Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
De partea lui Nemoianu de Mihai Zamfir

Oricare nouă carte specializată şi erudită semnată de Virgil Nemoianu spune cititorului român mai mult decît contribuţiile academice de prim rang semnate de altcineva: lucrările sale scrise şi publicate în Statele Unite se adresează unui public cosmopolit extrem de larg; dar faptul că, în ele, lumea est-europeană şi mai ales cea românească apar direct vizate face ca exemplele din literatura română să se ivească sub pana savantului în mod spontan şi fără ostentaţie. Formaţia intelectuală a lui Nemoianu a rămas profund marcată de tragedia comunismului, trăită de autor la faţa locului şi pe care apoi nimic n-a mai putut-o şterge.
Ultima sinteză impresionantă a profesorului româno-american a apărut în urmă cu aproximativ doi ani: Postmodernism and Cultural Identities. Conflicts and Coexistence (The Catholic University of America Press, 2010). Cu o lăudabilă celeritate ea vede acum lumina tiparului pe româneşte datorită Laurei Carmen Cuţitaru (Editura Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi, 2011). O oportună prefaţă a lui Codrin Liviu Cuţitaru întovărăşeşte traducerea.
Din fericire a fost aleasă tocmai această privire de ansamblu asupra postmodernismului cultural, social şi politic; existau încă cel puţin două scrieri recente ale profesorului de la Washington care ar fi meritat o variantă românească (Imperfection and Defeat din 2006 şi mai ales The Triumph of Imperfection din acelaşi an), dar caracterul lor filozofic şi abordarea stringent conceptuală a materiei l-ar fi putut îndepărta pe cititorul obişnuit. Pe cînd cartea de faţă, reluînd argumentă ri şi exemple din cele două monografii precedente, urmează un proiect scriptic accesibil, uşor de urmărit chiar şi de nespecialişti.
Dincolo de mulţimea exemplelor comentate, ce conferă volumului un aer de enciclopedie, dincolo de cantitatea copleşitoare a numelor de autori prezente, cartea se construieşte pe cîţiva piloni demonstrativi enunţări încă din primele capitole.
Vaga şi controversata problemă a definirii postmodernismului este atacată de Nemoianu dintr-un unghi inedit. Specificul oricărei civilizaţii, crede autorul, din momentul apariţiei societăţii umane şi pînă astăzi, a fost dat de factorul religios şi de cel estetic - în ciuda istorismului, a determinismului economic, în ciuda a trei secole de propagare a ideii de progres continuu.
Miezul ireductibil al civilizaţiilor îl conferă raportul lor cu Divinul şi urmele artistice lăsate de ele pe pămînt. Restul – zgomote neesenţiale, scandaluri pasagere sau o imensă tăcere.
„Pînă acum, pur şi simplu, nu avem cunoştinţă despre vreo societate sau cultură, cu sau fără ştiinţă de carte, complexă sau simplă, modernă sau arhaică, în care să lipsească vreuna dintre aceste două dimensiuni. Lucrurile la care am fost martori în secolul al XX-lea au reprezentat încercări de substituţie a religiei cu alte ideologii care ar putea fi considerate religii”, p. 24.
Cît priveşte istoria – tot ceea ce putem afirma în legătură cu faza ei postmodernă în care ne aflăm este că ea s-a născut curînd după anul 1960, că s-a afirmat mai întîi în arhitectură, pentru a se manifesta apoi în arte (romanul începe să se joace cu timpul şi nu mai respectă acţiunea de tip clasic, versul trăieşte din aluzii culturale la epoci revolute, figurativul revine ostentativ în artele plastice etc.etc). Starea postmodernă marchează trecerea la vizualizare în domeniul comunicării (computerul); centrele de putere se modifică într-o lume care a încetat de a fi bipolară.
Postmodernismul, introducînd scepticismul şi relativismul cu privire la valorile tradiţionale, pune totul sub semnul întrebării; însăşi religiozitatea începe să fie considerată un vestigiu perimat al trecutului. Totuşi exegetul nu cade în disperare („Postmodernitatea nu e nicidecum o condiţie diabolică. E doar una periculoasă”, p.32). Această aserţiune va fi demonstrată pe aproape 500 de pagini.
Nemoianu descoperă că situaţia postmodernă nu reprezintă o noutate istorică: paradigma posmodernismului a existat de mai multe ori în trecut, dar de fiecare dată umanitatea a dispus de suficiente resurse pentru găsirea unor rezolvări rezonabile, care au evitat dezastrul. Cu ajutorul unor neaşteptate precedente istorice, aflăm că aparenta dezordine fără speranţă ce domneşte în lume are pînă la urmă un sens.
Capitolele primei secţiuni a cărţii analizează exemplele de „postmodernitate” metaforică; raţionalismul, mecanicismul, credinţa în progresul material infinit, anti-religiozitatea – toate revendicate drept moştenire cartesiană, îşi puseseră pecetea pe Luminismul apărut în Franţa şi răspîndit apoi în întreaga Europă. Luminismul raţionalist definea însă doar o latură a Europei din secolul al XVlII-lea, majoritară, dar nu exclusivă. Ies din umbră, în argumentarea lui Nemoianu, două figuri extraordinare ale culturii europene, Leibniz şi Vico, amîndoi constructori ai unui antiluminism nuanţat, de sorginte pascaliană (cap.III). Alt exemplu: prăbuşirea provocată de Revoluţia Franceză, schimbarea mentalităţii europene în jurul anului 1800, transformă conservatorismul tradiţional într-o ramură a liberalismului; Chateaubriand, Benjamin Constant, Alexis de Tocqueville, Goethe ori Stuart Mill, conservatori prin vocaţie, liberali luminaţi prin acţiune, au oferit baza gîndirii secolului al XlX-lea. Revoluţionarismul romantic şi doctrina luptei de clasă, aparent dominante în acest secol, pot fi percepute în adevărata lor lumină doar dacă ţinem seama de fundalul conservator-liberal, de permanenta lui opoziţie la revoluţia aparent triumfătoare.
În orice caz, evoluţia rapidă a ştiinţelor şi a economiei, laicitatea, urbanizarea, cu un cuvînt – societatea modernă defineşte ultimele trei secole. Datorită ei omenirea a trăit material mult mai bine, schimbîndu-şi radical modul de viaţă; plata acestor avantaje a reprezentat-o însă marginalizarea spiritului, refluxul credinţei religioase, lipsa reperelor morale. Doar renaşterea spirituală subterană şi recrudescenţa creştinismului sub cele mai variate forme au reuşit să realizeze echilibrul existenţial în ultimele secole.
În acelaşi tip de balans cognitiv şi filozofic vede Virgil Nemoianu şi lumea postmodernă a anilor noştri: asistăm astăzi la instalarea unei incertitudini grave, însoţită de previziuni apocaliptice (cum se întîmplase şi la finele secolului al XVIII-lea), dar pe care umanitatea le va depăşi probabil, aşa cum a făcut-o de fiecare dată.
După expunerea teoriei postmodernismului (epistemologic, cultural, social şi istoric), secţiunile a doua şi a treia plonjează explicit în cultural. Opţiunile fundamentale ale profesorului de literatură comparată şi ale filozofului vin aici în răspăr cu opinia comună, cu gîndirea academică americană majoritară, dezolant de mediocră. Contra acestei simplificatoare şi antispirituale maniere de gîndire se ridică argumentarea autorului – încîntat să-şi regleze o dată pentru totdeauna socotelile cu mentalitatea limitată şi marxistoidă care stăpîneşte „intelighenţia” americană. Demonstraţiile autorului român în legătură cu valorile subsidiarităţii într-o societate liberală, cu doctrina creştină, cu literatura de inspiraţie religioasă contrazic pas cu pas noua teroare ideologică exercitată la nivel planetar şi cunoscută sub numele de political correctness. Cea mai argumentată bătălie o duce exegetul pentru afirmarea, salvarea şi impunerea ideii de canon literar – luptă ce se întinde pe capitole întregi. Pentru Nemoianu, „domeniul canonic se confundă cu însăşi literatura” (p.297), din moment ce, construit de-a lungul secolelor, el a reţinut tot ceea ce a fost mai bun în literatură, promovînd o serie de „best-seller-uri istorice”. Nu e prin urmare adevărat că nucleul canonului literar l-ar reprezenta varianta oficializată a elitismului: grupul scriitorilor canonici rezultă dintr-o subtilă dialectică a dozajului între preferinţele literare ale minţilor luminate şi succesul de factură „populară”, produs de mulţimea cititorilor obişnuiţi. Încercările stîngii intelectuale şi ale multiculturaliştilor de a modifica structura canonului prin introducerea în listă de autori pe criterii politice va fi sortită eşecului – încheie, victorios, analistul.
În final, citim cîteva neaşteptate micro-monografii ale unor autori extrem de diferiţi între ei, la prima vedere (Landor, Von Platen, Ganghofer, Jünger); toţi materializează însă „restul fericit” care a nuanţat tendinţele literare dominante, oferind variante opuse, uneori polemice faţă de viziunea majoritară. Prin ei, literatura epocii lor a căpătat armonie.
În cazul postmodernismului contemporan, dimensiunea spirituală, uitată sau escamotată intenţionat în zilele noastre, ar putea reprezenta acelaşi „rest fericit”, alternativa obligatorie fără de care civilizaţia contemporană ar merge spre eşec.
Eşecul, înfrîngerea, rezistenţa în faţa eşecului – iată cîţiva dintre termeniicheie ai ultimelor cărţi semnate de Virgil Nemoianu. Consideraţiile sale despre postmodernism au aerul constatului de urgenţă, redactat într-o situa- ţie-limită a civilizaţiei contemporane. Nimeni nu era mai autorizat decît cel care a scris Imperfection and Defeat arătînd condiţionarea definitorie a literaturii de pesimism, de paseism, de nostalgie, să pună diagnosticul exact asupra culturii contemporane. Identificarea situaţiilor istorice în care similitudinile cu postmodernismul par şocante nu putea fi asumată mai convingător decît de cel care analizase în detaliu „The Silver Age of Sociocultural Moderation in Europe, 1815-1848” (este subtitlul lucrării din 2006 intitulate Ihe Triumph of Imperfection).
Cărţile lui Nemoianu decurg natural unele dintr-altele deoarece ele poartă, în cifrul lor secret, aceeaşi viziune asupra literaturii şi culturii, hrănită cu o cantitate prodigioasă de exemple.
Aspiraţia ultimă a criticului român, atunci cînd face să defileze prin faţa noastră spectacolul culturii (tendinţă confirmată şi prin acest Postmodernism...), ar fi aceea spre armonie şi spre calm. O armonie cu greu obţinută trebuie să salveze lumea; cărţile lui Nemoianu Calmul valorilor sau Înţelepciunea calmă închideau orizontul speranţei în sintagme-titlu. În realitate, Virgil Nemoianu nu este nici pe departe „calm”. Apărarea canonului literar, a civilizaţiei europene, a spiritualităţii creştine, a importanţei esteticului are în el un polemist redutabil. Luînd partea culturii contra anti-culturii drapată în straie multiculturale, profesorul de la Universitatea Catolică din Washington vorbeşte în numele unui public anonim, însă extrem de întins. Cititorul român se simte reconfortat întîlnind asemenea opinii în zona de vîrf a cercetării literare americane, pentru că privirea lipsită de iluzii asupra modelor culturale se încheie totuşi pe o speranţă de normalitate.
Să mai spunem că Epilogul face el însuşi cît o carte întreagă: autobiografia spirituală din paginile ultime ale lucrării. Grădina filozofică, pe cît de surprinzătoare, pe atît de edificatoare, îl lasă pe cititor în aşteptare. Ar fi imposibil ca o asemenea grădină să nu dea în continuare roade.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara