 262). În condițiile în care aserțiunea lovinesciană a rămas încă valabilă, ne putem întreba prin ce se justifică în și pentru ochii noii generații citirea operei acestui erou exemplar, întemeietor.
Aceia dintre ei care vor să primească likeuri mult dincolo de efemeritatea paginii de Facebook sau a jurnalului electronic (adică să nu fie pomeniți la cimitir doar în cadrul familial până la, să spunem, semicentenarul morții lor) nu au decât să citească măcar paginile – foarte multe, ce-i drept – din jurnalul maiorescian, care este fără egal în cultura română prin factură, prin semnificații și prin amploarea ținerii sale. Prima parte a însemnărilor zilnice este plină de învățăminte pentru cei din „la génération penchée“ (așa numesc francezii noua generație, aplecată asupra telefonului și a tabletei) care vor să urmeze studii la colegii și facultăți în străinătate. Îi informez că pe internet este disponibil, în mod gratuit, volumul al doilea, în format pdf.
Adolescentul Maiorescu era convins că, pentru a-și atinge scopurile, trebuie să procedeze la cunoașterea de sine, această autoscopare fiind motivul pentru care și-a început jurnalul, între paginile căruia observăm o extraordinară voință de ordine, de in-formare, dar mai ales de formare. Tinerii de astăzi, care vorbesc mai mult sau mai puțin bine limba engleză (nu pun aici în discuție stăpânirea între aceleași limite a limbii materne) își pot cu greu imagina ce sentiment exasperant al inferiorității i-a dat sositului la Viena necunoașterea limbii germane. Dar handicapurile și obstacolele l-au ambiționat și l-au călit pe acest „braver Junge“. Astfel, copilul care, la terminarea cursului primar, îi pricinuise griji părintelui său, încât acesta era decis, dacă nu va face progrese la învățătură, să-l dea la o „meserie de mână“, reușește să se integreze cu brio unui gimnaziu european de prima mână.
Un complex de inferioritate a fost transformat pe nesimțite într-un complex de superioritate și asemenea evoluție... organică – explicată undeva prin parafrazarea dictonul cartezian astfel: „cuget, deci pot deveni“ – are la origine neacomodanta situație de a fi străin inclusiv de limba germană și de a fi privit cu oarecare dispreț de către fiii de conți, de prinți și de baroni adevărați (nu locali, ci imperiali). Desigur, aceștia nu au ezitat să-l ironizeze și să-l umilească pentru seriozitatea și temeinicia preocupărilor sale și au provocat scrierea vindicativei fraze „O să le arăt eu măgarilor de vienezi ce e un român“. Și, într-adevăr, românul va deveni „primus omnium“ al Academiei Cavalerești Theresianum din Viena, fiind felicitat de însuși ministrul Culturii.
De altfel, cel care va face istorie după revenirea în țară și-l alesese pe Thomas Carlyle drept unul dintre autorii preferați, rămânându-i fidel mai tot timpul vieții cu lectura din Eroii. Cultul eroilor și eroicul în istorie. Când anul 1856 se apropia de sfârșit, bilanțul pe care îl face eroul jurnalului plecat în marea aventură a devenirii de sine este cât se poate de promițător: „Am devenit cu un an mai în vârstă, cu doi ani mai deștept, cu zece ani mai cu experiență. Străbătând acum cu gândul anul, de la început, trebuie să caracterizez acest an ca anul meu de formare și de dezvoltare“. Aspiranții de astăzi la reușita profesională vor observa, fără a intra neapărat în speculații de psihologie freudiană, că Maiorescu s-a construit, mereu, pentru roluri de prim ordin în societate, iar aceasta indiferent de câmpurile sau orizonturile de activitate pe care le-a vizat (profesor, rector, politician, prim-ministru).
Înainte de a se exercita asupra culturii române, prin gestul său de radicală negație (severul ordin „În lături!“ poate fi citit cu accentul pus și pe a doua silabă), spiritul critic maiorescian se exersează asupra propriei persoane și frapează prin naturalețea și precizia cu care își diagnostichează și programează terapia intensivă. Radicalismul negației ne relevă vocația de întemeietor, care vrea să se ia totul de la zero: decât o școală proastă, mai bine deloc, decât o cultură falsă mai bine nicio cultură, așteptându-se momentul firesc al apariției lor. În această perspectivă discutabilă, infirmată de realitate, recunoaștem măreția unei conștiințe intransigente, iar o întrebare pusă în postumitate mentorului junimist de tânăra generație ar suna în mod justificat astfel: cât ar fi trebuit să așteptăm după anul 2000 pentru a putea utiliza calculatoarele, laptopurile, tabletele și telefoanele mobile?
Tinerilor (și nu numai lor) învinși de stresul cotidian care cred că acum un secol și jumătate viața avea ritmuri mult mai lente, că pentru Maiorescu timpul nu era așa de comprimat, că nu erau atâtea solicitări, venite din toate părțile, le ofer citatul următor din deja amintita monografie a lui Nicolae Manolescu: „De oriunde am desprinde o pagină din însemnări, ne izbește aglomerația de evenimente și ritmul trepidant, aproape insuportabil, al existenței lui Maiorescu. El este un om modern, hărțuit de prea multe ocupații, dormind câteva ore pe noapte, alergând de la tribunal la facultate și de acolo la club, văzând zilnic nenumărați prieteni literari și politici, corectând seara textul unui discurs rostit după masă, citind, primind, plecând noaptea cu trenul în provincie, unde a doua zi în zori are proces, telegrafiind dispoziții, reținând camere la hotel, găsind timp de scurte vizite și de scrisori, salvându- se într-o excursie de câteva ore, nerefuzând pe nimeni, niciodată, folosind fiecare secundă pentru un lucru necesar. Când reflectează? Când doarme? Nu știm./ Puneți în locul trenului avionul și în locul trăsurii automobilul, imaginați-vă această existență în decorul de astăzi al unui mare oraș, și veți avea imaginea exactă a infernului în care trăiește Maiorescu. De infernul acesta el nu pare a avea cunoștință decât în rare clipe de oboseală sau de revoltă“ (Ibidem, p. 147). În epoca hipermodernă, în societatea de hiperconsum a „ecranului global“ și a „fericirii paradoxale“ (după sintagmele lui Gilles Lipovetsky), ar fi de dorit ca purtătorii de blugi rupți în genunchi să aprofundeze constatarea diaristică „Eram fericit să știu că sunt nefericit, sunt nefericit să știu că sunt fericit“, a cuiva de 17 ani care își dorea „două legături de gât, că aș vrea să umblu și eu ca copiii de negustor cu spânzurătură“.
La întâlnirea de adio cu studenții, în momentul pensionării sale, profesorul Maiorescu le dădea acestora o învățătură cu valoare testamentară: „Care este criteriul ce se cuvine să hotărască alegerea specialității? Cred că singurul criteriu al adevăratei vocațiuni este următorul: interesarea caldă pentru acea parte a omenirii asupra căreia ești chemat să lucrezi. Nu gândul la situația ta individuală să te hotărască – căci aici vanitatea sau te miri ce alte porniri egoiste te pot înșela – ci gândul la ceilalți, înspre al căror folos este instituit în societate felul funcționării tale“. Tot ce scria despre educație și despre idealul formativ (făurirea gândirii obiective și a caracterelor ferme) se raporta la îndemnuri legate de „entuziasm impersonal“ și „jertfă“. În centrul conceptului său pedagogic stătea formarea de caractere și de conștiințe patriotice, într- un secol al naționalităților, în care limba națională avea un rol crucial. De aici neîncetata atenție pe care Maiorescu o acorda cultivării și conservării ei, ca depozit și formă supremă de expresie a identității naționale (aviz „stricătorilor de limbă“!). Pentru el, limba ocupă o poziție cheie în rezolvarea chestiunii na- ționale, ceea ce nu însemna că era partizanul naționalismului intolerant și agresiv.
Năbădăioșii tineri „megalografi“, ce nu sunt „în chestie“ dar se poziționează mereu în contra-dicție și se ceartă în diferite chestiuni pe rețelele de socializare sau în concertul revuistic disonant, trebuie să știe că Maiorescu a instituit în cultura noastră deontologia actului polemic. Aceasta presupune: justețea cauzei pentru care se intră în polemică, identificarea erorilor reale ale preopinentului, atacarea doar a ideilor, nu a persoanei, corectitudimea mijloacelor de denunțare a erorilor (citarea corectă, netrunchiată, obiectivitatea prezentării), urbanitatea limbajului. Și mai este de reținut că o „foaie“, adică o revistă, necesită scrierea cu „gramatică, stil și ortografie“, altminteri, „Ceea ce e rău spus e rău gândit“.
Motto-ul ales de Maiorescupentru primul studiu filosofic era cunoscuta maximă a lui Protagoras „Omul e măsura tuturor lucrurilor“, la care a adăugat un aforism propriu: „O măsură a oamenilor și a lucrurilor este propria lor umbră“. În spiritul primei idei, își concepea el mersul gândirii în întreaga lui activitate, ca filosof, estetician și teoretician al culturii. Iar în sensul propriului aforism, ce rămâne din toate acestea, ca o umbră a propriei lui personalități în cultura română este ideea de a critica mediocritatea, moravurile, impostura, superficialitatea, diletantismul, demagogia și retorismul. Și aceasta numai dacă ne gândim la ceea ce urma să fie în contradirecție de ieri și de azi.
O reîntoarcere necesară („Înapoi la Maiorescu!“ sau „Înainte cu Maiorescu!“) înseamnă aplecarea către noi înșine, dar nu oricum, ci în datele fundamentale, prin spirit critic, patiotism lucid, toleranță etnică, cult al bunului-simț în gândire, al rațiunii și al logicii. „Conchidem prin inducțiune ceea ce spuneam apriori“ și, pentru a reveni la E. Lovinescu, reiterez că degetul de lumină maiorescian ne arată și astăzi calea de urmat și propria umbră. Numai anumiți oameni râd de un deget cu care li se arată luna.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara