Numărul curent: 41

Actualitatea:
Decembrie de Gabriela Ursachi


Se împlinesc la 31 decembrie 115 ani de la moartea lui Ion Creangă. Povestitor cu "gîdilici la limbă", ca moş Ion Roată, va stîrni în epocă şi în posteritate destulă vîlvă prin ineditul "anecdotelor"sale. "Corozive" sau nu, spuse "pe uliţa mare" ori pe aceea "mică"(ad usum Delphini), poveştile lui suscită din capul locului un interes nu întotdeauna lămurit, perpetuat sub formula inconvenientă de "misterul lui Creangă". Şi, cum pe seama unui scriitor de asemenea importanţă puţină mitologie nu strică, să începem cu o amintire aparte a mai vîrstnicului său contemporan, Gr. Alexandrescu. Neputîndu-şi explica prea bine "coloraţia atît de vie, sugestivă şi naturală" a originalului autor "poporal", fabulistul şi prietenii îl însărcinează pe profesorul Gruber a-l cerceta mai îndeaproape. "Distinsul observator", preocupat de psihologia experimentală cu aplicaţii în "audiţia colorată", îl urmăreşte pe humuleştean "vreo jumătate de an". Îi ia la întors manuscrisele, îl priveşte în timp ce scrie şi, din cînd în cînd, îi cere unele "impresiuni". Deşi e greu de imaginat cum va fi răbdat autorul lui Harap Alb cazna amănunţitei observaţii, rodul ei s-a ivit totuşi într-o seară, la o întîlnire literară din casa lui Beldiceanu (acolo se strîngeau condeierii Iaşilor după strămutarea Junimii la Bucureşti). "Raportul lui Gruber", dacă-l putem numi aşa, sună concis şi la obiect. Iată-l: "Creangă este un puternic tip senzual şi auditiv, cînd scrie el e foarte emoţionat, acum rîde singur, acum îi vin lacrimile în ochi, face felurite mişcări involuntare, transpiră greoi ca şi cum ar merge repede, cînd scrie parcă aude fraza că i-o repetă cineva în urechi, apoi şterge, scrie şi iar şterge, pînă ce fixează cuvintele şi înţelesul frazei". Cu toată naivitatea exprimării, profesorul Eduard Gruber pare a se fi achitat meritoriu de dificila lui sarcină. Că Ion Creangă este, într-adevăr, "un puternic tip senzual", nu încape discuţie. Şi încă în ambele sensuri ale cuvîntului. Povestitorul se dovedeşte "sensibil" la toate cele dulci şi amare ale lumii acesteia de care, ca şi lui Ivan Turbincă, "i-s roase urechile". Latura lui aperceptivă funcţionează admirabil, în paralel cu un epicureism nu tocmai liniştit: diaconul mărturiseşte că-i "mirosise" de timpuriu "a catrinţă". Probabil că din excedentul "senzual" se încheagă şi savant simplificata artă a seducţiei din Moş Nichifor Coţcariul, "povestire glumeaţă" pe care G. Călinescu o vede "întîia mare nuvelă românească cu erou stereotip". Faptul că "popa Smîntînă" rîde şi plînge în timp ce scrie, făcînd gesturi incontrolabile, iarăşi nu-i de mirare.

S-a vorbit nu o dată de forţa de transpunere a lui Creangă, capabil de a-şi "trăi" cu intensitate eroii, pînă la cunoscuta identitate flaubertiană. Euforia verbală extremă, verva personajelor în întregul lor (lucruri, animale, oameni), traduce fidel imensa "plăcere pentru cuvinte" a povestitorului însuşi. Felul lui atît de special de a hohoti interior exprimă fără greş "o voluptate strict intelectuală", adevărul că "plăcerea vine din gratuitate" (N. Manolescu). Ca şi Budai-Deleanu, Creangă scrie în primul rînd pentru sine, îşi face din literatură "jucărea", apoi se făleşte cu ea cititorului, în faţa căruia se prezintă într-o stare de totală dezinhibare. Arzătoarea lui sete pentru ziceri larg ilustrative, o nebună dipsomanie filologică cu înclinaţie spre halucinaţia hiperbolică şi spre rîsul gros, cu conotaţii adesea obscene, îl apropie de Rabelais. Dar alături de "trivialităţi rabelaisiene" stau şi expresii de mare fineţe, fapte de limbă despre care de la G. Ibrăileanu încoace se reiterează ideea că "nu pot fi înţelese decît de intelectuali". De reţinut că un comentator de talia lui Ş. Cioculescu îşi pune în joc toată erudiţia şi talentul de rebusist elevat pentru a traduce pseudotautologii precum "lumea de pe lume" sau aparente nonsensuri ca "ţipa şarpele în gura broaştei de secetă". E clar că imaginea ultimă nu trebuie văzută infantil, ca un şarpe în gura broaştei, ci trebuie prelucrată mental: e disperarea lighioanei de a orăcăi, pentru că altfel nu are nici o şansă de a se face auzită în lipsa unui grai propriu. Aceste configurări criptice ne amintesc desenele lui Saint - Exupéry din Micul prinţ, unde ceea ce pare o simplă pălărie este, în fapt, un şarpe boa care a înghiţit un elefant. Creangă are capacitatea de a pune în ramă situaţii oarecare cu tîlcul incarnat şi de a inventa din te miri ce un limbaj cu vocabule transfigurate semantic. Iată, spre exemplu, cum devitalizatul adverb "mai" devine o puternică pîrghie de nuanţare ad-hoc: gardul făcut de Chirică este "streşinit cu spini şi atît de des de mai nici vîntul nu putea răzbate". Este subliniată aici, atît de simplu şi subtil, trăinicia gardului. Cînd Dănilă dă boii pe car, cel blagoslovit prin schimbul de tot bizar "pleacă într-o parte, spre pădure, şi se cam mai duce". Departe de a fi o construcţie superfluă, "mai" sugerează tocmai graba de a se face nevăzut a fericitului miluit de Dănilă în faza lui de prostie desăvîrşită şi prin urmare, sublimă.

Ca şi Budai-Deleanu, de care-l leagă, printre multe altele, şi o "misterioasă ereditate" (amîndoi răsar pe neaşteptate, mult mai devreme decît ar fi dictat o minimală logică a culturii române şi cresc din plămada inexplicabilei lor genialităţi), Creangă este un "livresc" intuitiv. Total dezinteresaţi de "natura - peisaj", pe ei îi atrage natura umană sintetizată unilateral în ţăranul guraliv la Creangă, aşa cum Budai îşi concentrează toată înţelepciunea de viaţă şi de carte în firea ţiganului veşnic flămînd. Ei au "ureche" pentru cei care cîrtesc, se oţărăsc şi se sfădesc necontenit, transformînd "năduful" într-un soi de mojicie răzbătătoare. Lumea lor e mai tot timpul cu susul în jos (aşa o vede, la propriu, şi Ochilă), o lume în care omul de tot ingenuu nu are ce face alta decît să privească neputincios cum "obraznicul mîncă praznicul".