Înapoi la pagina curenta

Cronica Ideilor:
Deșertăciunea conceptelor de Sorin Lavric

Sunt fizionomii sub care, dacă cauți idealuri, dai peste o criptă de neîmpliniri drastice. E cazul lui Dan Iacob, ins a cărui înfățișare e în contrast cu prăbușirile ce-i dospesc în vine. Rubicond cu înclinații histrionice, Dan Iacob e animatorul ce ridică dispoziția unui grup la pragul veseliei încinse. Recită poezii, rostește apoftegme, pronunță calambururi. Lîngă el, frunțile se descrețesc, surescitarea minților crește și un val de bună- dispoziție umple aerul. Cu un demon ghiduș tresăltîndu-i în sînge, Dan Iacob este întruchiparea vitalității nostime. Judecat după înfățișare, Iacob va muri de o pacoste cardiovasculară: un vas îi va crăpa în cap sau o arteră îi va plesni în inimă.
Dar gîndul că acest energumen mustind de glume poate cădea în depresie îmi inspiră gustul unei imposibilități crase. Mai degrabă un meteorit poate lovi Pămîntul decît ca vîrtejul tristeții să-l prindă în sorbul său pe Dan Iacob. Și totuși, imposibilul s-a petrecut: planturosul debordînd de optimism a suferit trei căderi psihice de pe urma cărora, din elanul cu care întîmpina ziua, nu a mai rămas decît zațul deplorabil al sinuciderii. Cînd e lovit de asemenea accese, Dan Iacob zace inert cu mintea golită de memorie. El, care putea recita o noapte întreagă poeme, le uită deodată pe toate, el, care devora cărțile de mărturie creștină, le privește cu o mină posacă, el, care se lansa în tirade patetice în fața unui pahar de vin, se întinde în pat privind ore la rînd tavanul. În asemenea clipe, Dan Iacob seamănă cu o clepsidră căreia, scoțîndu-i-se nisipul, măsurarea timpului îi este interzisă. Oricum l-ai întoarce pe rubicond, golul de sine e egal: nici o secundă nu-i mai trece prin minte, nici o poftă nu-i mai curge prin trup.
Înainte de a fi o maladie, depresia e o catastrofă ce atinge duhul. Aderența la ambianță scade, și depresivul se simte un intrus căruia anturajul nu-i mai inspiră nimic. O nepăsare rece îl cuprinde, iar însingurarea crește treptat, fără ca suferindul să emită vreun semnal de alarmă. Se cufundă în sine fără zgomot, ca o mumie din care timbrul histrionic a dispărut. În această stare, actorul, preschimbat într-o ruină solitară, se poate sinucide oricînd: fără avertismente, fără scrisori de adio, fără bezele duioase de rămasbun. A fi depresiv înseamnă a suferi de claustrofilie: te însingurezi pînă la a-ți reduce ființa la un punct.
Cum răsturnările prin care Dan Iacob trece periodic au ceva neverosimil de dureros, să dăm ceasul înapoi spre a-i contempla biografia. Născut la Piatra-Neamț în 1960, Dan Iacob și-a dorit din tinerețe să joace teatru, numai că împrejurările l-au silit să urmeze Politehnica bucureșteană, după absolvirea căreia s-a întors în orașul natal în 1985, unde a început ordalițiul de a semna condica la Secția de Utilaje a Antreprizei de Construcții. Au urmat 15 ani de fabrică, răstimp în care condițiile viitoarei depresii s-au clocit pe îndelete. Dar, avînd privilegiul tinereții, Iacob a compensat inadaptarea prin lecturi filosofice a căror ardoare l-a împins să plece în august 1986 la Păltiniș, spre a-l întîlni pe Noica. În 1987 s-a căsătorit, din căsnicie alegîndu- se cu două fiice. După 1990 va începe cursurile Facultății de Teologie din Iași, pe care o va abandona peste un an. Vechea dorință de a deveni actor îl va duce la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț, unde va lucra timp de 9 ani în serviciul administrativ. Din 2009 se va angaja bibliotecar la Biblioteca Județeană „G. T. Kirileanu“, coordonînd în timpul liber un „Atelier de teatru-lectură“ și, din 2015, un „Atelier de dezbateri civice: Cult-Cultură“.
În 2007, trăind în mijlocul cărților, Iacob a avut intuiția prăpastiei dintre erudiția pe care ți-o dă lectura și adevărul pe care ți-l dă viața. Era revelația dureroasă a celui care constata că, sub unghiul cunoașterii, cărțile nu-l mai puteau ajuta la nimic. Numai că pragul de sațietate livrescă la care ajunsese nu prevestea nimic bun. Și cum trăirea în credință nu-i surîdea deloc, postul sau liturghia părîndu-i-se sterpe în lipsa unui imbold interior, Dan Iacob era silit să-și facă bilanțul interior. Își dădea seama că viața i-a fost un șir de improvizații: născut să fie singur, întemeiase totuși o familie, chiar dacă vocația de părinte nu i se potrivea, sărac fiind, așa avea să rămînă mereu, iar pelerinajele religioase, de la Ierusalim la Muntele Athos, sau de la Putna la Țîpova, deși îl încărcaseră de amintiri, nu-i mișcaseră coarda mistică.
Pe fundalul acestei aspre judecăți de sine, prima criză a avut-o la 48 de ani, în 2008: nu a mai putut să doarmă, intrînd în apatie cronică. Au urmat internările, tratamentul medicamentos și, în fine, după un an și jumătate de marasm, remisiunea. Cînd l-am întîlnit în timpul crizei la Piatra, Dan Iacob arăta ca un pergament livid din care voința fusese extrasă cu seringa. Slăbise vădit, iar în lumina ochilor se citea o vlăguire abulică. L-am îndemnat să rupă băltoaca depresiei făcînd ceva aspru: să alerge sau să urce munții din împrejurimi. Nu bănuiam că, în depresie, ultimul antidot pe care îl poți recomanda unui suferind este efortul. Noroc că terapia chimică și-a arătat roadele, Dan Iacob revenind printre cei vii. Însănătoșit, rubicondul plesnea de entuziasm. Tonusul îi revenise, licărul ochilor te invita complice la seri petrecute printre libații și povești, iar timbrul vital, acea țîfnă molipsitoare ce emana din pielea histrionului, își recăpătase farmecul de altădată. Serile pe care le-am petrecut în livada de la Piatra, amestecînd vinul roșu cu amintirile despre Noica, au avut farafastîcul voluptuos al unui banchet trăit în doi.
În 2013 a avut al doilea acces depresiv, din care s-a întremat spre finele lui 2014, pentru ca apoi linia sănătății să-i rămînă netulburată pînă în 2017. În toamna lui 2016 mi-a dăruit De la Nistru pân’ la... Nisa. Jurnalul unui bibliotecar, o antologie cuprinzînd textele cele mai importante pe care le-a scris în ultimii 30 de ani. Note de călătorie, însemnări de jurnal, meditații de factură sapiențială. I-am promis, sub un impuls de politețe ipocrită, că-i voi scrie cît de curînd o cronică, numai că anul a trecut fără să-mi țin făgăduiala. Cînd am deschis volumul, i-am regăsit scrisul așa cum îl știam: pe cît de locvace și mucalit e autorul în carne și oase, pe atît de recules și liniștit e în scris.
Dan Iacob are deprinderea unui arhivar, adunînd gîndurile altora spre a le digera sub forma comentariilor. E un colportor onest, punînd sub ochii cititorului idei pe care le-a cules din lecturi. Îl atrag cu precădere mărturiile inspirate de trăirea directă a experiențelor spirituale. Iacob se numără printre scriitorii care au căutat mereu un sens, și, pentru că nu l-au putut găsi singuri, au recurs la ajutorul altora. Panoplia celor citați e imensă, de la Vasile Lovinescu la Jean-Yves Leloup, de la Jung la sihaștrii creștini.
Jurnalul unui bibliotecar e desfășurarea unei frămîntări, cu încercarea de a răspunde la o întrebare eternă: ce rost are viața? Autorul răspunde indirect, invocîndu-l pe Dostoievski: iadul e neputința de a iubi, ceea ce înseamnă, prin ricoșeu, că sensul vieții e înrudit cu privilegiul de a iubi natura, semenii, totul. Fără să vrea, autorul întocmește o cateheză cu bătaie creștină, al cărui deznodămînt e că-i insuflă cititorului încrederea în acele adevăruri, pe cît de simple, pe atît de puternice, la care se reduce învățătura lui Hristos. Paradoxul lui Dan Iacob este că, dacă la început se declara inapt de a trăi canonul Bisericii, la sfîrșit ajunge să îmbrățișeze articolul ei de credință. E ca și cum autorul dezgoleș te adevărul cristic de coaja ceremoniei, pe care o consideră iremediabil vetustă, păstrînd în schimb filonul trăirii nemijlocite. Concluzia lui Iacob e că dintr-o teorie nu are valoare decît acea parte pe care o poți asuma prin simțire. Restul e afaniseală fără duh, deșertăciune trecută în concepte, dantelărie snoabă menită amatorilor de jonglerii docte. Și astfel, după ce a hotărît că, nemaiputînd să-i ofere ceva nou, nici o carte nu-l mai poate ajuta, la sfîrșit se apropie de spiritul evanghelic, potrivit căruia remediul în fața relelor e iubirea. Ea și numai ea.
Sunt încredințat că din depresia în care se află acum, a treia în zece ani, tot iubirea îl va scoate la liman, spre a-l readuce pe acea linie de plutire, cînd, sorbind vin roșu în livada din Piatra, ne vom amuza amîndoi de deșertăciunea conceptelor.