Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Debutul unui poet: Virgil Botnaru de Ion Pop

Virgil Botnaru, poet basarabean de la Bălţi, a debutat de curând cu o subţire plachetă de versuri pusă, în pas cu vremea, sub titlu „americănesc”, Return to innocence (Casa de Pariuri Literare, 2014). El ar fi sunat bine şi în româneşte, mai ales că un soi de „inocenţă” pigmentată din când în când ironic, emană de la fiecare – proaspătă – pagină.
Dar poate că apelul la noua lingua franca are şi un mic substrat ironic, dată fiind relativitatea noilor raportări la o realitate supusă din start unor mutaţii genetice disimulate sub ambalajul „bio”. Poezia ce dă titlul cărţii e chiar un program concentrat cu aceeaşi miză, poetul mărturisind că se bucură să „poată lăsa / de pe (s)ine toate hainele” şi să se împărtăşească în taină cu propria pâine ci cu vinul propriu, iar, noaptea, că „î(i) vine să-(şi) umple frigiderul / cu propria carne”. Altundeva, nişte tineri poeţi stau la coadă aşteptând judecata Maestrului, unul părăseşte rândul, ca să se întoarcă apoi la o, totuşi, „judecată dintâi”, care s-ar putea să fie chiar a Maestrului, acceptată după o mai coaptă reflecţie… Un alt text antrenează metafora lentilelor, şi e o suită de notaţii impresioniste şi nu prea, refăcând în mozaic stări de spirit alerte, aparent disjuncte, dar care articulează de fapt un mozaic de atitudini adunate atent sub aceeaşi marcă a unei sensibilităţi deschise spre lumea plurală: „timpul se-ngroapă / într-un ceas bătrân // Dumnezeu şi-a cumpărat creioane / bezna se descuamează / de pe cerul gurii // vântul fluieră / plin de gunoaie / ca un marfar / intru în viaţă / pe uşa din spate // înainte de naştere degetele mele / ştiau culorile”. E, poate, unul dintre textele convingătoare şi pentru Radu Vancu, care vorbeşte în rândurile de prezentare a cărţii despre „polifonia” acestei lirici ce „acoperă câteva octave bune”. În postfaţa sa, profesorul Anatol Moraru observă şi el că Virgil Botnaru „nu e un poet monocord, registrele se schimbă într-o coerenţă cu temperatura şi tonalitatea stărilor transpuse”, după ce notase, pertinent, că „autorul e adeptul unei poezii de structură gnomică, încercând să condenseze stări, trăiri, în comprimate, în care metafora apare rar”.
O structură, aşadar, de „puzzle”, de fragmente de imagini asamblate în expresive contraste, alteori izolate, lăsate deschise. Poezia Puzzle, de exemplu, înşiră notaţii foarte diverse, conturând o ambianţă cotidiană tratată în registru „expresionist”, cu accente ironice şi groteşti, distribuite cu fineţe într-un soi de colaj al concretelor, evitând metafora propriu-zisă: „în fotoliul de la parter / femeia obeză îşi / alungă singurătatea / cu anna karenina / şi ciocolată fierbinte // ţâţele mari / oftează în tactul lecturii // peste geam străzile imită / mersul prostituatelor bete / leproase pisici se aruncă / sub roţi de tramvai / la terase ieftine / muşterii cu dantură stricată / se pronunţă critic”. La alte pagini, câte o notaţie sumară e suficientă pentru amplificarea sugestiei, oarecum pe urme de haiku, precum în Exuvii: „cămaşa părăsită / la marginea drumului / cu nasturii descheiaţi // aşteaptă”; ori, într-o suită de „impresii” alimentate livresc, definite chiar ca Haiku basarabean, unde înregistrarea faptului cotidian e orientată insidios spre reflecţia amar-ironică: „la masa tăcerii / scaunele-şi dau / picioare-n fund / lehuz / troleibuzul frânează / la penultima staţie /…/ vânez / şoareci în biblioteca / lui borges”. E un mod de a evita retorica şi de a atenua ponderea cărturărească din aceste mici discursuri niciodată neglijente, ci, dimpotrivă, mereu selective în expresia lor, chiar atunci când sunt vizate realităţi marginale, reziduale, care ar retrimite poezia spre spaţiul „mizerabilist” cam prea mult cultivat la autorii din noile promoţii. „Boschetarii” adăpostiţi prin cimitire, prostituatele în loc de iubite autentice, taverne de derivaţie bacoviană în decor actualizat, proximitatea birtului cu spaţiile funerare - sunt elemente frecvent evocate, însă de fiecare dată marcate de un discret accent elegiac, ironicelegiac. Într-un Week-end, „vom aştepta sâmbăta / să ne luăm câte şase beri / şi un pachet de mirabile seminţe /…/ în a şaptea zi / când ai mei se vor duce de acasă / ne vom aduna în jurul boxelor / / date la maxim / şi iarăşi vom bea pe săturate”; un Abţibild, reţine, cu un surâs acid, un moment cotidian banal – „în seara asta minunată / citesc un roman de gară / îngân melodii ebraice / arunc toate pixurile pe fereastră / scriu un poem / cu negru de purcari”; „noapte diformă / precum un corp de femeie bătrână // în seara asta vom visa / melci despuiaţi şi câini nenăscuţi”; admirat de şoferul feminin al unui camion în care invitat să urce, tânărul ajuns în faţa oglinzii de acasă, constată autoironic că „tanti minţise”… Pe de altă parte, cum se observă şi în postfaţă, trivialitatea aşa de stridentă la alţi congeneri e ocolită prin aproximări imagistice şi aluzii ce-i reduc violenţa fără să afecteze o anumită expresivitate ironic-burlescă. Sub titlul Sexul ei, stau următoarele două versuri: „alună culcată în iarbă / ca într-o strană”; sub altul, Poezie, citim un ecou de cântec de lume: „marie / dărâm cu scula mesele din berărie” … „Minimalismul” - alt atribut-clişeu pentru poezia mai recentă, nu lipseşte nici de aici. Câte un text ce coboară ceremonialul în derizoriu poate aminti de sumarele texte ale lui Constatin Acosmei din Jucăria mortului, ca în Jurnal: „după baie / îmi tai unghiile / le adun cu grijă / în pumn // le arunc pe ziarul deschis // şi citesc horoscopul”. Sentimentul religios apare şi el devalorizat în registru cotidian: „să-i speli picioarele precum Hristos / şi să pui de cafea // când dorinţa femeii plecate / e bucata de carne într-un sandviş // peste buza rujată a ceştii / aburii cred că în a doua venire”… La alte pagini se revine la gravitate, în recompunerea unui interior modest şi posomorât, pus totuşi sub titlu pseudotensionat: „lumina s-a umplut cu uşi şi ferestre / preşuri scaune mese / haine răstignite pe umeraşe / blestemă claustra // frigiderul sforăie / ca un fumător bătrân / piunezele din pereţi / au rămas fără rost / sertare închise în sine // până şi singurătatea ar fugi cu altul // în dulap va începe să plouă” (Suspans); sau: „la masa din bucătărie / singurătatea-şi trosneşte degetele / ibricul bolboroseşte rugăciuni”… Cum se vede, Virgil Botnaru debutează foarte promiţător: are ştiinţa construcţiei – din fărâme – a unor corelative obiective asociate adesea surprinzător, în stare să sugereze, să aproximeze stări sufleteşti desfăşurate, cum s-a observat, pe o gamă largă, ilustrată deocamdată doar prin câteva eşantioane. Ele sunt totuşi probe ale unui talent real, solidar cu „promoţia” sa, însă cu ambiţii parcă ceva mai mari atât ca problematică, cât şi ca şlefuire a limbajului. Evidenta frecventare a Bibliotecii nu e lipsită de importanţă în aceste versuri deopotrivă atente la nevoiaşa realitate imediată. Un mic poem, Debut, sună ca o făgăduinţă: „mi-ai promis / că mă vei naşte / frumos”. Şi chiar aşa se întâmplă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara